Autori > Mihail Kogalniceanu


Trei zile din istoria Moldoviei



I.

25 februarie 1777


Und so kam doch wieder ein Fleck von Europa von einer willkührlichen und aussagenden Herrschaft unter eine ordentliche, beglückende, erhaltende schützende Regierung.
Engel's geschichte der Moldau, pag. 304.

La 25 februarie 1777, Poarta Otomana, uitand aceea ce cu 78 ani inainte, la 26 ianuarie 1699, la congresul de Karlovet, raspunsese solilor poloni care cereau Moldavia: "cum ca tara Moldovii nu poate sa le o dea sa le fie lor podana, fiindca este volnica si turcilor este inchinata, iara nu cu sabia luata"1, au iscalit dupa mijlocirea baronului Tugut, c. c. internuntiu la Constantinopol, diploma prin care Bucovina se da Austriei. Atunce tinutul Cernautilor, jumatate din tinutul Sucevei, cu vechea capitalie a Moldaviei, Campulung cu administratia sa cea republicana, episcopia Radautilor, manastirile Putna, Sucevita, Solca, Voronetul si alte atate locasuri sfinte, toate zidite, impodobite si inzestrate de vechii si vitejii nostri domni, s-au dezlipit de Principat. Atunce Bucovina, adica 178 mile patrate de pamant stramosesc, trei targuri si doua sute cincizeci sate primira o stapanire straina; atunce saptezeci mii moldoveni fura siliti a imbratosa o alta nationalitate decat cea romaneasca.

Ziua aceasta de 25 februarie ar trebui sa fie in vecinicie pentru moldoveni o zi de jelanie, o zi ra; pentru ca intr-insa ne-am vazut rapiti de locurile slavei stramosesti, locuri inrodite cu sangele eroilor nostri, locuri ce cuprind sfintele oase ale lui stefan si ale Elenei. lntr-acea zi Moldova isi pierdu cea mai frumoasa piatra a coroanei sale.

Un singur barbat protesta impotriva darii Bucovinei. Acesta fu Grigore Chica voievod, domnul Moldovei.


II.

1 octombrie 1777


Iar delibasa zice
Vrand raul ca sa-l strice:
"Maria ta, ar fi bine
Sa mai iau oameni cu mine!"
El i-au raspuns:
"Sunt destui
in coada doi idiclii...
Ca n-am sa fac batalii".
Stihul lui Ghica Voda

Sambata la 1 octombrie 1777, pe vremea chindiei, intr-o odaie a Beilicului, casa zidita pentru primirea turcilor trecatori prin Iasi si a careia de-abia-i mai zarim temeliile langa Sfantul Ioan, pe un loc sterp ce se numeste inca La Beilic, in acea odaie, zic, decorata dupa moda orientala, sedea pe un divan de postav rosu, rezemandu-se pe niste perini de porfir cu canafuri de fir, un batran maret, cu barba alba, cu o figura mandra si deosebita; in ochii sai insa fizionimistul ar fi descoperit viclesugul crud al tigrului. El era imbracat in frumosul costum al marilor Portii Otomane, costum ce din nenorocire s-a izgonit astazi de catre portul meschin si urat al europenilor. Desi sultanul Mahmud, de fericita aducere aminte, a facut in imperia sa atate reforme vrednice de toata lauda, tot nu pot sa-l iert ca a stricat costumul national si a introdus in locul lui caricatura cea mai de ras, straile stramte si sontite a europeilor. A lepadat turbanul, care impodobea capul ca o diadema, pentru gretosul fes ce acopera pana sub sprancene fruntea, pe care tot barbatul ar trebui s-o arate sloboda si curata. A izgonit blanele cele de mult pret si antereele cele cu aur pentru surtucul albastru, din care, cum zic turcii, inainte n-ar fi vrut sa faca macar harsele la cai. in locul bogatului sal casemir, ce incingea mijlocul cu atata gratie, a dat supusilor sai doi coti de sisitori ca sa le slujasca de bretele, si pentru varful inovatiei i-a silit sa-si rada barba, semnul cel mai caracteristic al barbatiei!

O blana frumoasa de samur invelea antereul si salul adevarat casemir al acelui batran. Capul sau era acoperit de un turban alb, impodobit cu un surguciu inalt legat in brilanturi. La picioarele lui pe covor era o narghile de cristal batuta cu pietre scumpe; si, cand tragea cateodata din ea, tot apartamentul se implea de o atmosfera mirositoare.

Acel batran era Kara Higiorzadec Ahmed-beg, capigibasa si imbrohor al marelui si preaputernicului sultan Abdul Hamir, padisahul otomanilor. El venise intr-acea zi in Iasi sub cuvant ca mergea la Hotin sa faca revizia cetatii si totodata ca aducea lui Grigore Ghica v. v., domn Moldaviei, un ferman imparatesc vestitor de o mai mare statornicire a pacii incheiata intre Poarta Otomana si Rusia, la Kainargi, in 17 iulie 1774. Grigore Ghica, avandu-l de mai multa vreme prieten, il primise cu cea mai mare cinste. Toti velitii boieri cu slujitorimea si cu breslele negutitoresti fusesera trimisi inaintea lui pana la santa, si de acolo il adusera cu alai in Iasi si-l intovarasira pana la Beilic.

Acest capigibasa, cum a ajuns la gazda, a trimis la voda, si cum zice Stihul lui Ghica voda:

Au spus ca-i bolnav de moarte,
Au cerut doftor sa-l caute,
Trimitand la voda in stire
Ca au slabit peste fire;
Ar vrea sa mearga la curte,
Avand sa-i vorbeasca multe,
Trebi mari si lucruri inalte,
si ferman ca sa-i arate.
Dar nu poate pentru boala,
Ca nici din pat nu se scoala.

Dar sa ne intoarcem iarasi in odaia Beilicului. Capigebasa era in vorba tainica cu doi boieri moldoveni veniti la dansul intr-ascuns. Nimene nu era de fata la aceasta vorbire. Numai la perdeaua din afara pazeau doi arapi, negri ca abanosul si inarmati din cap pan' in picioare; ochii lor sticleau ca un luceafar in intunericul noptii. Cand isi aratau dintii albi si ascutiti, socotea cineva ca vedea doi zavozi mari si cumpliti, gata de a se arunca asupra trecatorilor.

