• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Nou chip de a face curte

O siecle! était-ce donc la l'oeuvre
Que ton bras s'était imposé?...
Ta hache entame et secoue
Le monument des vieilles moeurs1
Edouard Turquety

O, secole! Aceasta-i deci fapta
ce braţul tău şi-o luase asupră-şi?...
Toporul tău zdruncină şi taie
monumentul vechilor obiceiuri
Edouard Turquety


Nou? Da ce-i astăzi nou sub soare? Nu sunt toate trecute? Nu sunt toate vechi? Nu-i cinstea veche, încât n-o mai găseşti pe pământ? Nu-i patriotismul vechi, încât de-abia îi mai afli numele în gura procleţilor? Nu sunt, în sfârşit, vechi, paragine de vechi, toate virtuţile şi toate viţiurile, pân' şi moda? Ş-apoi mai ai încă pretenţie să ne arăţi ceva nou, şi încă ce? Un nou chip de a face curte! Asta este, zău, o mare obrăznicie din partea-ţi, când ştii că, în veacul ist de aur, noi am învechit toate chipurile de a face şi de a răsface curte.

Ei bine! cu toate aceste, chipul meu este nou, pentru că este nevinovat; şi că, pentru oamenii civilizaţi ca dumneavoastră, numai nevinovăţia a mai rămas încă un lucru nou, nevăzut, neauzit.

Câteodată ţi se întâmplă poate să te duci la ţară; asta n-o faci ca să te miri de frumuseţile naturii, ca să priveşti măreţul răsărit al soarelui peste înaltele vârfuri ale Carpaţilor, ca să răsufli curatul aer de pe şesurile Moldovei şi a Siretului, ca să auzi desfătăcioasa cântare a filomelei, ca să zici, în sfârşit, cu Văcărescu.

La Carpaţi mi-am dus jalea,
Lor am vrut s-o hărăzesc;
Răsunetul, frunza, valea,
Apele mi-o înmulţesc.

Nu! Dumneata nu eşti aşa de nebun să te miri de nişte asemene săcături. Ce este natura, ce este poezia pentru dumneata? Ocupaţiile dumitale la ţară sunt mai serioase, sau mai vajnice, cum ai învăţat a zice în dieceasca dumitale limbă. Te duci la ţară să-ţi vinzi stogurile de fân, să-ţi vinzi grâul din gropi, păpuşoii sau porumbul din coşere, cirezile de boi, turmele de oi, rachiul din velniţa cu maşină de aburi - în locul căreia ai fi făcut mai bine o şcoală; aceste toate le vinzi ca să strângi bani, cât vei putea mai mulţi de la jidovi, odată plaga Egipetului şi acum a Moldaviei; şi pe urmă, cu vro câteva sute de galbeni în buzunar, întorcându-te în Iaşi, să ai cu ce face intrigi, cu ce da ruşfeturi, cu ce lua o lojie de rândul întâi la teatrul francez, cu ce cumpăra, pentru cucoana dumitale, zariflicuri de la Miculi, cu ce tăie stos la domnul Cutare şi Cutare, cu ce... cu ce...!

Ei bine, în mijlocul unor asemene patriotice ocupaţii, întâmplatuţi-s-au vrodată să vezi, sau s-auzi măcar, cum fac flăcăii curte fetelor, mai ales la munte? Spusu-ţi-a cineva că la munte, când un flăcău apucă pe o fată de peştiman sau de salba care-i este împrejurul gâtului, este ca când şi-ar cere-o de soţie? Nu-i chipul galant? Nu-ţi insuflă nişte suvenire mitologice? Nu crezi că citeşti romanul colanului zeei Vinerei?

Dacă drăgălaşul nu-i destul de voinic să facă un asemene pas, aleargă la cimpoieş, care se duce de spune fetei, în versuri întovărăşite de cimpoi, că cutare flăcău moare, piere pentru dânsa.

Oare acest fel de declaraţie nu-ţi place mai mult decât declaraţiile civilizate de prin capitaliile româneşti, unde tânărul întreabă dântâi câte mii de galbeni, câte moşii, câte suflete de ţigani are fata? Şi după ce i-a făcut curte, adică lăzei cu galbeni, face în sfârşit, dar tocmai în urmă, şi fetei o declaraţie, ce pute a aur şi a precupeţ două ceasuri de departe!

