• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Cuvant pentru deschiderea cursului de istorie nationala

Domnilor,

Dupa privelistea lumii, dupa minunile naturii, nimica nu este mai interesant, mai maret, mai vrednic de luarea noastra aminte decat Istoria.

Istoria, domnilor mei, dupa zicerea autorilor celor mai vestiti, este adevarata povestire si infatisare a intamplarilor neamului omenesc; ea este rezultatul varstelor si al experientei. Se poate, dar, cu drept cuvant, numi glasul semintiilor ce au fost si icoana vremii trecute. Karamzin, in alte cuvinte, o numeste testamentul lasat de catre stramosi stranepotilor, ca sa le slujeasca de talmacire vremii de fata si de povatuire vremii viitoare.

in aceasta privire atat de importanta, istoria, dupa Biblie, trebuie sa fie, si a fost totdeauna, cartea de capetenie a popoarelor si a fiestecarui om indeosebi; pentru ca fiestecare stare, fiestecare profesie afla in ea reguli de purtare, sfat la indoirile sale, invatatura la nestiinta sa, indemn la slava si la fapta buna.

Domnitorul, prin istorie, se desteapta la nobila ambitie de a face lucruri mari si drepte si, prin urmare, de a trai in viitorime. Lauda nestearsa si nemurirea cu care sunt iucununati ocarmuitorii cei buni, defaimarea si hula care sunt totdeauna partea celor rai, ii mai cu neputinta ca sa nu le insufle in inima dorinta spre bine si spre virtute, daca inima lor nu le este inca stricata prin cangrena lingusirii. Cele mai inalte izbanzi, cele mai slavite fapte nu vedem oare ca s-au indemnat prin istorie? Spre pilda, biruinta Asiei, dupa marturisirea tuturor istoricilor vechi, s-a pricinuit prin deasa citire a Iliadei de catre Alexandru cel Mare. Cine nu stie ca acest falnic izbanditor purta necontenit cu sine, intr-o cutie de aur, poema lui Omir; si ce este Iliada alta decat o istorie in versuri, cea mai veche si cea mai frumoasa din toate! Fara a merge in veacuri asa departate, nu s-a vazut mai in zilele noastre un alt Alexandru, Carl XII, desteptandu-si geniul spre izbanzi si slava prin citirea vietii Macedoneanului, scrisa de Quint Curtie? Care, dar, imparat, care domn nu trebuie sa tremure dinaintea istoriei, acestui strasnic tribunal, ce are sa-i judece cu aceeasi nepartinire precum odinioara egiptenii judecau pe regii lor iesiti din viata?

Datatorul de legi, barbatul de stat in istorie invata tocmelile ocarmuirilor, puterea si slabiciunea lor, pricinile de sporire sau de scadere a staturilor, felurile de guvern sub care au inflorit mai mult, legile care au avut inraurirea cea mai priincioasa sau cea mai stricacioasa asupra puterii, asupra culturii, asupra moralului noroadelor.

Osteanul in istorie gaseste pildele cele mai drepte si mai adevarate despre strategie; carturarul, filozoful, in ea vad inaintarea duhului omenesc, ratacirile sale, descoperirile geniului, pricinile nestiintei, a superstitiei si a intunericului.

Simplul particular in citirea istoriei gaseste mangaiere pentru relele de fata; ea ii arata ca, prin o trista fatalitate, perfectie n-a fost niciodata in lume, ca virtutea mai totdeauna a fost prigonita in viata si ca rasplata ei, cele mai multe ori, nu i-a venit decat dupa moarte. Cine nu trebuie sa-si uite durerile si nemultumirile, cand istoria ii arata pe niste cetateni vrednici de a porunci lumii, care au fost jertfa tiranilor si de multe ori chiar a compatriotilor lor? Nenorocirile noastre trebuie sa le socotim de nimica, cand vedem pe un Socrat silit sa primeasca otrava chiar din mana atenienilor, pe un Aristid supus ostracismului numai pentru ca era numit cel Drept, pe un Caton dandu-si singur moartea, ca sa nu-si vada patria in robie. ii cu neputinta ca cineva, insuflat de asemene pilde, sa nu-si imbarbateze caracterul, sa nu doreasca de a imita pe acesti straluciti barbati, facand abnegatie de sine si ravnind numai folosul obstesc!

Cat trebuie, dar, sa ne fie draga aceasta stiinta inalta, care, las'ca ne da o petrecere folositoare si prin citirea ei ne indestuleaza curiozitatea cea mai nobila, dar ne invata inca a fi buni, ne mantuie de prejudete, ne sporeste ispita prin ispita veacurilor trecute si ne lungeste, cum am zice, viata!

"A nu sti ce s-a intamplat inainte de a fi nascut este, zice Ciceron, tot aceea ca cand ai fi necontenit prunc; caci, ce este varsta omului, daca memoria faptelor noastre nu s-ar uni cu veacurile cele mai denainte?"

Istoria singura poate, ca intr-o panorama intinsa, sa ne arate imparatiile trecute inainte de mii de ani; ea ne face privitori la luptele, la revolutiile, la sfaturile, la serbarile intamplate de la inceputul lumii; ea scoate din morminte pe stramosii nostri si ni-i infatiseaza ca vii dinaintea ochilor, cu toate virtutile, cu toate patimile, cu toate naravurile lor. Ea, dar, ne leaga cu vecia, punand in comunicatie semintiile trecute cu noi, si iarasi si pe noi cu semintiile viitoare, carora are sa le tradeie povestirea faptelor noastre.