Boierii stau intr-o postura umilita, in genunchi, pe un covor intins pe parchet, departe de divan. Capigibasa inota intr-un ocean de fum mirositor; fata sa mareata pazea o nemiscare absoluta; cateodata isi indrepta barba alba ca omatul.

— Ei, boieri, zise el in sfarsit, taind tacerea, pica-va oare vulpea in cursa vanatorului? Va veni oare ghiaurul?

— Va veni, slavirea ta, ii raspunse unul din boieri. Sa nu fii la indoiala; va veni, ca-i darz; ii place primejdia.

— Va veni, efendi, adauga celalalt boier, pentru ca n-are de unde sti scopul venirii tale. in tarigrad numai luminatul vizir si Muruz, in Iasi numai slavirea ta si noi stim ca zilele lui Ghica s-au numarat. si mai degraba s-ar deschide mormintele decat gura noastra.

Capigebasa zambi de bucurie; trasurile sale se miscara si fata sa posomorata se invie pentru un minut.

Un rob intra in odaie; boierii rasarira, dar, cand vazura cine era, se linistira. Robul se inchina pana la pamant.

— Slavirea ta, zise el, Bogdan-beg a trimis doftori sa te vada. Boierii se facura galbeni ca ceara, mai ca nu se puteau tine pe genunchi.

Se uitau cu spaima din toate partile si cautau unde s-ar ascunde.

Capigebasa zambi clatind din cap; in sfarsit, le arata o perdea laturalnica ce da intr-alta odaie si le facu semn sa se duca. Boierii se ridicara si se facura nevazuti.

Imbrohorul batu din palme. Haznetarul sau se apropie. Dupa ce stapanu-sau ii zise doua-trei cuvinte turcesti, el lua de pe alt divan un contus greu si o basma de burungiucul cel mai subtire. Imbrohorul isi dezveli bratul drept si haznetarul il strinse tare cu basmaua mai jos ceva de cot. Dupa aceea isi lepada turhanul si ramase numai cu un fes mic, elegant, legat imprejur cu un nemetez subtire verde. Pe urma isi pleca capul pe perinele de porfira si se inveli in contosul de samur.

Haznetarul iesi si se intoarse dupa un minut cu doftorii lui voda, Gavrilachi si Fotachi.

Capigebasa se facuse galben la fata, toate trasurile ii erau suferitoare, o slabiciune mare domnea in toate miscarile sale, se rasufla greu. Trebuia cineva sa-l socoata in cele de pe urma ceasuri a vietii. Numai ochii sai cei vicleni sticleau sub posomoratele sale sprancene; in zadar cautase sa le astampere focul.

Fotachi se apropie si-l lua de mana dreapta. Pulsul lui mai ca nu batea. El crezu ca-i bolnav de moarte.

Gavrilachi se apropie si el, il apuca si el de aceeasi mana, uitandu-i-se drept in ochi. Turcul nu putu suferi aceasta cautatura, ce cerca sa-i patrunda gandirile cele mai tainice, si se facu ca lesina. Gavrilachi clati din cap.

Dupa putin, capigibasa deschise iarasi ochii si cu un glas slab ca de mort zise:

— Spuneti stapanului vostru sa se grabeasca sa vie; porunci mari de la imparatie am catre dansul. La curte vedeti ca nu pot sa merg. Pot sa mor. Sa vie... si iarasi lesina. Doftorii se departara.

Dar sa lasam pe marsavul capigibasa sa-si sfarseasca scarnava comedie si, pana ce doftorii vor merge sa-si deie stapanului lor raportul despre starea bolnavului, sa aruncam o cautatura asupra imprejurarilor politice ce se misca atunce in Moldavia, ca mai lesne sa putem pregati cititorii la strasnica priveliste ce au sa vada. Grigore Ghica voievod, ce domnea atunce in tara noastra, se tragea din a doua linie a Ghiculestilor; el era fiul dragomanului Portii Alexandru Ghica, care prin porunca marelui vizir Nisandgi Ahmed pasa, dupa o inchisoare de doua saptamani fusese taiat inaintea chioscului Seraiului, in 19 februarie 1741. inainte de a primi domnia, el ocupase de la 17 august 1758 vechea insarcinare a tatane-sau de dragoman al Portii. La anul 1764, in 29 mart, prin favorul marelui vizir Mustafa Bahir, el primi tronul Moldaviei; insa dupa trei ani, la anul 1768, in vreme cand Turcia se gatea de razboi asupra Rusiei, hanul tatarilor, vestitul Cramghirai, in divanul imparatesc, arata cum ca in asemene grele imprejurari tanarul Alexandru Ghica, fiul lui Scarlat Ghica, nu avea destule insusiri si incredere ca sa i se lase domnia tarii Romanesti si ca Grigore Ghica, varul lui, ar fi mult mai destoinic pentru apararea tarii. Sfatuirea hanului fu primita de sultanul Mustafa III; in luna lui noiembrie 1768, Alexandru Ghica lasa, dar, tronul Valahiei lui Grigore Ghica, iar tronul Moldaviei il ocupa in a doua domnie Grigore Calimah, fiul lui loan Calimah, om tanar si invatat.

Grigore Ghica nu avu multa vreme de domnit in tara Romaneasca, caci, inainte inca de a primi el investitura, razboiul fusese declarat intre Turcia si Rusia, la 6 octombrie 1768, prin inchiderea rusescului rezident Obreskof in Edecule. Rusii se si pornira; si in vara urmatorului an, 1769, luara sub stapanirea lor toata Moldavia, prinzand rob pe insusi domnul acei tari, Constantin Mavrocordat, care domnise in viata sa de sase ori in tara Romaneasca si de patru ori in Moldavia2 si in sfarsit muri in Iasi la 4 decembrie 1769. Operatiile razboiului dupa aceasta izbanda se intinsesera si in Valahia. La 7 octombrie 1769 in zori de zi leitenantul-colonel Karozin, cu patru sute de rusi si intovarasit de mai multi romani povatuiti de arhimandritul de Arges, care avea doua pistoale la brau si medalia Caterinei II la gat, si de spatarul Pervu Cantacuzino, numit de imparateasa general-maior, intra in Bucuresti si se indrepta spre curtile domnesti. in toate ulitele Bucurestilor se auzea numai ostasescul strigat de "stupai, stupai!". Turcii ce erau in capitalie fura omorati si curtile picara in mainile rusilor. Grigore Ghica, care nu stia nimica de venirea vrajmasilor, la auzul acelui zgomot sari peste zidurile gradinii si se ascunse intr-o bacalie, fiind parasit de toata gvardia sa. Dupa trei zile fu insa gasit, luat rob de razboi si dus la Petersburg.