Dacă fata de la ţară i-a încuviinţat cererea, flăcăul trimite peţitori cu cimpoieşul, în casa fetei. Cimpoieşul adresă către părinţi următoarea oraţie:

"Moşii şi strămoşii părinţilor noştri îmblând la vânat prin codru au aflat această ţară întru care ne aflăm şi noi acum şi ne hrănim şi ne dezmierdăm cu mierea şi cu laptele dintru dânsa. Deci, prin pilda aceasta, fiind îndemnat şi cinstitul flăcău (cutare), a mers la vânat prin câmpii, prin codri şi prin munţi; şi a dat peste o fiară care, fiind ruşinoasă şi cinstită, nu a stătut faţă cu dânsul, ci a fugit şi s-a ascuns; şi, viind noi pe urma ei, ne-a adus în această casă. Deci dumneavoastră trebuie să ne-o daţi sau să ne arătaţi unde a fugit fiara aceasta, pe care noi cu atâta osteneală şi sudoare am gonit-o din pustie".

Cimpoieşul îşi dezvăleşte atunce toate florile retoricei, împodobindu-şi vorba, zice Cantemir, cu alegorii şi cu metafore, după cum se pricepe.

Părinţii răspund că acest fel de fiară n-a venit în casa lor. Însă peţitorii silindu-i mai mult, ei aduc la iveală pe bunica fetei.

- Pe aceasta o căutaţi?

- Nu.

Şi bunica face loc mamei.

- Poate pe asta o vreţi?

- Ba nu!

- După mama fetei, scot pe o slujnică urâtă şi bătrână, îmbrăcată cu straie stremţuroase.

- Ei, asta-i?

- Ba nu, ba nu; pentru că fiara noastră este cu părul galben ca aurul, cu ochii ca de şoim; dinţii ei stau ca mărgelele, buzele îi sunt roşii ca cereşele; la trup este ca o leoaică, la piept ca o gâscă, cu grumazii ca de lebădă. Degetele îi sunt mai delicate decât ceara, şi faţa mai strălucitoare decât soarele şi luna.

În sfârşit, părinţii, siliţi cu arme, îşi scot fata împodobită după putinţa lor. Logodna se face, şi fata intră iarăşi în cămară, de unde n-o scot pân' în ziua cununiei.

Aceste ceremonii care din zi în zi se pierd prin civilizaţia cea făcătoare de bine, adică prin acea civilizaţie care ne face cosmopoliţi, dărmându-ne obiceiuri strămoşeşti, caracter şi limbă şi... şi... şi alte atâte fleacuri; aceste ceremonii, zic, se sfârşesc prin o cununie. În ziua aceea, dacă mirele şede în alt sat decât mireasa, trimite înainte găzdaşi (conaccii) ca să-i vestească apropierea. Iar rudele miresei stau pe drum aşteptându-i; şi, îndată ce se apropiu, îi prind şi-i duc robi, în casa fetei. La întrebările ce li se fac, ei răspund că ar fi trimişi să vestească război şi că oastea soseşte după dânşii, ca să iaie cetatea cu asalt. Rudele atuncea merg cu găzdaşii înaintea mirelui; şi, după ce s-au adunat ambele părţi şi au ajuns înaintea casei miresei, toţi fac o alergare de cai. Acei care au cai mai ageri şi, prin urmare, ajung mai întâi la semn, primesc din mâna miresei o năframă cusută cu aur sau cu mătasă.

După aceste exerciţii cavalereşti, toţi se duc la biserică, la cununie; mirele şi mireasa stau pe un covor, sub care sunt aruncaţi bani, spre a arăta că calcă în picioare toată mărirea străină, căutând numai fericirea casnică. La punerea cununilor, un nuntaş aruncă în toate părţile nuci şi alune spre a arăta că mirii se leapădă de acum de jucăriile copilăreşti, având a se îndeletnici cu lucruri mai înalte.

Întorcându-se acasă, masa este gata; în capul mesei se pun tinerii, iar socrii cu nănaşii în dreapta şi în stânga. Atunce se scoală un frate sau, în lipsă, o rudenie a mirelui, şi face următoarea oraţie:

"Iată viind vremea vârstei căsătoriei şi veseliei dumitale, frate, părintele nostru te pune la masă şi mire te face, unindu-te de acum şi cu alt neam străin; ci pururea să fii neuitător părinţilor şi dragostelor frăţeşti; şi toată vremea să fii plecat la toate poruncile părinteşti, cu toată inima, ca să iei binecuvântarea lor. Cinsteşte pe tatăl tău şi durerile maicii tale să nu le uiţi, că prin ei te-ai născut. Şi cu binecuvântarea părintească, cu bun ceas de la Dumnezeu, să fii pururea în veselii, dumneata. Amin".