Pe langa toate acestea, istoria mai are si nepretuitul dar de a judeca cu nepartinire faptele contemporanilor nostri, pe care noi nu avem curajul sau destoinicia de a-i cunoaste drept si adevarat.

Studia istoriei, domnilor mei, a fost in toate timpurile ocupatia de predilectie a oamenilor ganditori. Niciodata insa n-a avut importanta si universalitatea de care se bucura astazi. La cei vechi, ea era partea numai a politicilor, a ostenilor si a filosofilor, din pricina scumpetei manuscripturilor. Astazi insa, orisiunde natia este ceva inaintata, istoria este citirea obsteasca a tuturor starilor, pana si celor injosite. in Franta, taranul, sara, la coltul focului, ca sa se odihneasca de trudele zilei, citeste maretele reforme ale Constituantei si stralucitele biruinte ale lui Napoleon. in Prusia, de cate ori mi s-a intamplat sa vad, in vremea popasului, pe muncitorul de pamant citind, la umbra unui copac, faptele marelui Frideric? Aceasta norocita popularitate a istoriei vine, mai ales, din doua pricini: cea intai este ca astazi fiestecare cetatean are drit si indatorire de a se ocupa cu trebile statului, ca fiestecine doreste a sti care sunt si cum se pazesc drepturile nationale, castigate de catre stramosi; si unde poate cineva sa le gaseasca mai bine deslusite decat in istorie? A doua pricina, si cea de capetenie, este aflarea tiparului; multumita, si de o mie de ori multumita, acelui care dintai a gasit aceasta arta, cea mai mare imprastiitoare si pastratoare a intamplarilor, fara care istoria niciodata n-ar fi ajuns in cinstea universala in care se afla; nici nu pot sa va arat cat lipsa acestei inalte aflari arunca nedumerire in povestiri, nesiguranta in opinii, nestiinta si intuneric in tot. Aceasta lipsa, domnilor mei, este pricina ca intre romani, chiar si intre cei mai insemnati, se gasesc asa de putini care cunosc istoria. Tiparul, la noi, nu este inca destul de slobod si de imprastiat; noi n-avem inca publicata in limba nationala macar o istorie universala, si ce vorbesc de istorie universala, cand chiar analele patriei noastre zac in intuneric, pastrate numai in niste manuscripte, din care doua, din pricina copistilor, nu se potrivesc! si, cu toate acestea, tiparul ar fi cel mai sigur si mai grabnic mijloc ca sa ajungem la civilizatia societatii europene. Noi, care ne falim cu propasirile ce socotim ca facem, noi, care nu vorbim decat luminare si civilizatie, daca vroim sa avem in fapta aceea ce vorbim, ar trebui sa urmam pildei nord-americanilor, a carora cea intai treaba de care se apuca, cand isi fac vreo noua asezare, este sa deschida un drum si sa aduca cu dansii un teasc, spre tiparirea unui jurnal. Prin aceasta indoita operatie, ei ajung telul si fac analizul a orice sistem social, pentru ca, cum zice Volney, societatea nu este alta decat comunicatia usoara si sloboda a persoanelor, a lucrurilor si a ideilor.

Daca istoria indeobste, adica a neamului omenesc, este asa de interesanta in rezultatele sale, cu cat mai mult trebuie sa ne fie istoria patriei, a locului unde am vazut ziua? Omul, totdeauna, inainte de neam si-a iubit familia, inainte de lume si-a iubit neamul si partea de pamant, fie mare, fie mica, in care parintii sai au trait si s-au ingropat, in care el s-a nascut, a petrecut dulcii ani ai copilariei ce nu se mai intorc, a simtit cea intai bucurie si cea intai durere de barbat. Acest simtiment sfant, nu cunosc inca nici un neam, nici o semintie cat de bruta, cat de salbatica, care sa nu-l aiba. M-as intinde prea departe de sujetul meu daca m-as pune a va arata pilde despre aceasta; ele sunt nenumarate.

Ce interes mare trebuie sa aiba istoria nationala pentru noi, imi place a crede ca si d-voastra o intelegeti ca si mine. Ea ne arata intamplarile, faptele stramosilor nostri, care prin mostenire sunt si ale noastre, inima mi se bate cand aud rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui stefan cel Mare, lui Mihai Viteazul; dar, domnilor mei, si nu ma rusinez a va zice ca acesti barbati, pentru mine, sunt mai mult decat Alexandru cel Mare, decat Anibal, decat Cesar ; acestia sunt eroii lumii, in loc ca cei dintai sunt eroii patriei mele. Pentru mine batalia de la Razboieni are mai mare interes decat lupta de la Termopile, si izbanzile de la Racova si de la Calugareni imi par mai stralucite decat acelea de la Maraton si Salamina, pentru ca sunt castigate de catre romani! Chiar locurile patriei mele imi par mai placute, mai frumoase decat locurile cele mai clasice. Suceava si Targovistea sunt pentru mine mai mult decat Sparta si Atena; Baia, un sat ca toate satele pentru strain, pentru roman are mai mult pret decat Corintul, pentru ca in Baia avanul riga a Ungariei, Matei Corvinul, viteazul vitejilor, craiul crailor, cum ii zicea Sixt al lV-lea, ranit de sabia moldovana, fu pus in fuga si uita drumul patriei noastre.