in capitalia Rusiei fostul domn avu prilej mai mult decat in orice alt loc sa-si arate meritele. El vorbea turceste, ruseste, frantuzeste si italieneste, afara de romaneste si greceste, ce erau limbile sale. Vorba sa era invatatoare, ideile sale bogate; toate in el aratau un barbat inalt. Reputatia sa ajunse pana la urechile marii imparatese, care dori sa-l vada. Caterina II il pofti de mai multe ori in societatea sa si stiu pretui ce era bun in Ghica3. Asa, acesta prin manierele si talentele sale stiu a castiga intr-atata protectia autocratoritei Rusiei, incat la congresul de la Bucuresti ce se facuse pentru incetarea razboiului, la 15 februarie 1773, Cabinetul de Sankt-Petersburg, intre conditiile pacii, ceru ca Grigore Ghica sa primeasca domnia Moldaviei pentru vecinicie din tata in fiu, ca bir sa deie la trei ani o data, dupa pilda republicii Ragusa, si ca sa aiba dreptate de a ave la Poarta un agent sub siguranta dritului gintelor. Desi aceste cereri nu se putura implini din pricina desfacerii congresului, totusi, cand pacea se incheie intre Rusia si Turcia la Kuciuk-Kainargi (17 iulie 1774), Ghica primi tronul Moldaviei, macar ca dragomanul Portii Constantin Muruz facuse tot felul de intrigi, ca sa primeasca el domnia acei tari.

Grigore Ghica, cum ajunse in Iasi, se indeletnici de a inchide ranile razboiului, micsora si regula birul taranilor, usura boierescul, reintocmi dreptatea, incuraja agricultura. Atat in intaia, cat si in a doua domnie a lui, cea intai fapta a ocarmuirii sale fu sa numeasca pe boierii cei mai cinstiti ispravnici tinuturilor, "dandule porunci, cum zice un hronicar naiv de-ai nostri, ca sa fie cu mare dreptate saracilor, neingaduind pe nimene ca sa-i calce si sa-i napastuiasca; caci, de ar auzi cat de putin ca au pazit hatarul cuiva si va veni vreun sarac sa se jaluiasca, atunce cu mare pedeapsa ii va pedepsi, facand mari dreptati tuturor, aratand tuturor boierilor ca sa se pazeasca fiestecare de a lua mita de la saraci, cat de putin; si, de va veni la urechile mariei sale, sa fie in stiinta tuturor ca se va pedepsi cu pedeapsa, necautandu-i nici chip de hatar, de va fi si boier, si mare om, si ruda; de vreme ca Dumnezeu l-au trimis intr-acest pamant, ca sa pazeasca pe saraci si sa-i fie mila de dansii". insa Ghica in zadar facea aceste imbunatatiri; Constantin Muruz nu putea sa-i ierte ca fusese mai fericit decat dansul. in zadar Ghica se facu ocrotitorul stiintelor si al artelor, asezand scoli domnesti in Mitropolie, in Sfant-Neculai si prin tinuturi, infrumusetand Iasii prin zidirea de acheducuri si fantani publice, precum cele de la poarta Sf. Spiridon si de la Golia, prin ajutarea cu bani la ridicarea bisericii Sf. Gheorghe, hotarata sa fie mitropolie, prin asezarea celor intai podele pe ulitele capitaliei.

in zadar Ghica vru sa introduca in tara industria, intemeind cea intai postavirie cu lucratori nemti, la Chiparestii de pe Jijia, si intocmind in apropierea Iasilor o colonie de protestanti, ce se indeletnicea cu fabricatia ceasornicelor; Muruz nu dormea.

in zadar Ghica, atat in viata sa cea publica, cat si in traiul sau cel privat, vru sa deie supusilor sai numai pilde bune, incat spre a obori luxul straielor, care si atunce ca si acum era risipa multor familii, se arata in divan intr-o zi de ceremonie mare imbracat cu libade si giube de postav facut in tara, ca sa rusineze pe curtezani, din care cel mai de pe urma era cu straie mai bogate decat a domnului. in zadar Ghica se silea sa se faca din zi in zi mai vrednic de iubirea norodului, singura rasplatire ce principii cei buni ambitioneaza, si intr-atata castiga aceasta dragoste, incat cea dintii a lui mazilie fu socotita ca o nenorocire obsteasca. in zadar "cuvantul ce graia era grait, zice acelasi hronicar, si era laudat de catre toti si placut prostimii; boierii nu-l puteau suferi, caci ei nu puteau sa manance pe cei mici si saraci, ca nu-i suferea domnul nicidecum". Constantin Muruz in tarigrad si boierii evghenisti in Moldavia hotarara, dar, fiestecare indeosebi pieirea bunului domn; cel dintai pentru ca sa se poata sui pe tronul rivalului sau, cei de-ai doilea pentru ca sa scape de un stapanitor care le ameninta darmarea aristocratiei prin dragostea si ocrotirea ce da norodului.