La sfârşitul mesei, mirele vrând să se ducă acasă, vătăjelul miresei, ce poartă un baston împodobit cu flori şi cu cordele, se scoală şi, în numele ei, cere iertăciune de la părinţi, zicând:

"Când se socoteşte fericia veacului acestuia, aflăm că cea mai temeinică este bucuria de fii, cinstiţi dumneavoastră părinţi; căci această fericie este, cum zic şi filozofii, proprium naturae, adică adevărată şi deosebită a firei, că este din sângele său şi cum ar fi sie singur omul. Această fericie o mărturiseşte Sfânta Scriptură, când zice: "Iată femeia ta ca o vie roditoare, întru olaturile casei tale şi, vei vede fiii fiilor tăi, ca nişte tinere odrasle de măslin, împregiurul mesei tale". Aşadar, iată astăzi, cinstite dumneata părinte cu nevasta dumitale, se plineşte bucuria părinţească înaintea dumilorvoastre. Priviţi amândoi cea adevărată şi neosebită cu inimă curată fericia fiicei dumilorvoastre; priviţi cea însetată de părinţi bucurie; de vreme că aşa întâi, dintru orânduiala lui Dumnezeu şi din binecuvântarea dumilorvoastre, se face soţ fericitei vieţii dumisale fratelui nostru N. Sosind la această vârstă a fericitei vieţi, fiica dumilorvoastre, dimpreună cu a dumisale soţ, are datorie ieşind din casa dumilorvoastre, către casa sa de Dumnezeu aleasă, să vă mulţumească, şi întâi a-şi cere binecuvântarea părinţească, că binecuvântarea părinţilor asupra fiilor zid nesurpat caselor sale este. De care şi fiica dumilorvoastre, dintru acest ceas, are datorie a-şi cere părinţească iertăciune, intru cele ce n-ar fi putut plini poruncile părinţeşti, poftele frăţeşti. Îndeamn-o firea cea bună, din curată inimă, a mulţumi dumilorvoastre de toată înţălepciunea şi creşterea întru casa dumilorvoastre; miră-se cu ce suspinuri, cu ce lacrimi va cere iertăciune de la dumneavoastră; miră-se cu ce cuvinte dulci de mulţumită va mulţumi dumilorvoastre pentru toată mila, paza şi grija părinţească. Făr' la unul prea bogat în milele lui Dumnezeu, din osârdia inimii sale aleargă să vă mulţumească cu adăugirea bucuriei a tuturor fraţilor, şi fii de fii a dumilorvoastre, până la al triele şi al patrule neam. Rugându-se dumilorvoastre, împreună cu a dumisale soţ, şi de acum înainte să rămâie amândoi întru neschimbată dragoste a dumilorvoastre, luându-şi ziua bună, sărută mâinile dumilorvoastre".

Părinţii răspund cu ochii înlăcrimaţi:

"De vreme ce dumnezeiasca pronie au orânduit această unire cu fiica noastră, a se da soţ vieţii dumitale mire, următori suntem şi noi orânduielii dumnezeieşti; şi măcar că binecuvântarea cea mai desăvârşită către fiece casă de la unul atotţiitorul Dumnezeu este, dar cât şi de la noi părinţească binecuvântare, care am luat-o de la părinţii noştri, cu aceea binecuvântare vă binecuvântăm şi întărim pe fiica noastră, şi săvârşim bună cuvântarea asupra voastră. Dumnezeu să vă împreune şi să vă întemeieze; să plinească toată binecuvântarea între voi. Numai şi dumneta, mire, să păzeşti, te rugăm, porunca bisericii noastre, de care este poruncit tot omul: "Iubiţi pe femeile voastre, să nu le scârbiţi pe dânsele, petrecând întru pacea lui Dumnezeu". Iar tu, fiică, iată crescându-te în braţele dragostei şi a durerei noastre cei părinteşti, şi cu cele dintr-însele învăţături hrănindu-te, acum sosind vremea cuviincioasă, cu durerea inimii noastre şi cu bucurie dezlipindu-te din braţele noastre, împlinim şi cea mai de pe urmă datorie a părinteştei dragoste, dându-te întru binecuvântarea soţului. Deci, de acum înainte, dimpreună petrecând, noi din tot sufletul vă binecuvântăm şi rugăm pe sfântul Dumnezeu să înmulţească anii vieţii voastre, să ocârmuiască petrecerea voastră întru o dragoste şi întru o unire; că, văzând fericia voastră, să se bucure şi sufletul nostru, pe voi numai avânduvă sprijineală slăbiciunei noastre şi mângâiere durerilor bătrâneţilor. Şi întărim şi întru fiii voştri această a noastră binecuvântare2.