Trebuinta istoriei patriei ne este neaparata chiar pentru ocrotirea driturilor noastre impotriva natiilor straine. Neavand istorie, fiestecare popor dusman ne-ar putea zice cuvintele dlui Aaron. "inceputul ce ai este necunoscut, numele ce porti nu este al tau, nici pamantul pe care locuiesti; soarta ta asa a fost ca sa fii tot dupa cum esti; leapada-te de inceputul tau, schimba-ti numele sau primeste pe acesta ce ti-l dau eu, ridica-te si du-te din pamantul pe care locuiesti, caci nu este al tau, si nu te mai munci in zadar, caci tu nu poti fi mai bine de cum esti". si, in adevar, toate aceste cuvinte ni s-au zis de catre straini; inceputul nostru ni s-a tagaduit, numele ni s-a prefacut, pamantul ni s-a sfasiat, driturile ni s-au calcat in picioare, numai pentru ca n-am avut constiinta nationalitatii noastre, numai pentru ca n-am avut pe ce sa ne intemeiem si sa ne aparam dreptatile.

Domnilor, cand as fi asa de norocit sa dezvoltez mai mult in inima d-voastra interesul pentru istoria patriei, m-as fali ca am sporit in d-voastra si iubirea catre patrie si ca, prin urmare, am contribuit la pastrarea nationalitatii; caci ce poate mai mult sa ne-o pastreze decat aceasta istorie, care ne arata ce am fost, de unde am venit, ce suntem si, ca regula de trei, ne descopere si numarul necunoscut, ce avem sa fim!

O asemene carte ar trebui sa fie pentru noi aceea ce Iliada era pentru greci. si sa ma credeti, domnilor, ca si istoria noastra are intamplari, are portreturi care nicicum n-ar ramanea mai jos decat eroii celor vechi daca acestora li s-ar scoate aureola poetica cu care pana geniului i-a infrumusetat. Totul este ca veacurile eroice si mitologice au trecut de mult, ca astazi poezia nu se gaseste nici macar in versurile poetilor si ca numai un Omer a fost in lume.

Negresit ca istoria Spartei, a Atenei, a Romei, are mai mult interes decat a noastra pentru tot strainul; dintai, pentru ca grecii si romanii sunt popoarele care pana acum rezuma civilizatia si lumea veche; al doile, pentru ca inraurirea lor inca pana astazi se pastreaza asupra noastra prin pravile religioase si civile, prin stiinte, prin arte, prin pamant ce le-am mostenit de la dansii, si, in sfarsit, pentru ca toata instructia clasica a junimii inca astazi se razema pe istoria grecilor si romanilor si, mai ales, pentru ca faptele acestor popoare s-au scris de niste barbati ca Tucidid, ca Tacit, ca Tit-Livie. Sub aceste priviri, eu singur marturisesc interesul universal al istoriei grece si romane; dar, in ce se atinge de curajul individual, de indrazneala faptelor, de statornicia apararii, de marinimia si barbatia voievozilor nostri, care, desi pe un teatru stramt si cu mici mijloace, au savarsit lucruri uriase, in toate acestea, domnilor mei, nu ma tem de a zice ca istoria noastra ar fi mai jos decat istoria a oricarui popor vechi sau nou. Lupta nationala a romanilor, care, mai trei veacuri, au aparat cu sabia crestinatatea impotriva tuturor puterilor islamismului; domnia lui Alexandru cel Bun si a lui Mircea cel Batran, a carora nume rasunau de la Marea Baltica pana la portile Bizantiei; stralucitele fapte ale unui stefan cel Mare; blanda figura a lui Neagu v. v., care, ca Ludovic al XII-lea al Frantei, lasa sfatuiri fiului sau cum sa domneasca ; abdicarea lui Petru Rares, care prefera sa se coboare de pe tronul Moldaviei decat sa plateasca bir turcilor; chipul maret, si intocmai ca al lui Ahil, al lui Mihai Viteazul, singurul voievod ce ajunse a uni partile Daciei vechi si a se putea intitula: "Mihail, cu mila lui Dumnezeu, domn Valahiei, Moldaviei si Transilvaniei"; inima de erou si geniul barbatesc a doamnelor Elena si Florica; patriotismul preotului Farcas si inalta intelepciune a lui Miron Costin, care cu aceeasi mana purta sabia spre apararea patriei si condeiul spre scrierea analelor nationale; rivalitatea numai spre bine a domnilor Matei si Vasilie, marile planuri, sprijinite de mari talenturi, ale lui serban Cantacuzino, pentru care tronul Valahiei se parea prea mic si ravnea tronul Bizantiei; apararea a nouasprezece plaiesi in cetatea Neamtului impotriva armiei intregi a lui Sobieski, mantuitorul Vienei, toate aceste figuri, toate aceste fapte ar merita mirarea chiar si a strainilor, cand istoria noastra ar fi mai bine cunoscuta. Vroiti insa un interes de roman, varietate de intamplari, episoduri patetice, tragedii care sa va scoata lacrimi din ochi, grozavii care sa va ridice parul pe cap, apoi nu voi avea trebuinta decat sa va povestesc cruzimile si viata aventuriera a lui Vlad Tepes, moartea vrednica de un princip a lui Despot Eraclidul, domnia lui Alexandru Lapusneanu, intrarea cazacilor sub Hmelnitki in Moldova, care singura este o poema intreaga, navalirile tatarilor, taierea lui Brancoveanul si a familiei sale, una din cele mai triste privelisti ce istoria universala poate infatisa, catastrofa lui Grigore Ghica, in care se intalneste tot neprevazutul dramei, si cate alte scene grozave si uimitoare, cate alte intamplari de cel mai mare interes chiar pentru indiferenti!