Doi ani dupa suirea sa pe tron, inalta Poarta daduse, cum am spus, Bucovina austrienilor. Grigore Ghica nu vru, nici nu putu sa traga asupra sa blestemul moldovenilor din toate veacurile viitoare si protesta impotriva sfasierii bietei tari, si prin urmare a calcarii tratatului incheiat de Bogdan voda cu Poarta, prin care Moldavia cunoscu suzeranitatea Turciei numai cu conditie ca i se vor pastra si apara in intregime vechile sale hotare. Constantin Muruz se folosi indata de acest prilej spre a innoi prigonirile sale asupra patriotului domn, pe care-l zugravi ca un prieten al rusilor si, prin urmare, ca un hain al imparatiei turcesti. Poarta, totdeauna lesne crezatoare si fricoasa, mai ales cand auzea de rusi, in orbirea sa nu vazu ca tocmai acea protestatie a lui Ghica era cea mai mare dovada a supunerei si a credintei sale catre imparatie si incepu a da ascultare parelor dragomanului sau. O noua furtuna mult mai groaznica, pentru ca era starnita de vrajmasi casnici si ascunsi, veni de implini dorintele lui Muruz si arunca intr-o prapastie fara sfarsit pe bietul Ghica voda impreuna cu toata familia sa. Boierii moldoveni, de la fugirea lui Dimitrie Cantemir in Rusia la 1711 si de la venirea fanariotilor pe tronul Moldaviei, isi intrebuinta energia ce le mai ramasese numai intru a pricinui cat se putea mai des domnii noue, ca prin aceasta fiestecare din ei, cu partida sa, sa ajunga la putere. Spre a-si implini marsavul lor scop, ei se slujeau cand de domn spre a prigoni pe bietul norod, cand de norod spre a pari pe stapanitor. Un domn nu-si putea, dar, pastra tronul multa vreme decat cu conditie ca va fi rau, crud si nemilostiv; si, dimpotriva, domnul bun era sigur, din pricina lor, sa cada in putin, si de multe ori isi pierdea insasi viata. Asemene fu si cu Grigore Ghica, om bun care cauta in toate chipurile sa apere norodul de apasarea boierilor4. Aceasta fu pieirea sa. O partida de boieri din cei mai de frunte, povatuita de logofatul Balanescu, vornicul Manolachi Bogdan, spatarul Ioan Cuza, spatarul Canta, caminarul Romano si Darmanescul, se scula asupra lui Ghica si asupra sfetnicilor lui, logofatul Razu, visternicul Bals si mai ales asupra logofatului Ioan Canta, sub cuvant ca acesti boieri invitau pe domn a haini. Aceasta partida se intelese cu Muruz, si Poarta nu mai intarzie de a hotari moartea lui Grigore Ghica, caci de la fugirea lui Cantemir 5 Moldavia nu mai fu un stat si norodul ei o natie, pentru ca domnii ei sa fie tratati in suverani. De la 1711, toti domnii fura alesi intre grecii Fanarului, raiele a imparatiei, si ca raiele tratati asemene si cand erau pe tron. Ei erau in totul asamaluiti ca ceilalti pasi, numai cu atata deosebire ca erau mai umiliti, fiind ghiauri. Cel mai prost pascar sau hamal din Constantinopol, ajungand a fi mare vizir, ii punea, ii schimba, ii prefacea, ii inchidea, ii taia dupa capricii si dupa interes; cea mai mica umbra de suveranitate, afara de dritul tiraniei, nu mai era in ei. Acela era domn care platea mai mult si, indata cum altul da mai mult, cel dintai, fara forme, fara vina, se vedea rasturnat de pe tronul cumparat, si multi avura numai un pas sa faca de la domnie la moarte. Moldovenii toate aceste catastrofe le priveau cu apatie, caci pierdusera vechea lor energie spre a putea aduce o alta stare de lucruri; se margineau numai in niste dorinte deserte, asteptand de la cer o norocire ce ei nu aveau curajul sa si-o pregateasca singuri; trista si zadarnica asteptare, caci cerul ajuta numai acelora ce-si ajuta singuri. Guvernul Moldaviei, cu totul robit, era o masina ale careia resorturi se miscau de vizir si adeseori si de cel mai ticalos al lui favorit. Toate primeau viata lor din Constantinopol, toate se faceau prin fermanuri. Domnul era numai executorul vrointelor viziresti si din prerogativele suveranitatii avea numai tristul drit de a se intitula "Cu mila lui Dumnezeu". Iar Adunarea obsteasca, acea care in zilele domnilor pamanteni era singura putere datatoare de legi si denaintea careia insisi domnii se supuneau, dezbracata de toate dreptatile sale, injghebata numai de vro cativa boieri mari, seizi jurati ai domnului, alesi si chemati cu tidule domnesti, iar nu slobod aleasa si alcatuita de toate starile tarii ca in vremile vechi6, rapita insusi de numele sau si sub turcescul titlu de divan, slujea numai a da o umbra de putere legala acturilor rapitoare ale stapanitorilor. Apararea dreptatilor tarii nu era de competenta ei.

in Moldova prefacuta in provincie turceasca, nu mai era nici domn, nici stat, nici natie. Era numai un arendar cu puteri intinse, o turma de robi si cativa privilegiati. De aceea, de la 1711, istoria Moldaviei nu mai este istoria unui stat, ci numai a unei provincii supuse, iar viata domnilor numai ticaloasa biografie a unor mari ispravnici, in care nu vedem decat tiranie, ucideri, jacuri, morti cumplite si alte asemene groaznice nelegiuiri, care au pustiit tara mai mult de un veac. in toata aceasta epoca nu intalnim in istoria nationala decat doua fapte mari, adica dezrobirea vecinilor rostita de boierii moldoveni, in biserica Sfintilor trei Ierarhi, la 6 aprilie 1749, fapta vrednica de o natie, si protestatia lui Grigore Ghica voievod pentru darea Bucovinei, fapta vrednica de un domn. Toate celelalte sunt din partea domnilor tiranie si cateva faceri de bine marunte — caci ei puteau face mult rau si numai atata bine cat ar putea astazi face un bun ispravnic —, iar din partea norodului vedem numai suferinte si deznadajduire.

Poarta, cand hotari moartea lui Ghica, stiu foarte bine ca nu-si va putea implini grozavul scop decat prin ascuns viclesug, caci cunostea vetejia domnului. Pentru aceea, dar, alese pe Ahmed-beg capigibasa, cel mai bun prieten al lui Ghica, dandu-i si ferman de mazilire si de ucidere. Iar pentru celelalte, il randui sa se povatuiasca dupa instructiile lui Constantin Muruz si a boierilor nemultumiti.

