• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Stefan cel Mare in targul Baiei

Toate popoarele au câte un bărbat în care au personificat idealul virtuţilor şi însuşirilor ce ar dori să găsească în domnitorul lor; numele şi faptele acestor bărbaţi îndumnezeiţi se fac o fală, o proprietate naţională şi, din neam în neam, din veac în veac, aureola de slavă ce-i înconjură creşte şi se sporeşte mai mult, şi tot ce este mare, frumos, eroic se atribuie geniului şi braţului lor. Un asemene bărbat a avut şi Moldavia; şi acesta este Ştefan cel Mare.

Nici un domn, înaintea sau în urma lui, n-a ajuns la vânta şi celebritatea sa; nici unul nu şi-a păstrat între moldoveni, şi pot zice între români, un nume aşa de drag, aşa de curat, aşa de popular ca al lui; încă astăzi, aproape de trei veacuri şi jumătate după moartea sa, Ştefan cel Mare este idealul poporului nostru; el personifică patriotismul, vitejia, dreptatea, bunătatea1, în sfârşit, toate însuşirile unui mare domn, a unui geniu scutitor. Numele său nu mai puţin răsună astăzi decât în frumoasele timpuri când steagurile sale fâlfâiau falnic din vârful Carpaţilor până la ţărmurile Dunării şi ale Mării Negre; încă astazi, pe înaltul munţilor şi în adâncul văilor, în oraşe şi în sate, în palaturi şi în bordeie, pretutindene numele său se pomeneşte cu mândrie şi recunoştinţă de tot acela ce se zice român. Locuitorul ce nu ştie rugăciunea duminicii, îţi va spune toate isprăvile sale; şi, ce este mai mult, va atribui lui tot ce-i pare curios, mare, vitejesc şi chiar neînţeles în pământul nostru. Orice cetate, orice zid, orice val, orice şanţ, întreabă-l cine le-a făcut, el îţi va răspunde: Ştefan cel Mare. Orice pod, orice biserică, orice fântână, orice curte sau palat vechi, el le va raporta eroului său! Orice bunătate, orice aşezământ a cărui rămăşiţe se mai trăgănează până astăzi, orice legiuire omenească, orice puneri la cale înţelepte, Ştefan vodă le-a urzit, îţi va zice el, şi iar Ştefan vodă. În sfârşit, acest domn, pentru moldoveni, rezumă toate faptele istorice, toate monumentele, toate isprăvile şi înstituţiile făcute în cinci veacuri de atâţia stăpânitori, precum elinii atribuau lui Ercul toate lucrările de vitejie făcute de sute de eroi. Mormântul acestui mare domn nu este mai puţin venerat de către români decât al lui Mahomed de către musulmani, şi cultul ce românii îi păstrează s-a întins până acolo, încât mulţi îi zic sfântul Ştefan, chiar şi astăzi, întocmai ca şi arabii care au îndumnezeit pe Napoleon sub numele de Bunaberdi.

Şi în adevăr, Ştefan cel Mare în nimică nu s-a arătat mai jos de colosala sa reputaţie. El era adevărata căpetenie de noroade, adevăratul domn, în toată puterea cuvântului. Nici una din însuşirile cu care poeţii s-au plăcut a împodobi pe poruncitorii naţiilor nu-i lipsea: vitejie, duh înalt, iubire de dreptate unită cu o cuvenită energie spre a insufla totodată respect şi dragoste, adevărata înţelegere a duhului poporului şi a trebuinţelor sale, iubirea patriei mai mult decât a tronului său şi, în sfârşit, şi acele virtuţi private, acea umilinţă ce raportează toate isprăvile nu sieşi, ci Dumnezeului atotputernic, acea blândeţe ce trage inima supuşilor, acea dărnicie ce vine în ajutorul fieştecărui lipsit şi pătimaş. lstoria a patruzeci şi şapte de ani a domnirii sale dovedeşte prin vii fapte toate aceste drepte laude. Numele său din numele tuturor domnilor Moldovii este singurul care de către străini nu este mai puţin slăvit decât de pământeni. Pontiful Romei l-a declarat valul creştinităţii, toţi regii şi stăpânitorii Europei în viaţă-i încă i-au mărturisit şi i-au recunoscut meritul şi puternica lucrare în respingerea barbariei turceşti şi, prin urmare, în apărarea civilizaţiei Europei. Un autor de o naţie rivală cu moldovenii, Dlugoş, totuşi nu poate a tăcea despre strălucitele fapte ale acestui domn şi, în entuziasmul său, strigă: "O, bărbat vrednice de mirat, cu nimic mai prejos decât eroicii povăţuitori de care noi atât ne mirăm, care, în vremile noastre, dintre toţi stăpânitorii lumii mai întâi ai câştigat o biruinţă atât de însemnată asupra turcilor! Tu eşti cel vrednic, dupre judecata mea, căruia se cuvine să ţi se dea domnia şi povăţuirea a toată lumea şi mai ales vrednicia de voievod mai mare împrotiva turcilor, după primirea şi hotărârea tuturor creştinilor, lăsând pe ceilalţi împăraţi şi prinţi catolici să se tăvălească în lenevire, desfrânări sau în războaie civile".