Pe langa aceste, istoria romaneasca mai are un interes si mai universal. Patria noastra, prin o vrednica de toata jalea soarta, a fost menita din cea mai batrana vechime sa fie teatrul navalirilor si a razboaielor strainilor. inaintea veleatului crestinesc, gasim pe Darie, pe Alexandru cel Mare, pe Lisimah luptandu-se cu dacii, a carora pamant l-am mostenit noi. O suta de ani dupa Hristos, intalnim pe Decebal, cel mai insemnat riga barbar care a fost vreodata, mai maret, mai vrednic de a fi pe tronul Romei decat miseii urmasi ai lui August. in adevar, acest Decebal merita atat de putin numele de barbar cat si orice alt barbat mare care doreste a-si civiliza tara. "Este barbar, zice domnul Saint-Marc Girardin, acela care, sub Domitian, biruitor legioanelor romane, cerea ca imparatul, in loc de bir, sa-i trimita mesteri si lucratori de tot felul, atat in artele razboiului precum si in acele ale pacii? Este un barbar acela care, inainte de a incepe razboiul impotriva romanilor, cauta pana in fundul Asiei alianta unui alt dusman al Romei, a rigai partilor?". Pana acolo se intinde politica acestui barbat insemnat. insa un erou mai mare se porneste asupra lui; Decebal trebuie sa se plece, patria i se supune si, nevrand a o vedea roaba, el, care o tinuse sloboda si mandra ca lua bir chiar de la domnitorii lumii, isi da singur moartea si scapa de a figura in triumful lui Traian, singurul imparat pagan pe care, din pricina virtutilor sale, crestinii l-au pus in rai. Asa, domnilor mei, se sfarseste razboiul dacilor, una din epocile cele mai importante din istoria Romei.

Plinie cel Tanar, intr-una din scrisorile sale, ne da ideea cea mai dreapta despre acest cumplit razboi, in care era sa se hotarasca pricina civilizatiei si a barbariei. Caninius, unul din prietenii sai, facea o poema asupra acestui razboi; Plinie il indeamna in intreprinderea sa: "Ai dreptate, ii scrie, sa iei acest sujet; nu este altul mai nou, mai bogat, mai intins, mai poetic si voi zice insusi mai fabulos, macar ca totdeauna adevarat. Vei avea a zugravi canaluri sapate in niste tari necunoscute, poduri aruncate pentru intaiasi data pe fluvii rapide, lagare asezate in mijlcoul unor munti neapropiati pana atunce, un riga silit sa fuga, silit sa se omoare, dar care moare cu tot curajul sau si, in sfarsit, doua triumfuri; unul care fu cel dintai pe care romanii il castigara asupra dacilor, pana atunce nebiruiti, si celalalt care fu cel de pe urma in care biruinta ispravise pieirea acestui popor. Greutatea este ca sa te poti tinea deopotriva cu marimea sujetului". Paguba ca acest poem s-a pierdut; el ar fi putut sa ne deie o multime de detailuri asupra acestei lupte.

Trece o suta de ani, si patria noastra, schimbata in colonie romana, incepe a se face teatrul unde soarta imperiei se hotaraste de catre barbari; la Dunare este lupta intre barbarie si civilizatie. Alani, avari, gepizi, goti, huni, lombarzi, bulgari, pe toti acestia ii vedem trecand si petrecand prin tarile noastre, sfasiind, una dupa alta, imperia cesarilor, risipindu-o in urma de tot si prefacand, in sfarsit, fata Europei. Istoria tuturor acestor popoare barbare, care este lipita cu inceputul tuturor natiilor noua, ar ramanea intunecoasa daca nu s-ar deslusi prin istoria romaneasca.

in vremile moderne, iarasi, vedem Moldavia si Valahia menite, ca si in timpurile de demult, a fi locul luptelor celor mai sangeroase. Ungurii, polonii au hotarat aice cea mai mare parte a razboaielor lor cu Turcia. Sub zidurile Hotinului, Sobieski castiga reputatia militara care pe urma il cheama pe tronul Iagelonilor. Imperialistii, mostenitorii ungurilor, culeg iarasi in tarile noastre cele mai frumoase trofee asupra osmanlailor. Vine inceputul veacului al optsprezecelea si Moldavia vede figura cea mai mareata din toate, a lui Petru cel Mare. De atunce, mai toate biruintele Rusiei asupra Turciei se castiga in Principaturi; bataliile, trataturile, generalii izbanditori ai acestei puteri poarta nume de locuri romanesti. Nime, dar, nu poate tagadui interesul universal al unei istorii care ne infatiseaza niste intamplari asa de importante, niste barbati asa de straluciti, niste natii asa de numeroase si deosebite, care toate pe pamantul patriei noastre au lasat urme de trecerea lor, monumenturi de existenta ce au avut, binecuvantari sau blestemuri, unele si altele meritate prin facerile de bine sau prin rautatile ce ne-au lasat.