Capigibasa, dupa ce-si puse toate la cale ca sa-si poata implini strasnica porunca, purcese spre Iasi, intovarasit de patruzeci bostangii si mai multi robi, si intra in capitalia Moldaviei cu ceremonialul ce am vazut. indata dupa sosirea sa, se intelese cu capeteniile partidei nemultumite; neindraznind sa-si implineasca insarcinarea chiar in curtea domneasca, din pricina vitejilor delii si copii din casa care slujeau de gardie domnului, se facu bolnav, ca sa poata mai bine insela pe Ghica si sa-l traga in vizunia sa; spre aceasta el se sluji de scarnavul chip ce am aratat.

in zadar prietenii lui Ghica voda din Constantinopol ii facusera cunoscut adevaratul tel al venirii lui capigibasa, in zadar domnul tarii Romanesti, Alexandru Ipsilant, il instiinta tocmai in ziua sosirii turcului in Iasi ca sa se pazeasca de cursele acestui oaspe; Ghica nu putea sa creada ca prietenul sau Ahmed-beg ar fi atata de marsav ca sa-i ascunda adevarul soliei, chiar de ar veni insusi asupra lui; el nu stia, nenorocitul, ca acolo unde tirania porunceste pritesugul este mut. Dumnezeu il orbise, el alerga fara cea mai mica paza inaintea soartei sale. Atata lua asupra-si, de trimise dintai pe doftori, sa vaza daca capigibasa era adevarat bolnav.

Grigore Ghica era in harem cu doamna si cu domnitele, cand vornicul despre doamna veni de-i spuse ca doftorii curtii se intorsesera de la palatul Beilicului.

— Ei, le zise Ghica, dupa ce doftorii intrara, ce are prietenul nostru? ii bolnav tare?

— ii bolnav, maria ta, raspunse Fotachi, doftor strain, care cauta sa izgoneasca din favorul lui voda pe Gavrilachi, doftor batran, casnic al Ghiculestilor, ii bolnav tare si nu-i dau o zi de viata. Doreste sa te vada, caci mi-a zis ca are un ferman pentru maria ta.

— Sa mergim, dar, sa-l vedem. Bietul turc, sa vie tocmai din tarigrad ca sa moara in Iasi.

— Maria ta, adauga celalalt doftor, Gavrilachi, te-am purtat in brate, ti-am fost credincios in domnie, ti-am fost si mai credincios in robie. Am imbatranit in slujba familiei mariei tale. Niciodata nu m-ai aflat nemultumitor si necinstit. Asculta-ma astazi, doamne; nu te duce la capigibasa; nu te increde in turci, ca viclean neam este!

— Da de unde aceasta frica? Ce, nu-i bolnav?

— Era galben la fata, pulsul lui era foarte slab. Dar tot te rog, maria ta, nu te duce, ochii lui m-au speriat.

— Biete Gavrilachi, vedem ca ai imbatranit; te-ai facut muiere si te sperii de niste deserte naluciri.

Aceste le zise voda, doftorul strain birui si credinciosul Gavrilachi nu fu ascultat.

— Trimite, adauga domnul catre vornicul despre doamna, sa spuie prietenului nostru, lui capigibasa, ca sa nu se supere, ca vom merge sa-l vedem la gazda sa. si zi sa gateasca careta, dar degraba, ca-i sara. Vornicul despre poarta iesi.

Doamna auzise cuvintele protomedicului Gavrilachi; inima i se ingheta. De mai multa vreme niste grozave presimtimente ii tulburau linistea noptilor. De cate ori adormea, visa sange. Ea cunoscu ca o mare primejdie ameninta capul iubitului sau domn. Se apropie de voda si prin cuvinte dulci cauta sa-l intoarca de acea vizita.

— Ce ai astazi? ii raspunse voda. De ce nu ma lasi in pace? La razboi am fost, rob am fost, sub urgia imparateasca am picat, si niciodata nu te-am vazut asa de ingrijita. Esti nebuna ca asculti povestele lui Gavrilachi. Linisteste-te, ceasul mortii nu mi-a venit inca. Steaua mea straluceste in toata lumina sa la amiaza-noapte.

— Da nu poti sa zici ca esti bolnav? Daca nu asculti sfatuirile inimii mele, asculta macar pe prietenii tai din tarigrad, asculta pe domnul Ipsilant si pe credinciosul Gavrilachi, care totdeauna te-au slujit cu cinste. Inima mea, care nu m-a inselat niciodata, imi spune ca mergi inaintea unei mari primejdii. O, iubitul meu domn, nu te duce, ada-ti aminte de soarta lui Grigore Calimah. Fie-ti mila de mine si de domnitele tale. Gandeste ca Muruz iti vrea moartea si ca, daca-i muri tu, voi muri si eu, si copiii tai vor ramane calici pe la usile crestinilor.

— Numai cu femeile sa n-aiba cineva a face, zise voda in manie. Ce, eu nu sunt in Moldova, nu sunt in scaunul domniei, nu-s puternic? Marea imparateasa nu ma ocroteste? Cum ar indrazni Poarta sa-mi vreie moartea! Destul, stii ca sfaturi muieresti nu-mi plac!

Voda isi lua gugiumanul si vru sa iasa; dar, vazand ca doamna si cu amandoua domnitele, Elenca si Ruxandita, incepusera a plange, se potoli putin, se apropie de doamna, o saruta pe frunte si iesi in spatarie.

in vremea domnilor fanarioti, curtea era locul de intalnire al tuturor boierilor. Cu treaba sau fara treaba, toti se aduna acolo, in toate zilele, ca sa auza noutati sau havadisuri, cum se zicea atunce, ca sa aiba ce spune pe la casele lor si ce scrie pin tinuturi. Atunce gazete nu era, teatru asemene nu era iarna; si vara foarte putini mergeau la tara sa-si caute de interesele casnice. A trai la mosie era ca cand ar fi fost surghiunit.

Cand voda intra, spataria era plina de boieri; toti se sculara in picioare si-si stransera benisele pe piept. intre dansii, erau si acei doi boieri pe care i-am vazut mai inainte in odaia turcului la Beilic.

— Boieri, le zise voda, capigibasa care a sosit astazi cu ferman de la prea puternicul nostru imparat trage de moarte. Ne ducem sa-l vedem.

La aceste cuvinte acei doi boieri rasarira de bucurie. Fata lor semana cu a lui Mefistofeles, cand, prin un contract iscalit cu sange, a castigat sufletul doctorului Faust.

— Da n-au tras inca? intreba voda cu manie. Delibasa se apropie.

— Maria ta, n-ar fi bine sa mai iau oameni cu mine?