A scrie toate isprăvile măreţe, biruinţele strălucite, toate aşezământurile înţelepte, toate faptele bune ale lui Ştefan cel Mare, ar trebui tomuri întregi; strâmtorirea unui almanah nu ne iartă de a ne lăţi condeiul. Din miile sale de fapte strălucite, vom lua cea întâi ce ni se va înfăţoşa în gând, căci într-o viaţă aşa de bogată este cu greu de a alege. Pentru astă dată ne vom propune a scoate ceva din viaţa sa militară; pentru că este bine ca din vreme în vreme să aducem aminte moldovenilor că ei odinioară erau un popor vestit în războaie, şi aşa să gândească la cuvintele dlui Bălcescu că, Ţara Românilor de îşi va lua vreodată rangul ce i se cuvine între popoarele Europei, aceasta o va fi ea datoare mai mult regeneraţiei vechilor ei instituţii ostăşeşti2.

Întâmplarea militară ce voim a povesti este bătălia de la Baia, un nume care trebuie să ne aducă aminte atât de vitejia strămoşilor, cât şi de starea înflorită în care se afla odată acest târg, astăzi sat, şi pe care, după atâte veacuri, il vedem astăzi încercându-se a se reîntoarce prin industrie la vechea sa celebritate.

De la întemeierea Principatelor Româneşti, Ungaria a făcut pretenţii de suzeranitate asupra lor. Încă astăzi vedem un jurnal din Pesta, Ielenkor, puind sub rubrica Ungariei Moldavia şi Valahia, ca şi când ar face parte din acel stat. Această pretenţie de supremaţie a maghiarilor asupra ţărilor noastre se razimă mai ales pe temeiul că cei întâi domni români cu suitele ş-o mare parte a norodului se trăgea din Făgăraş şi din Maramureş, în Transilvania, şi prin urmare, înaintea descălecării lor în ambele principate, erau supuşi coroanei Ungariei. O asemene pretenţie mai puţin decât oricare altul o putea părăsi Matei Corvinul, riga rigilor, cum l-a numit papa Romei, sau Mătieş Craiul, cum îi zic hronicarii noştri în limba lor cea pitorească. Din norocire însă pentru Moldavia, ea atuncea avea de domn pe Ştefan cel Mare, cel Bun sau cel Sfânt, cum îi zice poporul în deosebite feluri, toate adevărate; departe de a suferi sporirea înrâuririi ungurilor asupra ţării, el era în stare de a o nimicnici cu totul, şi aceasta braţul său a şi isprăvit-o.