Şi tânăra fată se aruncă în tremurândele braţe ale părinţilor. Ce deosebire între nunţile aceste - ce odată erau obşteşti şi astăzi se mai află numai în satele unde nebunia înnoirilor n-a intrat încă -şi între nunţile bogaţilor noştri de astăzi, unde căsătoria este o speculaţie, binecuvântarea părintească o comedie de râs, fata o marfă adeseori dată pe credit şi cununia o profanaţie. De ginere nu zic nimică, căci el, de se bucură în ziua aceea, se bucură numai de sacii cu bani ce a primit zestre.

În sfârşit, mirele vre să-şi iaie femeia; atunce, fraţii ei îi stau cu securea curmeziş în uşă - odinioară cu săbiile scoase, pe când mai erau săbii - şi nu-l lasă să treacă, până când nu se răscumpără cu vreun dar. Fata se suie atuncea sau cu cumnată-sa, sau cu soacră-sa într-un car încărcat cu zestrea-şi. Iar mirele îi urmează călare cu toţi nuntaşii, ce chiotă şi dau din pistoale, tot drumul.

Însă chinurile mirelui nu sunt încă sfârşite. Ajungând mireasa la casa bărbatu-său, drugele o iau şi o închid într-o cămară; nuntaşii se apropiu atuncea şi strigă să le deschidă; văzănd, în sfârşit, că nu-i ascultă, strică uşa, şi fericitul mire îşi smulge tânăra soţie din braţele rudelor - ca romanii pe sabince -, o ridică peste pragul uşii - şi zboară cu dânsa în cămara amorului.

Aceste alegorii încă rămase de la romani, aceste idili practice, pe care coasa civilizaţiei le darmă din zi în zi mai mult, ţi le-am spus, ca să vin, în sfârşit, la noul chip de a face curte, ce se obicinuieşte încă mai în toate satele de la munte.

O fată căreia i-a plăcut un flăcău din vreun sat îi dă voie să vie s-o vadă o dată pe săptămână, în noaptea sâmbetei spre duminică.

Când cu nerăbdare aşteptatul ceas se apropie, tunetele, fulgerele, furtunile, ploaia, zăpada, nimică nu-l opreşte. Ajungând la casa ibovnicei se ascunde în vrun coşer sau în vro poiată, până când părinţii fetei se duc la culcat, pentru că nimene nu ştie că a venit, afară de fată.

Această tăinuire nu vă prea place, cuconiţelor, dumilorvoastre care sunteţi aşa de nevinovate, dumilorvoastre, care faceţi toate, ziua mare. Ei, măcar că nu vă este de plac, totuşi această tăinuire n-a pricinuit mai niciodată fetelor de la ţară aceea ce se întâmplă aşa de des dumilorvoastre, care niciodată nu vă primiţi amorezii în taină.

O, cititorilor mei din Iaşi şi din Bucureşti, din ţinuturi şi din judeţe, cititorilor mei din veacul al nouăsprezecelea, voi care citiţi toată ziua romanele lui Balzac şi a lui Paul de Kock, uitaţi romane, veac şi obiceiuri de prin oraşe; îmbrăcaţi-vă cu haina voastră cea mai albă de nevinovăţie, haina [pe ] care o purtaţi când aveaţi zece ani, când aveaţi cinci ani, spre a auzi, fără să zâmbiţi de răutate, aceea ce am să vă spun.

Când părinţii i s-au culcat, fata, dacă este vară, iese încet-încet, pe vârful degetelor, se duce de-şi găseşte ibovnicul şi, puindu-se pe iarbă verde, sub un păr bătrân ca veacurile, îşi vorbesc de dragoste, unul lângă altul. Dacă este iarnă, fata deschide încet uşa casei, ibovnicul intră, îşi leapădă gluga pe o laviţă şi se suie pe cuptior, lăngă amoreză. Şi îndată ce vârful Ceahlăului începe a se albi de lumina zorilor, flăcăul după o nevinovată noapte - dar nevinovată! - se scoală de lângă ibovnica-şi, îşi ia gluga şi se întoarce în taină acasă, după ce şi-a luat de la amoreză voie să vie şi-n sâmbăta viitoare să-i facă curte pe cuptior sau sub păr. Pentru aceasta trebuie să fie cineva de la munte, nu-i aşa? Şi noi suntem din Iaşi, din Bucureşti. O tempora, o mores3!

Note
2. Toate aceste oraţii s-au copiat întocmai de pe originalul oraţiilor ce s-au zis la nunta fetelor răsstrăbunului meu, şătrarul Ioniţă Arbure. Red.

3. O, vremuri, o, moravuri (lat.)





Nou chip de a face curte


Aceasta pagina a fost accesata de 835 ori.