— Ce vorbesti si tu? raspunse voda. De cand te-ai facut asa de misel? Ia-ti doi idiclii in coada si doi delii calari daca-ti trebuie numaidecat alai. Dar sa traga mai degraba. N-avem doara sa facem batalii. Ramaneti sanatosi, boieri, urma domnul iesind.

— Sa traiesti, maria ta, raspunsera boierii. Iar acei doi boieri, ce stau mai ascunsi, adaugara incet cu o zambire satanica: "Cale buna, maria ta"!

La scara era trasa o careta domneasca cu doi harmasari unguresti, negri si iuti. Patru masalale ardeau inaintea trasurii, caci innoptase. Voda se sui, meterhaneaua incepu a canta si caii purcesera la galop.

Dar, cand ajunsera in poarta Beilicului, caii se oprira deodata. in zadar vezeteul le sfasia coastele cu biciul, in zadar idicliii se coborara din coada si-i tragea de zabala, in zadar deliii ii impungeau cu sabiile; caii se latisera pe pamant si stau nemiscati. Ghica putea inca sa se intoarca, dar orbit de soarta, prin o indrazneala nebuneasca, nu vru sa vada un semn instiintator in statutul cailor; se cobori si-si urma drumul pe jos pana la palat.

La scara doisprezece robi arapi asteptau pe domn; unii ii luminau drumul cu faclii de ceara alba, altii il tamaiau cu catui de argint, altii il stropeau cu apa de trandafir. Cand Ghica, la lumina facliilor, lua sama la fizionomia salbatica si cruda a acelor arapi, care semanau cu diavolii din "Pedepsele iadului" zugravite pe peretii bisericii Sfantului Nicolai din Iasi, si vazu ca toti acei robi erau inarmati cu cate un hangiar, lucru impotriva pravilei primita in Turcia, prin care numai oamenii slobozi au dreptate de a purta arme, cel intai prepus de moarte ii intra in inima. El se pipai la brau si vazu ca uitase sa iaie hangerul ce-l purta necontenit cu sine, ziua si noaptea, la masa si in somn, pe tron si la altar. O sudoare rece ii cuprinse tot trupul. Atunce isi aduse aminte de scrisorile prietenilor sai din Constantinopol, de sfatuirile domnului tarii Romanesti si a lui Gavrilachi, de lacrimile doamnei si ale domnitelor, de intrebarea lui delibasa, de statutul cailor in poarta Beilicului. Un val i se ridica de peste ochi si vazu tot groaznicul adevar moartea. El, care cu atatia oameni mari credea in fatalitate, se mira singur cum ramase orb la atate semne ce-i aratau vederat pieirea sa. A se mai intoarce inapoi era prea tarziu. Cel intai pas era facut, trebuia sa-si urmeze drumul. Se hotari, dar, sa moara, dar sa-si vanda incaltea viata cat s-ar putea mai scump.

Usile atunce se deschideau, si domnul intra in odaia lui capigibasa, care, facandu-se a-si birui slabaciunea, se scula in genunchi inaintea lui. Ghica se duse de-l imbratosa, ii ajuta sa se culce iarasi si se pusa langa dansul pe divan.

indata cum voda intrase la capigibasa, viteazul delibasa impreuna cu deliii si idicliii fura poftiti la cafine, in vreme ce domnul era cinstit cu ceremonialul pompos obicinuit la marii Portii. Dulcetele, cafelele, cibucul, sorbetele se urmara cu cel mai mare lux. Tablalele, chiselele erau de argint, felegenele si linguritele de aur, cibucul impodobit cu brilanturi. Robii erau unii imbracati in haine albe de casimir, altii in costume bogate de catife rosie si albastra cusute cu fir si cu margaritari. Cine cunoaste cat era luxul de mare, in vremile de atunce, pe la pasii lmperiei otomane, va socoti aceste de nimica. Fiestecare pasa insusi, cand mergea la drum, avea cu sine o armie intreaga de robi, slugi, bucatari, vezetei si comori intregi de argintarii pentru slujba sa.

in sfarsit, dupa aceste ceremonii, prelud neaparat la orice vizita data unui turc, cat de sarac sa fie, capigibasa incepu a se jalui de boala sa, a da domnului noutati de prietenii lui din tarigrad, a-i spune deosebitele schimbari intamplate la Poarta. De telul venirii sale insa nu-i zicea nici un cuvant. Domnul insa astepta din minut in minut sa se vada atacat; se uita in toate partile, loc de scapare nu era. in mijlocul conversatiei, capigibasa ceru de la voda tabacherea sa. Dupa ce lua o priza:

— Tabacul, beg, ii zise, nu ti-i bun, sa-ti dau eu altul de fabrica imparateasca! si batu din palme.

Atunce perdeaua, prin care cu cateva ceasuri mai inainte iesisera boierii moldoveni, se misca deodata si patruzeci de bostangii povatuiti de haznetarul intrara in odaie si se repezira asupra bietului domn. Tocmai in minutul acela capigibasa scosese o naframa de matasa neagra si o arunca pe umerele lui Ghica strigand: Mazil! Hain!

Domnul sari in picioare. Haznetarul se apropie pe din dos si gasi vreme de-l lovi drept intre umere, facandu-i o rana de moarte. Ghica racni ca un leu ranit si se smuci. Atunce o lupta amarnica se atata: unul improtiva a patruzeci, doua brate fara arme improtiva a patruzeci de hangiare. Dar, mainile nenorocitului domn, intarite prin curajul deznadajduirii, se facusera mai infricosate decat cutitele acelor ticalosi robi. De o mare putere fizica, el se lupta la inceput cu calaii sai, smulge din mana unuia hangiarul, impinge pe ceilalti, ii rastoarna prin lovituri voinicesti si omoara opt din ei, care aruncati la pamant, in cele mai de pe urma minute, se invartesc in pangaritul lor sange. Capigibasa, in toata vremea aceasta, sedea pe divan si se uita linistit la cruda priveliste, atatand numai cu gura pe marsavii bostangii.