insa cu cat aceasta istorie este interesanta, cu atata este si grea de infatisat; si cu toate acestea, eu indraznesc a primi asupra mea o sarcina asa de mare; nimene nu simte mai bine decat mine cat ea este mai presus de putinta mea. Las'ca chiar slabul meu talent este nedestoinic de a trata dupa cuviinta un asemene inalt sujet, dar chiar imprejurarile din afara sunt impotriva mea. O singura istorie completa si sistematica nu avem inca despre romani; insusi sirul domnilor nu este inca clasificat si statornicit prin faclia unei critici sanatoase. Documenturile oficiale si acturile publlce, care sunt cea intai si cea mai puternica dovada a adevarurilor istorice, ne lipsesc cu totul; din pricina deselor revolutii care in atate randuri ne-au pustiit patria, ele sunt pierdute pentru totdeauna sau imprastiate prin tari straine, pe la particulari sau in manastiri sau in bibliotecile Ungariei, Poloniei, Transilvaniei, ale Moscovei, Petersburgului, Vienei si chiar ale Stockholmului. Asadar, in lipsa acestor izvoare de capetenie, noi nu avem decat letopisetele tarii si istoriile Ungariei, Poloniei si Turciei, cu care patria noastra a statut in stranse relatii; dar si aceste izvoare sunt inca departe de a fi desavarsite. Hronografurile romanesti, in ce se atinge mai ales de intaile timpuri a Principatelor, nu se potrivesc nicidecum cu autorii straini, nu se potrivesc macar intre dansele. Istoricii vechi, unguri, poloni si turci nu cuprind, precum se intelege de la sine, decat fragmenturi despre istoria noastra, si acestea inca ades intunecate prin duhul partidei si a urii. Ne mai raman inca istoriile, observatiile istorice, calatoriile publicate despre tarile noastre de deosebiti straini in deosebite limbi; aceste sunt ajutorul de capetenie pentru compunerea analelor nationale, si mai ales scrierile lui Gebhardi si ale lui Engel, care, prin ostenitoarele lor lucrari, au meritat bine de la romani. Lipsa cea mai mare ni s-ar putea indeplini prin nepretuitele uvrajuri ale lui Samuil Clain si ale lui George sincai, a caror viata n-a fost decat o lunga lupta si o intreaga jertfa pentru patrie; dar, din nenorocire, aceste mult dorite si mult asteptate scrieri pana acum n-au iesit de sub tipar si, cum ma tem, nu vor iesi inca multa vreme.

Pe langa greutatea sarcinii ce se pricinuieste prin haosul atator materiale, asa de infelurite, asa de imprastiate, asa de incurcate si, cateodata, si asa de sarace, apoi se mai infatiseaza si indatoririle ce se cer de la orice istoric, fara privire asupra formei de afara, adica talentul si stilul compunerii. Lucian, nascut sub Traian, cere urmatoarele calitati si datorii de la un bun istoric: el vrea ca istoricul sa fie intelept, sa aiba simtimentul cuviintelor, sa stie a gandi si a-si infatisa gandirile, sa fie cunoscut in trebile politice si militare, sa fie slobod de frica si de ambitie, nelipicios mitei sau amenintarii; sa spuie adevarul fara slabiciune si fara amarare, sa fie drept fara asprime, cenzor fara otarare si fara clevetire; sa n-aiba nici duh de partida, nici insusi duh national; il vreau, zice el, sa fie cetatean al lumii, fara stapan, fara pravila, fara privire catre opinia vremii sale si nescriind decat pentru stima oamenilor cu dreapta judecata si pentru lauda viitorimii.

Aceste sunt insusirile unui bun istoric; in vremea lui Lucian poate ca se intampla la multi; dar astazi, cand egoismul si ambitia intuneca talenturile cele mai mari, putini s-ar gasi care sa le adune. Fara sa vroiesc sau sa ma pot pune mai sus sau macar deopotriva cu altii, socot ca nu-mi veti lua rau incredintarea ce va dau, ca raul si minciuna nu vor gasi niciodata in mine un aparator si ca totdeauna ma voi sili a va spune adevarul, caracterul principal al istoriei; iar cand nu-l voi putea zice, voi tacea si d-voastra veti intelege pentru ce. imi veti ierta numai o mica plecare pentru natia mea, fara insa sa credeti ca as denatura faptele sau ca as escuza aceea ce merita ocara. insa, cum zice Karamzin, pe care nu ma pot opri de a-l imprumuta asa de des: "Simtimentul de noi si al nostru insufleteaza povestirea; pentru ca atat o partinire groasa, partea unui duh slab si a unui suflet fara inaltare, este nesuferita intr-un istorian, pe atata ii aflam caldura, energie si incantare, cand iubirea patriei ii indreapta condeiul. Niciodata nu va fi suflet in care sa nu domneasca acest simtiment generos. in Tucidid noi vedem totdeauna un atenian; Tit-Livie este pururea un roman".

in mine veti gasi un roman, insa niciodata pana acolo ca sa contribuez la sporirea romanomaniei, adica mania de a ne numi romani, o patima care domneste astazi mai ales in Transilvania si la unii din scriitorii din Valahia. Petru Maior de fericita aducere aminte, prin cartea sa Despre inceputul romanilor, publicata pentru intaiasi data la anul 1812, ca un nou Mois, a desteptat duhul national, mort de mai mult de un veac; si lui ii suntem datori cu o mare parte a impulsului patriotic ce de atuncea s-a pornit in tustrele provincii ale vechii Dacii. Pe de alta parte, insa, a avut si nevinovata nenorocire sa produca o scoala, destul de numeroasa, de romani noi, care, far' a-si sprijini zisele cu faptele, socot ca trag respectul lumii asupra-le-si cand striga ca se trag din romani, ca sunt romani si, prin urmare, cel intai popor din lume. Aceasta manie s-a intins pana acolo incat unii isi insusesc chiar si faptele si istoria batranilor romani de la Romulus si pana la Romulus Augustul. Asa dl Aristia, pe care il cinstesc ca bun traducator ale unei parti a Iliadei, intr-un poem epic, unic in felul sau, exaltat de un entuziasm putin potrivit cu un roman, dl Aristia, zic, numeste roman pe Longin, sutasul roman care a strapuns coasta Domnului nostru Iisus Hristos cand era rastignit pe cruce, si nu-si poate ascunde bucuria ca cel intai crestin a fost un roman.