Matei Corvin, dinaintea căruia se retrăseseră riga Boemiei, Podiebrad, împăratul Germaniei, Frideric, şi chiar Mohamed II, cuceritorul Constantinopolului, spaima Europei, cum se înţelege de la sine, nu puteau să sufere în apropierea sa un domn ce nu vroia a cunoaşte de stăpân decât pe împăratul cerului. "Bizuindu-se puterii sale, zice vornicul Ureche, şi meşterşugului său, cu care pe mulţi din vecinii săi i-au surpat şi i-au supus, care de multe ori făcea război cu turcii, şi cu noroc izbândea, neavând nici o pricină dereaptă asupra lui Ştefan vodă, ce numai ca să-l supuie să fie sub ascultarea lui, ca să-i fie cuvântul deplin, când de multe ori se lăuda Mătiaş Craiu că, câte războaie face Ştefan vodă, toate cu puterea lui le face şi de sub ascultarea lui face izbândă; şi vrând de ce să lăuda, ca să arăte că-i adevărat, au trimis soli la Ştefan vodă să i se inchine, iar Ştefan vodă n-au primit". Un al doile hronicar, Miron Costin, adaugă că, "la mesele şi sfătuirile sale, Mătiaş se fălea că Ştefan vodă îi era ispravnic, pus de dânsul în Moldova". La aceste lăudări, Ştefan cel Mare răspunsese prin o cumplită năvălire făcută în Ardeal, mai ales în ţara secuilor (1461), şi prin luarea cetăţii Chilia (1462), ce era dată maghiarilor de către Petru vodă, fiul lui Ştefan v[oie]v[od], în recunoştinţă de ajutorul ce primise de la Ioan Huniad împrotiva vărului său Roman, fiul lui Ilieş v[oie]v[od] în vremea războiului civil din 1447 şi 1448.

Matei Corvin se hotărî, dar, a pedepsi pe Ştefan al nostru de nesupunerea şi mai ales de ridicarea armelor în contra lui. El însărcină pe Hroiot, general vestit din Transilvania, ca să intre în Moldavia, în capul unei armii numeroase. Domnul, înştiinţat de năvălirea duşmanilor în ţară, porunci a se buciuma de război şi, în curând, strângându-şi slujitorii şi gloata, întâlni pe maghiari, zic unii la Caşin, iar alţii la Şcheea, pe Siret. În vremea bătăliei, Ştefan alerga unde primejdia era mai mare, încât, în minutul cel mai aprins, calul său lovit căzu mort sub dânsul. Ungurii, socotindu-l ucis, şi începuseră a suna de biruinţă, adunându-se pe lângă dânsul; dar vitejii săi aprozi3, făcându-i un zid cu trupurile lor, îi dădură vreme ca să se ridice. Atunce un aprod, numit Purice, descălecând, dădu calul său domnului; Ştefan, fiind însă om mic şi neputând a se arunca pe şa: "Doamne, îi zise aprodul, eu m-oi face o moviliţă, şi vino de te suie pe mine şi încalecă" Voievodul, aşa ajutat de slujitorul pus în brânci, încălecă şi, dând pinteni: "Sărace Purice, îi răspunse, de vom scăpa, eu şi tu, îţi voi schimba numele şi, din Purice, te voi face Movilă". Ştefan, dar, călare, îmbărbătă iarăşi pe ostaşii săi, speriaţi de vestea morţii sale. Faţa bătăliei se schimbă; Hroiot, rănit, căzu în mâinile unui oştean, care, tăindu-i capul, îl puse într-o suliţă, purtându-l în semn de izbândă. Această privelişte isprăvi de a arunca spaima între duşmani şi puse capăt luptei. Ungurii fură deplin împrăştiaţi şi luară drumul ţării lor, mai cu grăbire decât veniseră. Ştefan biruitor nu uită pe aprodul Purice; după ce mulţumi Dumnezeului armiilor pentru norocitul sfârşit al războiului, el făcu pe Purice armaş mare şi-i schimbă numele în Movilă; noul boier merită într-atât bunătăţile domnitorului, încât ajunse la cele întâi ranguri a ţării şi fu trupina familiei Movileşti, care în urmă a dat Moldovei şi Poloniei atâţia principi, şi astăzi o vedem iarăşi căzută în ticăloasa stare a răzeşilor4.