Dar, simtind ca pierdea prea mult sange din rana din spate, nenorocitul domn incepe a striga, chemandu-si slugile in ajutor; in zadar, viteazul delibasa si tovarasii sai, amagiti, erau trasi intr-o cafine, si acolo inchisi sub o paza numeroasa. Ei erau surzi la glasul stapanului lor. insa in zadar se lupta Ghica ca un leu; scapare nu era, trebuia sa moara, caci intr-o lupta asa de nepotrivita ce poate vitejia singura improtiva numarului? El se trase langa o fereastra, cautand sa saie in ograda, nadajduind ca va fi ajutat de slugile sale. Cerceveaua insa era prea stramta; si, in minutul cand strica geamurile cu pumnul, bostangiii, o bucata de vreme impinsi, dar iarasi atatati de capigibasa, se apropiara de el si-i implintara in trup toate cutitele lor. Fapta nelegiuirii era sfarsita, Ghica pica mort langa fereastra, si turcii strigara: Allah! Atunce ceasornicul turnului de la Trei-Sfetitele batu trei ceasuri si jumatate de noapte.

Asa muri bietul Ghica voda, jertfa a patriotismului si a bunatatii sale. Trupul sau dezbracat de cabanita regala, gol insusi de camesa, far' de cap, fu aruncat in ograda, unde zacu mai multe zile batjocorit de turci. Averea lui toata fu confiscata in folosul imparatiei; doamna si cu domnitele cernite fura purcese in robie la Constantinopol. Asemene si capul sau sangerat fu dus de impodobi mai multe saptamani poarta padisahului otomanilor.

Deasupra capului lui ar fi trebuit, ca la capul lui Grigore Calimah, sa se scrie o tidula purtand ca: "Acesta-i capul blestematului ghiaur Ghica Grigore, Bogdan-beg, care, fara voia sultanului, au vrut sa pastreze imparatia in intregime".
*
Boierii care au pregatit moartea lui Grigore Ghica in odaia Beilicului erau vornicul Manolachi Bogdan si spatarul Ioan Cuza. Celelalte capetenii ale nemultumitilor nu se aflau in Iasi in vremea acei tragedii, caci inca mult mai inainte fugisera la Hotin, ca sub ocrotirea pasei acei cetati sa poata pari mai in siguranta pe bietul domn.

III.


18 august 1778

Capetele le-au pus in poarta domneasca,
Tot norodul sa le priveasca,
Sa vaza cei ce pe domn paresc
Cum de graba se vadesc
si isi iau cazuta plata.
Stihul lui Bogdan si lui Cuza.

Cea mai veche, cea mai insemnata, cea mai frumoasa zidire din Iasi erau odata curtile domnesti. inca in timpurile cele mai inapoiate, cand Traian isi asezase aice rezidenta sa, in vremea razboiului sau improtiva lui Decebal si a prefacerii Daciei in provincie supusa vulturului imparatesc, acest palat, dupa traditie, cuprindea peste o mie de apartamenturi. Dupa ce Moldova, din colonie romana, in urma multor veacuri, se prefacu in principat neatarnat, aceasta antica cetate, caci merita numele, fu prada unui cumplit foc, care la anul 1460, sub marele stefan, prefacu in cenusa tot orasul. Cinci ani in urma, indata ce eroul domn gasi odihna din partea dusmanilor straini, el o rezidi iarasi; si poporul, iar nu el, o numi stefanovita. La anul 1491 rezidenta domneasca in mare parte fu iarasi arsa, incat dupa cativa ani ea numara numai sase sute odai, care si aceste, prin nepasarea urmatorilor stapanitori si prin darmarea vremii, se imputinara tot mai mult, si sub Constantin Muruz v. v. mai cuprindea de-abia o suta de locuinte. Dar inca si cu aceasta reductie tot erau curtile un monument vrednic de vazut; din toate partile alergau strainii sa-l viziteze, si moldovenii, prin o fala nationala ce nu se poate discuviinta, il priveau ca martorul secular, ca pastratorul istoriei lor. in adevar, aceasta zidire era plina de suvenire pretioase inimii romanilor, aducandu-le aminte de niste timpuri mai fericite si mai slavite. Pe locul unde cu doi ani in urma era poarta domneasca, ridicata in starea ce am vazut-o si noi de catre Alexandru Muruz, in capul Ulitii Mari era atunce un turn cadrat, in felul celui ce este si astazi deasupra portii Goliei. in el se afla paraclisul domnesc, in care se faceau toate ceremoniile religioase ale curtii; pe peretii lui, in rand hronologic, erau asezate portretele domnitorilor Moldaviei, incepand de la Bogdan-Dragos. insa toate aceste comori, impreuna cu partea ce mai ramasase in tara din Arhiva nationala dusa in Polonia de catre mitropolitul Dosoftei, sub Sobietchi, impreuna cu odoarele domniei, toate fura prada unui al trielea foc, mai cumplit decat cele dintai doua, care la anul 1783, sub Alexandru Mavrocordat, din toata curtea domneasca nu lasa piatra peste piatra. Domnul se muta atunce in casele Mitropoliei, care si ele fura prefacute in cenusa; Mavrocordat urmat de pojar se trase in cetatuia Galata, si de acolo fu iarasi silit a iesi prin un foc ce izbucni in manastire si a se trage in casele hatmanului Costachi Ghica, astazi a hatmanului Alecu Roset-Rosnovanu, care slujira de rezidentie voievozilor pana la anul 1804, cand Alexandru Muruz, din ruinele vechi, cu cheltuielile tarii, ridica iarasi curtile domnesti, in proportiile ce le vedem si astazi, insa foarte departe de marimea si de bogatia celor de mai inainte.

Din toate aceste prefaceri ce au suferit vechiul locas al domnilor Moldaviei, un singur turn se putuse pastra pana in zilele noastre. Cand ti se intampla de treci pe Ulita Mare si, ajungand in fata fostei porti domnesti, lasi paveua si iei in dreapta soseua ce duce la Socola, indata ce te vei afla in preajma caselor raposatului logofat Grigore Ghica, uita-te in stanga, si in zidul cazarmei grenadirilor vei vedea un colt ce iese in ulita. Pe acel loc, inainte de 1834, se inalta acel turn, rotund, cu ferestruici mici sapate in piatra, pe care de-abia intra mana si care putea sluji mai bine de metereze aparatoare decat de ferestre aducatoare de lumina. Acel turn de o arhitectura mai mult decat simpla, dar masiv, zdravan, in forma turnurilor ce se mai vad (poate pana maine) la cele patru colturi ale manastirii Goliei, se tragea, cel putin temeliile sale, inca din vremea romanilor; el sute de ani fusese respectat de furia focurilor care de atate ori au pustiit si pustiesc nenorocita capitalie a Moldaviei; fusese respectat de furia si mai cumplita a poporului, ades adus in deznadajduire; fusese respectat chiar de coasa timpului; si veacurile trecand peste dansul il lasasera in picioare, ca cand l-ar fi uitat. Compasul unor ingineri sacrilegi, care si-au luat de datorie sa ne darme toate monumentele si zidirile vechi ramase de la domnii nostri7, au venit tocmai in vremile noue de l-au sters de pe fata pamantului, si in locul lui au zidit niste cazarmii efemere ca si ei.