Sa ne ferim, domnilor mei, de aceasta manie care trage asupra noastra rasul strainilor. in pozitia noastra de fata, cea intai datorie, cea intai insusire trebuie sa ne fie modestia; almintrelea, am putea merita aceea ce zice dl Eliad, ca numai natiile bancrute vorbesc necontenit de stramosii lor, bunaoara ca si evghenistii scapatati. Sa ne coboram din Ercul, daca vom fi misei, lumea tot de misei ne va tinea; si, dimpotriva, daca, izgonind demoralizatia si neunirea obsteasca care ne darma spre pieire, ne vom sili cu un pas mai sigur a ne indrepta pe calea fratiei, a patriotismului, a unei civilizatii sanatoase si nu superficiale, cum o avem, atunci vom fi respectati de Europa, chiar daca ne-am trage din hoardele lui Gengis-Han. Asadar, domnilor mei, eu nu voi ascunde ca legile, ca obiceiurile, ca limba, ca inceputul nostru se trag din romani; istoria de mult a dovedit aceste adevaruri; dar, inca o data va mai spun, sunt departe de a maguli o manie ridicola, vorbindu-va de faptele romanilor, ca cand ar fi ale noastre; ci voi face ceva mai folositor; ma voi sili a va indemna ca, daca vroiti sa fiti cunoscuti de adevaratii fii ale romanilor, apoi sa faceti si d-voastra ceva care sa se poata semalui cu ispravile poporului de lume domnitor.

Inainte de a sfarsi, dati-mi voie, domnilor mei, sa chem luarea voastra aminte asupra cursului meu. Daca grecii au cazut odata sub jugul lui Filip si in urma sub jugul romanilor, este pentru ca au voit sa fie plateani, tebani, ateniani, spartiati, si nu heleni; tot asa si stramosii nostri au vroit sa fim ardeleni, munteni, banateni, moldoveni, si nu romani; rareori ei au vroit sa se priveasca intre dansii ca o singura si aceeasi natie; in neunirea lor, dar, trebuie sa vedem izvorul tuturor nenorocirilor trecute, a carora urme, inca pana astazi, sunt vii pe pamantul nostru. Departe de a fi partinitorul unui simtiment de ura catre celelalte parti ale neamului meu, eu privesc ca patria mea toata acea intindere de loc unde se vorbeste romaneste si ca istoria nationala istoria Moldaviei intregi, inainte de sfasierea ei, a Valahiei si a fratilor din Transilvania. Aceasta istorie este obiectul cursului meu; intinzandu-ma, cum se intelege de la sine, mai mult asupra intamplarilor Moldaviei, nu voi trece sub tacere si faptele vrednice de insemnat ale celorlalte parti ale Daciei si mai ales ale romanilor din Valahia, cu care suntem frati si de cruce, si de sange, si de limba, si de legi. Prin urmare, va rog sa insemnati ca eu nu voi descrie faptele deosebit dupa ani si zile, ci intr-un chip colectiv.

Pana acum toti acei ce s-au indeletnicit cu istoria nationala n-au avut in privire decat biografia domnilor, nepomenind nimica de popor, izvorul tuturor miscarilor si ispravilor si fara care stapanitorii n-ar fi nimica. Ma voi sili sa ma feresc de aceasta greseala de capetenie; ci, pe langa istoria politica a tarilor, atat cat voi fi ajutat de documenturile si traditiile vechi, voi cauta a va da si o idee lamurita asupra starii sociale si morale, asupra obiceiurilor, prejudetelor, culturii, negotului si literaturii vechilor romani. Departe de a ma pune ca ocaratorul vremii trecute, imi voi face o deosebita datorie sa va infatisez acea veche intocmire guvernamentala, acea adunare de pravili fundamentale, cunoscute sub numele de obiceiul pamantului, sub care patria noastra s-a pastrat mai multe veacuri tare si puternica. Prin aceasta veti cunoaste, domnilor, ca acel trecut nu era asa de rau, asa de barbar, precum se plac unii si altii a vi-l infatisa, si ca avea si el multe asezamanturi, multe oranduieli pe care chiar politicii si economistii de astazi le marturisesc de bune!

Istoria romanilor, ca si a tuturor natiilor moderne, se imparte in istorie veche, de mijloc si noua; fiestecare din aceste se subimparte in mai multe perioade, care toate se incep cu vreo epoca insemnata. Nu va voi vorbi decat de imparteala principala.

Istoria veche se incepe de la cele intai timpuri istorice ale Daciei si merge pana la intemeierea staturilor Valahiei (1290) si Moldaviei (1350). in aceasta intindere de vreme, vedem risipa dacilor, impoporarea tarii lor cu colonii romane, inflorirea acestora pana sub imparatul Aurelian si risipirea lor prin navalirea barbarilor, care, unii dupa altii, s-au schimbat necontenit pe pamantul nostru de la 270 si pana la 570, cand avarii s-au tras in Panonia, lasand Dacia sloboda. intr-aceste vremi grele, vedem insa, din cand in cand, pe micul popor roman, chiar in mijlocul semintiilor de alt neam, retras si ascuns in vaile si poienele Carpatilor, pastrandu-si nationalitatea, legile, limba si obiceiurile, ca un scump patrimoniu primit de la parinti. in veacurile X si XI, rasuflandu-se de navalirile barbarilor, romanii prind la indrazneala, iesa din azilurile lor si, pe coastele sau la poalele muntilor, se alcatuiesc in mici capitanaturi si voievozii, sub sefi de sangele lor; si, in sfarsit, in veacurile XIII si XIV se intind pe sesuri, iesa in tara, dupa expresia vechilor cronici, si intemeiaza doua staturi neatarnate: a Valahiei si a Moldaviei.