Războiul însă nu era pentru totdeauna precurmat; desfacerea suferită de Hroiot şi mai ales ajutorul ce Ştefan făgădui ardelenilor, care sub judele saşilor din Braşov, Benedict Vörös, şi sub voievodul Transilvaniei, Ioan graf de Poesing, se sculaseră cu arme împrotiva rigăi Ungariei, îl aduseră pe acesta la marele pas ca el singur să se oştească împrotiva domnitorului Moldaviei. După ce izbuti a domoli rebelia în Ardeal, el porunci gătiri mari de oaste şi, vrând a da expediţiei sale o coloră naţională, ca doară ar trage în partea sa facţia nemulţumiţilor din principat, declară că venea să puie iarăşi pe tron pe Petru Aaron, ce fusese odată domn al Moldovei şi care, izgonit de Ştefan cel Mare, cu un alt pretendent numit Berendel, se retrăsese dintâi în Polonia. Riga Cazimir, ce era legat cu voievodul prin un tratat de pace şi de negoţ, neprimindu-se însă a da acestor doi competitori vreun fel de ajutor, ei se duseseră în urmă lângă Matei Corvin, la care erau siguri să găsească ocrotire, ca la un duşman al stăpânitorului Moldovei. Şi aşa şi fu. Afară de oştile sale, riga mai strânse cu leafă şi o mulţime de străini. Braşovul fu însemnat pentru adunarea armiei, iar ziua de Sf. Ecaterina (25 noiembrie calendarul nou 1467) fu hotărâtă pentru purcederea expediţiei.

Oastea se îndreptă spre pasurile Ghimeş şi Oituz. Ea era tare de patruzeci mii oameni şi povăţuită, sub poruncile rigăi, de generalii Mihail Orşág, Niclas Ciupor, Ioan Pongraţ, Ştefan Báthori, Niclas Bánfi, Ioan Giskra, Iov de Gara, Ladislav de Kanisa, Ludovic de Marot şi Ioan de Daroţ. Ioan Cesinghe, episcop de Finf-Kirhen (Cinci biserici), poet cunoscut sub numele de Janus Panonus, întovărăşi expediţia, nu ca să războiască, dar, cum zice el însuşi, în poemul făcut la acel prilej5, ca să cânte isprăvile eroilor Ungariei. Matei Corvin intră în Moldova prin Oituz, pe la Grozeşti; la Trotuş ajunse în 19 noiembrie c[alendarul] v[echi]. Trimiţând către Ştefan soli ca să i se supuie, domnul nu-i dădu nici un răspuns; el, dar, se înaintă în ţară; şi, la 29 a aceeaşi luni, ajunse în Roman, unde şezu şapte zile, aşteptând în zadar propuneri de pace din partea moldovenilor. Povestirea ce ne face vornicul Ureche despre isprăvile ungurilor este atât de interesantă, încât ne-ar părea rău ca să o înlocuim cu a noastră; noi, dar, lăsăm să vorbească pe însuşi hronicarul. "A opta zi, zice el, dechemvrie în 6, Mătiaş craiu au aprins târgul Romanul şi au purces spre Suceava să apuce scaunul, şi mai apoi socoti să nu rămâie vrun unghi nepipăit de dânsul; au lăsat calea despre Suceava, unde-l aştepta Ştefan vodă, şi au luoat spre Baie, unde au sosit luni, dechemvrie 14, şi acolo la Baie, cum n-ar avea nici o grijă, de nice o parte, lăsându-şi oastea, fără nice o pază, la băuturi, la jacuri, de care lucru având Ştefan vodă ştire şi prinzând limbă, marţi, dechemvrie în 15, au aprins târgul asupra lor, când ei era fără de nice o grijă; şi fiind ei beţi, i-au lovit Ştefan vodă cu oaste tocmită în răvărsatul zorilor, de au făcut multă moarte şi perire în unguri, căce, nefiind tocmiţi de război, nemică de arme nu s-au apucat, ci de fugă, nice urma să ia care scăpa, că fiind noapte, de nu ştia încotro vor face, în toate părţile rătăcia; deci îi vâna ţăranii în zăvoaie şi prin munţi, unde vro 12000 (iar nu 1200, cum zice istoricul neamţ Engel) periţi s-au aflat".