Cu formarea principaturilor se incepe istoria de mijloc si se sfarseste cu desavarsita lor cadere sub domnii fanarioti (1716). Aceasta parte a istoriei este adevarata istorie a romanilor. indata dupa intocmirea lor in staturi neatarnate, ii vedem luptandu-se cu popoarele megiesite pentru pastrarea nationalitatii lor; niciodata duhul izbanzii si al navalirii nu i-a povatuit, ci toate razboaiele lor au avut un tel nobil si sfant: apararea patriei si a legii. Dar, in aceste lupte, statornicia, curajul, ispravile, biruintele lor ne par fabuloase, potrivindu-le cu micul lor numar si cu putinele mijloace ce le-au statut dinainte. Dusmani de zece ori mai puternici decat dansii ii vedem bantuiti si pusi in fuga. insa un colos strasnic, un nour cumplit se iveste pe orizonul Europei: islamismul se arata, si toate natiile tremura pentru legea si nationalitatea lor. Serbia, Bulgaria, Albania, Macedonia, Iliria, Friulul, Cramul se fac provincii turcesti; cetatea lui Constantin, Roma cea noua, maica oraselor, se face capitala sultanilor, si semiluna se inalta in locul crucii pe bolta Sfintei Sofii. in vreme cand islamismul este biruitor pretutindene, cand chiar Grecia clasica se face prada osmanilor, cand tuiurile acestora razbat pana in inima Ungariei, numai romanii se impotrivesc suvoiului care inghite toate, numai ei stau ca un val aparator crestinatatii impotriva musulmanilor.

De multe ori biruiti, de multe ori supusi, dara niciodata abatuti pana la pamant si deznadajduiti, ii vedem folosindu-se de tot prilejul si, de la 1366 si pana la 1688, stand de-a purure in lupta. Mircea cel Batran, Vlad tepes, stefan cel Mare, Mihai Viteazul si serban Cantacuzino au fost mai ales neimpacati dusmani a sectatorilor lui Mohamed, aparand cu sangele lor sfanta cruce. Desi necontenit in razboaie, romanii insa nu uita reformele si imbunatatirile din launtru; in veacurile XVl si XVII, mai ales, ei fac mari inaintari in civilizatie. scoalele lor sunt vestite in tot Orientul; Moldavia este una din cele intai tari ale Europei in care inventia lui Gutenberg, tipografia, se introduce. Dascalii, caligrafii si pravilistii romani se cheama la curtea tarilor Rusiei, si un fiu al Moldaviei se invredniceste a fi invatatorul lui Petru cel Mare. in cea intai jumatate a veacului XVII limba romaneasca se dezrobeste si castiga dritul de limba a statului; mai multe tipografii se aseaza in amandoua principatele; Vasile Lupu si Matei Basarab, prin aceste faceri de bine, isi fac un nume nemuritor in istoria patriei. Barbati ravnitori dezvolteaza literatura si duhul national; si, cat vor fi romani, memoria si scrierile vornicului Ureche, a logofatului Eustratie, a mitropolitilor Dosoftei si Varlaam, a lui Miron Costin, Neculai Costin, Radu Greceanu, Radu Popescu si loan Neculce nu se vor uita, nici se vor pierde. Stramosii nostri, cu un pas grabnic, se inaintesc pe calea civilizatiei Apusului; insa, toate aceste propasiri se fac inapoieri. Vremea caderii le vine; in pizma natiilor straine, in neunire intre dansii, uitind ca sunt un singur si acelasi neam, ci despartiti, luptandu-se si slabindu-se intre dansii, unii pe altii, sub nume de moldoveni si munteni, romanii se apropiu de pieire. Tirania otomana se intemeiaza asupra lor, si cu dansa superstitia, ignoranta si intunericul. La inceputul veacului trecut se iveste biruitorul lui Carl XII, Petru cel Mare; marinimosul monarh isi pleaca un ochi indurator asupra popoarelor crestine ale Turciei; romanimea salta de bucurie. Eroul Rusiei, spre mantuirea obsteasca, se uneste cu Brancovanu si cu Cantemir; dar zavistea si pizma acestor domni nimicniceste un plan asa de mare si asa de bine inceput. Pacea de la Prut intemeiaza, inca pe un veac, jugul osmanilor asupra principatelor de la Dunare; cu tragerea ostilor rusesti, romanii pierd cea de pe urma nadejde de mantuire, cea de pe urma scanteie de nationalitate si cel de pe urma drit ce le mai ramase, dritul de a fi ocarmuiti de catre domni pamanteni; si fanariotii se fac stapanii Moldaviei si Valahiei!