Hronicarii leşeşti, toţi în conglăsuire cu acei moldoveneşti, mărturisesc de adevărată povestirea lui Ureche; istoricii unguri caută însă a slăbi biruinţa lui Ştefan cel Mare, zicând că Matei Corvin, înştiinţat de mai nainte de năvălirea voievodului, îşi pregătise apărările şi că, prin urmare, izbânda luptei au rămas nehotărâtă între ambele oşti. "Într-o seară, zice chiar Fesler, cel mai părtinitor istoric al Ungariei, când riga vroia a se pune la masă cu generalii săi, străjile îi aduseră un secui aşezat în Moldova, care arăta că 12000 moldoveni şi leşi erau în drum ca să lovească pe unguri, noaptea, în Baie. Matei îndată aşeză pe piaţa târgului pedestrimea; călărimea fu împărţită prin uliţe; straja dinainte şi paza intrărilor fură întărite. Niclas Bánfi, cu două sute războinici deprinşi la biruinţe, rămaseră ca gvardie lângă persoana rigăi. După miazănoapte, cunoscând drumurile, fără vuiet, acoperiţi de întuneric, moldovenii ajunseră la avanposturile ungureşti, le sparseră în cea mai mare parte, căpătară câteva steaguri şi dădură foc târgului spre a lumina locul bătăliei; Baia se aprinde din trei părţi; şi, la lumina flacărilor, ei răzbat cu furie şi îndrăzneală până în piaţă; acolo se întartă o luptă ucigătoare; lovirea şi apărarea se înnoiesc necontenit; călărimea ungurească vine în ajutor; o ploaie de săgeţi ale moldovenilor le îngreuiază răzbaterea pe din dos. Matei singur se aruncă în locul cel mai cumplit al bătăliei; împotriva lui cei mai iscusiţi arcaşi îşi îndreptează arcele trimeţitoare de moarte; mai multe săgeţi menite lui se opresc de către Neculai Bánfi; însă, în vreme ce el alerga după o ceată din ai săi, ce slăbise, fu rănit în spate, şi fierul îi rămase adânc împlântat în spinare-i. Vestea primejdiei rigăi aprinde pe unguri; cu foc sălbatic ei se aruncă în toate părţile în şiragurile duşmanilor, lovesc şi ucid, şi, într-o cumplită baie de sânge, apără pretenţiile lor asupra biruinţei. Aceste, cum am arătat, le zice chiar Fesler; oricum să fie, urmările campaniei dovediră că biruinţa rămase a moldovenilor. După chiar mărturisirea lui Engel, alt scriitor părtinitor ungurilor, riga păstră fierul săgeţii patru ani, şi de-abia după atâta timp, după mai multe punoieri şi coaceri, îl putu scoate, şi rana nu i se tămădui decât cu moartea. Berendel, pretendentul, pierdu viaţa în câmpul bătăliei, asemene Ioan Daroţ şi doi Batori, a cărora morminte încă până astăzi se găsesc la Baie. Matei Corvin însuşi de-abia ieşi din târg şi se socoti norocit că, chiar rănit, putu a trece Carpaţii cu o mică rămăşiţă a armiei sale, pentru că cea mai mare parte sau rămase ucisă în locul luptei, sau căzu sub lovirile de coase, de topoare, de lănci cu care erau înarmaţi ţăranii ce păzeau poticile munţilor ca să ţie calea ungurilor6. "Mai apoi şi singur craiul, zice Ureche, rănit de săgeată foarte rău, abia a hălăduit prin potici de a ieşit la Ardeal. Aşa noroceşte Dumnezeu pe cei mândri şi falnici pentru să arate lucrurile omineşti cât sunt de fragede şi neadevărate; că Dumnezeu nu în mulţi, ce în puţini arată puterea sa, ca nime să nu se nădăjduiască în puterea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea, nice fără cale războaie să facă, că Dumnezeu celor mândri se pune-mpotrivă!"