Istoria noua se incepe cu veacul cel mai cumplit care vreodata a apasat tarile noastre. Toate elementele de nationalitate si de patriotism sunt de mult pierdute; legile fundamentale ale tarii se calca in picioare; adunarile obstesti sub nume de divanuri se fac numai niste formalitati fara interes. O aristocratie ignoranta, sprijinita de Poarta si de cler, pe de o parte tine in lanturi un popor de mai mult de doua milioane de oameni, iar pe de alta se face stavila chiar binelui ce unii din domnii fanarioti vroiesc a face; driturile tarii, care din care se sileste sa le vanda mai cu mic pret si mai degraba; izvoarele de inavutire publica se intrebuinteaza numai in folosul unor familii prilvilegiate. Moldavia se sfasie in trei parti, Valahia este inconjurata cu cetati turcesti, zidite pe pamantul ei. Fara ajutor din afara, fara ajutor din launtru, romanii scapa toate prilejurile de mantuire; si, in vreme cand toate popoarele Europei se inainteaza spre o mai zdravana intemeiere, din launtru si din afara, noi, cu aceeasi repejune, ne apropiem de pieire. Revolutia franceza, zguduind Europa pana in cele mai adanci ale sale temelii, se resimti si intre romani; unii dintre ei se pun in comunicatie cu directoriul francez; dar prea multe tari, prea multe stavile impiedica orice buna isprava. Pe urma, biruitorul de la Marengo, in expeditia sa in Egipet, vroind a da treaba turcilor, trimite emisari in Valahia si Moldavia ca sa formeze partizani ideilor noua; generosul Rigas, magulindu-se cu fagaduintele lui Bonaparte, se face propovaduitorul slobozeniei; oprit in intreprinderea sa, el se da calailor de la Belgrad si moare pentru patrie. Dar moartea sa nu ramane neroditoare; si ea este menita sa pregateasca regeneratia noastra;. moartea lui Rigas de o parte, apasarile nesuferite a tiranilor de alta parte; ideile veacului care, desi incet, dar tot incepusera a patrunde intre romani; scrierile lui Petru Maior si ale altor barbati patrioti; contactul cu armiile rusesti ce au ocupat Principatele de la 1806 pana la 1812, toate acestea pregatesc intamplarile de la 1821. in vreme cand, in Moldavia, Eteria izbucneste si cheama la slobozenie nu numai pe greci, dar pe toate popoarele crestine care gemeau sub jugul Turciei, Tudor Vladimirescu ridica, pe de alta parte, in Valahia, steagul national, vestind romanilor ca vremea venise puntru ca tara sa scuture stapanirea strainilor, sa departeze abuzurile care o rodeau si sa dobandeasca guvern national, intemeiat pe o sarta liberala. Pornirile si a lui Ipsilanti si a lui Vladimirescu au un rau sfarsit, dara, cu toate acestea, rezultatele lor pentru noi sunt nemasurate. intamplarilor de la 1821 suntem datori cu orice propasire ce am facut de atunce, caci ele ne-au desteptat duhul national ce era adormit cu totul. De atunce multe imprejurari din afara ne vin in ajutor; Curtea protec toare, ca o rasplata pentru jertfele ce romanii i-au facut de la Petru cel Mare si pana la pacea de Adrianopol, simteste o ingrijire adevarata pentru soartea noastra; si, desi inca romanismul nu triumfa, cum zice Aaron, totusi existenta politica incepe a ni se aseza pe temeiuri mai statornice. in urma multor patimiri, multor nenorociri, un orizon mai senin ni se arata, pacea de la Adrianopol se incheie intre Rusia si Turcia, si drituri pierdute de veacuri ni se intorc inapoi. Kisselef, un nume pe care romanii nu trebuie sa-l rosteasca decat cu recunostinta si dragoste, este insarcinat cu regeneratia patriei, cu punerea in lucrare a pravilelor menite sa ne faca o natie pana la implinirea cei mai mari fagaduinte, pana la cea mai temeinica inchezasluire a nationalitatii noastre, adica numirea de domni pamanteni, si pe viata, pe tronurile Moldaviei si Valahiei.

Pana aici, domnilor mei, vine istoria ce am sa va infatisez. Sprijinul cel mai temeinic ca sa pot ajunge la telul dorit il astept de la indulgenta d-voastra si de la nadejdea, magulitoare, ca prin prelectiile mele voi putea destepta in d-voastra un duh de unire mai de aproape intre toate ramurile neamului romanesc si un interes mai viu pentru natie si patrie. Aceasta mi-ar fi cea mai scumpa rasplatire si cea mai buna imbarbatare in trudnicul meu drum.

Intr-o asemene intindere de istorie, care cuprinde atatea timpuri si atatea locuri, chiar cu cea mai mare luare-aminte, trebuie sa fac greseli; oricine insa va binevoi a ma asculta ceva, va insemna ca ele se vor intampla din lipsa cunostintelor si nicidecum din reavointa sau cu vreun scop ascuns. in infatosarea intamplarilor care sunt aproape de noi si pe care sau noi sau parintii nostri le-au vazut, voi fi cu cea mai neadormita priveghiere, marginindu-ma a va arata numai faptele implinite, fara a vroi a va descoperi si telurile ascunse.

In epoca de la 1822 si pana la 1834, voi fi mai ales cat se va putea mai scurt si mai obstesc, infatosandu-va numai intamplarile publice si acele care au avut o inraurire simtitoare asupra tarii. Noi n-am ajuns inca asa departe ca sa putem trata cu nepartinire isto ria contemporana; aceasta este treaba viitorimii. Dumnezeu dar sa ma fereasca de a vroi a ma pune cenzorul convietuitorilor mei, judecandu-le sau criticandu-le purtarea si faptele. "Acela care isi inalta duhul la vrednicia unui istoriograf, zice loan Müller, pierde din privirea sa orice atingeri momentale si particulare. Jurnaluri pot aduna personalitati; in tablele istoriei se scrie numai vecinicul adevar".


rostit in 24 noiembrie 1843




Cuvant pentru deschiderea cursului de istorie nationala


Aceasta pagina a fost accesata de 996 ori.