Petru Aaron cu primejdia vieţii se retrase în fundul Poloniei, unde pe urmă Ioan Albreht, următorul lui Cazimir, îi tăie capul înaintea solului Moldaviei. Matei Corvin, furios de desfacerea sa, îndată ce se revăzu în Sibiu, puse de tăie capul unui boier al lui Ştefan, numit Mihail, ce picase în mâinile sale, şi, sub cuvânt că ardelenii fuseseră uniţi cu moldovenii, îi lovi cu o contribuţie de 400 000 galbeni, sumă foarte mare chiar astăzi. Domnul nostru biruitor se răsplăti despre năvălirea făcută de unguri într-un chip mai vrednic de caracterul său. După ce trimise rigăi Cazimir, aliatului său, câteva din steagurile luate de la duşmani, în vreme când Matei era încurcat în războiul Bohemiei, intră cu oaste de două ori în Transilvania, desfăcu trupele rigăi şi-i luă mai multe cetăţi, după care se reîntoarse în Suceava. Corvin se gătea să facă o a doua expediţie în Moldova, însă războiul cu Podiebrad îl opri. Pe de altă parte, amândoi domnitorii, şi Matei şi Ştefan, erau prea înţelepţi, prea mari, prea iubitori ţărilor lor şi creştinătăţii, ca să nu inţeleagă că prin luptele lor ei nu făceau decât a se slăbi unul pe altul şi a întări pe duşmanul obştesc. Letopiseţele noastre pe care străinii le dispreţuiesc, din pricină că nu le cunosc, se ridică ades la cele mai înalte consideraţii despre politica ce ar fi trebuit să păzească domnii români şi rigii creştini din vecinătatea lor. Adevăratul interes al ungurilor şi al românilor, precum şi sistema de pace şi de unire ce ar fi trebuit să o urmeze, pentru ca ambele naţii să rămâie tare împrotiva duşmanilor din afară şi dinlăuntru, nimene nu ni le înfăţoşează mai bine decât vornicul Ureche. "Nu peste multă vreme, zice acest puternic hronicar, au încetat vrajba între craiul unguresc şi între Ştefan vodă, că văzând ei că vrăjmaşul lor şi a toată creştinătatea, turcul, le stă în spate, şi asupra volniciei tuturor întinde mrejele sale ca să-i cuprinză şi arătându-se prieten cu multe cuvinte înşelătoare şi către unul şi către altul, ca să-i zădărească şi să afle cap de price să înceapă zarvă, socotind că între acele amestecături i se vor închina lui, pentru să le dea ajutor, şi mai apoi îi va pleca sub jugul său. Ce văzând aceste înşelăciuni, Mătiaş craiu şi cu Ştefan vodă s-au împăcat şi s-au aşezat, şi încă, după pacea aşezată şi legături tari ce făcură amândoi, au dăruit Mătiaş craiu pe Ştefan vodă cu două cetăţi mari la Ardeal, anume Balta şi Ciceul".

Ambii domnitori au păzit până la moarte legătura lor şi toate silinţele le-au fost îndreptate împotriva duşmanului obştesc. Ei bine înţelegeau că interesul de căpetenie al ambelor naţii, şi al ungurilor şi al românilor, este să fie strâns unite şi, dacă şi urmaşii lor ar fi vrut să păzească acelaşi mântuitor drum pe care au mers aceşti principi mari, negreşit că nenorocirile care au lovit pe amândouă popoarele, făcute aşa de bine de a se înţelege, încă astăzi ar fi fost departe de orizonul lor.

Astăzi, după atâte veacuri, duhul duşmăniei între unguri şi între români au trecut; şi unii şi alţii, mai luminaţi prin ispită şi lungi nenorociri, au început a-şi înţelege mai bine adevăratele lor interese. Bătălia de la Baia în noi nu trebuie să deştepte, dar, alt simtiment decât acela al mirării pentru o faptă strălucită a strămoşilor noştri şi dorinţa de a ne purta ca şi ei în asemene împrejurări. Pentru unguri, ea nu poate să fie o pricină de umilinţă: numele maghiar în atâte dăţi s-a acoperit cu o slavă nemuritoare, sabia maghiară a fost biruitoare în atâte războaie, încât desfacerea de la Baia nu trebuie să le slujeasca decât ca o cumplită învăţătură, că chiar naţiile cele mai puternice, când uită regulile cumpănirii şi legile vecinicei dreptăţi, ades se pedepsesc straşnic de către provedinţă pentru nesocotinţa lor.

Bătălia de la Baia în tot chipul însă este una din cele mai însemnate din analele ungurilor şi românilor şi până astăzi încă ocupă cercetările istoricilor ambelor naţii. În anul acesta, Academia ungurească din Pesta a trimis pe mădularul său, dl Iablanţi, ca să cerceteze în persoană locurile vestitei lupte. Acest învăţat a şezut două săptămâni la Baia; rezultatul lucrărilor sale nu este încă publicat; ştim însă cu încredinţare că a făcut mai multe descoperiri, mai ales în inscripţii, foarte interesante, pe care le aşteptăm cu nerăbdare să le vedem ieşite la lumină.

De la bătălia din 15 decembrie 1467, Baia nu s-a mai ridicat din ruinele sale; cu toate aceste, multă vreme incă ea a urmat a-şi păstra titlul de bogată, ce-i este înlăturată în vechile urice; băile sale de aur şi de argint, deschise încă din vremea romanilor, s-au lucrat pâna în cea de pe urmă jumătate a veacului XVII, în socoteala ocârmuirii, de o colonie de saşi aduşi înadins şi care aveau deosebita lor administraţie. Până astăzi încă se găsesc la Baia mai multe pietre funerare ale şefilor acestei colonii, cu inscripţii germane şi latine.

Dl Mihalic de Hodocin, fostul director al şcoalei de meşteşuguri din Iaşi, a cercetat cu de-amăruntul minele părăsite din apropierea acestui târg; atât dlui cât şi alţi mineralogi au aflat urmele vechilor băi şi făgăduiesc rezultaturi foarte folositoare. Lipsa capitalurilor s-a împrotivit până astăzi la reînceperea lucrărilor; dl Dimitrie Cantacuzino, proprietarul de acum a Băiei, îşi propune, se zice, a le redeschide; tot ce este sigur este că dlui se sileşte prin industrie a reîntoarce Băiei vechea ei înflorire. Mai multe fabrici, precum una de cordovane, mori de făină picluită, ce până deunăzi ne venea de peste hotar, o căşărie de brânză pizantină — de ce trebuie să zicem şi o velniţă mare — sunt până acum întreprinderile industriale aşezate de dl proprietar.

Din vechile zidiri a Băiei, până în ziua de astăzi au rămas încă trei biserici: două ortodoxe, din care în una încă se slujeşte, şi a treia protestantă, pentru saşii băiaşi. Această de pe urmă, risipită, se află cuprinsă în grădina dlui Cantacuzino şi este singura ruină bine păstrată în toată Moldavia. Noi îi alăturăm aice vederea ridicată de dl Kaufman, zugrav însemnat ce-l avem de câtăva vreme în Iaşi. Pietrele funerare ce acopereau mormintele băiaşilor se află aşezate de-a lungul pereţilor dinlăuntrul templului, care este prefăcut într-o grădină de flori, şi acolo, unde fumegau odinioară tămâia şi smirna, astăzi miroase roza şi iasomia. Un cerdac cu scări este aşezat până în vârful clopotniţei, de unde se vede frumosul şes al râului Moldovei.

Baia mai are încă o particularitate destul de interesantă; numai acolo se mai găsesc aurari, care strâng preţiosul metal din mănoasele pâraie ce udă acest bogat pământ; şi dl Cantacuzino este singurul în ţara noastră ce se poate încă făli că poartă pe degetele sale aur moldovan.

Note
1. Pildele de străşnicie ce a fost silit să deie câteodată nu-i pot întuneca bunătatea firească; veacul si greaua poziţie în care se afla trebuie sa-i slujească de dezvinovăţire.

2. Vezi Puterea armată şi arta militară, de N. Bălcescu, Iaşii, la Cantora Foiei săteşti,

3. Aprozii în vremea lui Ştefan cel Mare erau toţi feciori de boieri şi alcătuiau, cu copiii din casă, gvardia domnului; ei erau îmbrăcaţi, zice Ioan Neculce, cu şavanele şi cu chibiniţe. În vremea războiului, ei erau pururea străjuitori pe lângă persoana domnului, iar în vreme de pace era purtători poruncilor stăpânitorului, bunăoară ca feldiegherii de astăzi în Rusia.

4. Dl Negruzzi a făcut un poem asupra lui Aprodul Purice.

5. În poemul sau, episcopul zice aceste:

Belligeri proceres, me regia castra sequentem,
Ne frustra ignavi carpite, quaeso, metus.
Quod nunquam adversos decurro armatus în hostes,
Scando nec absessi, moenia celsa loci,
Sed spectator iners aliena pericula miror,
Non timor hoc; vestri, credite, cura jubet.
Gloria nempe, Viri, petitur longissima vobis
Haec faciles plagas, funera grata facit.
Quod si pugnantem, rapiat sors ulla poëtam,
Quid vestras mortes, funera vestra, canet?

6. Scriitorii unguri pretind că şi moldovenii la această bătălie au pierdut 7000 oameni.




Stefan cel Mare in targul Baiei


Aceasta pagina a fost accesata de 647 ori.