Turnul acela, impreuna si cu o alta zidire veche care asemene era in zidul curtilor si pe al careia loc astazi este ridicata o casa a unui Gheorghi Arnautu, in dosul cazarmei cavaleriei, din timpurile cele mai vechi si pana la 1832, a slujit de temnita domneasca. Generalul Kiselef, un nume pe care romanii il gasesc in toate intreprinderile filantropice si mantuitoare patriei noastre, privind si in vinovati oameni, indurandu-se de soarta lor si pentru intaiasi data rostind in Moldova cuvantul necunoscut pana atunce de "reforma penitentiara", porunci de se parasi acel mormant, in care ticalosii se ingropau de vii, si o locuinta incapatoare, luminoasa, locas adevarat pentru oameni, fu hotarata bietilor osanditi; iar turnul, priveliste a atator dureri si a atator lacrimi, fu pastrat ca un martor grozav al cruzimilor, dar si al zdravaniei unor timpuri mai barbare decat ale noastre.

in acel turn, in partea subpamanteana, unde niciodata lumina zilei nu razbatea, vineri, in 18 august 1778, tocmai acum sasezeci si sase de ani, o grozava tragedie se pregatea... Pe un pat de scanduri, acoperit numai cu un mundir de paie mucede, sedeau doi nenorociti ferecati in obeze, ce erau legate cu lacati de fier de patru belciuge infipte in pereti. O [o]paita palida, neputand razbate deasa intunecime, slujea numai a mari grozavia locului.

Acei nenorociti erau vornicul Manolachi Bogdan si spatarul Ioan Cuza, ucigasii lui Grigore Ghica voda. Pacatul ii ajunsese; ei picasera sub ghearele de otel ale lui Constantin Muruz, pe care ei singuri il suisera pe tronul Moldaviei.

O asemene catastrofa, care de pe treptele puterii aruncase in fundul temnitei pe ambii boieri, cei mai cu inraurire de pe atunce, pentru ca sa fie bine inteleasa, trebuie sa fie precedata cu o mica ochire asupra intamplarilor petrecute in tara noastra dupa taierea lui Ghica voda.

indata ce Grigore Ghica v. v. se ucisese in casele Beilicului, imbrohorul imparatesc trimisese ca sa caute pe boierii cei mai intai. Nici unul insa nu avu curajul de a se arata, ci toti se ascunsesera prin pivnite si prin podurile caselor. De-abia dupa indelungi cercetari, turcii izbutira a gasi pe logofatul Razu. Acesta, adus la trimisul sultanului, dinaintea trupului stapanu-sau intins pe pamant, fu numit caimacam ale tarii, cu porunca aspra ca sa tie norodul in liniste si supunere, pana la numirea domnului.

Acest domn se si oranduise in Constantinopol. si cine putea fi altul decat Constantin Muruz, dusmanul si ucigasul lui Ghica? Tronul Moldaviei fu pretul sangelui nevinovat varsat in odaia Beilicului. in 11 noiembrie 1777, noul voievod fu primit de catre sultanul, in palatul sau, si de catre Musir-aga, impodobit cu cuca ienicereasca, in semn de intarire a vredniciei sale; dus pe urma in biserica patriarhala spre a se unge cu sf. mir, el purcese de acolo spre Iasi; si in 24 a aceeasi luni intra in capitalia principatului si precedat de alaiul obicinuit se aseza in scaunul domniei.

Nadejdile magulitoare ce boierii partizani lui Muruz facusera asupra lui, ca adica ei vor ocarmui tara cu fapta si domnul numai cu numele, se imprastiara indata ce acesta lua carma stapanirii in mana. De-ndata ce-si ispravi planul sau, noul stapanitor nu mai avea trebuinta de tradatori si, neavand pentru ce astepta de la dansii mai multa credinta decat predecesorul sau, el cauta cat mai in graba a departa de langa sine niste oameni care in tot minutul ii aduceau aminte sangeroasa slujba ce-i facusera si rasplata ce asteptau de la el. Ochiul sau de vultur privind starea Moldaviei, vazu din toate partile numai intrigi, siluiri, neunire si o venalitate ce razbatuse pana in cele de pe urma clasuri a societatii; aurul era singurul mobil a tuturor faptelor si el singur prezida la darea dreptatii, a slujbelor si a rangurilor. Cangrena era obsteasca si Muruz insusi, tremurand, se puse a cerceta pricina unei asemene dezorganizatii si coruptii; in curand fu si el convins de ispita intarita de veacuri, ca mai tot raul venea din intrigile si neunirea boierilor; atunce, fara sa vrea, el trebui a da dreptate lui Grigore Ghica v. v.; si povatuit atat de interesul sau in parte, cat si de binele tarii, el se hotari a rasplati vremile trecute si viitoare, si, nou Lapusnean, jura ura si darmare unei aristocratii care prin surpare ispravise a se face asupritoarea domnilor si noroadelor. El se fagadui a urma planului lui Ghica, numai cu atata deosebire de predecesorul sau ca dinaintea sa slobozenia individuala, viata unui om nu insemna cat un graunte de mustar, cand se atingea de mantuirea statului. El simti ca, in coruptia obsteasca in care ajunsese Moldavia, guvernul patriarhal, masurile blande nu se mai potriveau si ca trebuia o ocarmuire de despot, un toiag de fier pentru ca sa poata cuceri boierimea.

indata, dar, dupa suirea sa pe tron, Muruz slobozi cele mai aspre porunci in tot principatul, pentru a se introduce iarasi in tara imparatia pravililor; si, ce este mai greu, stiu a le pune si a le pazi in lucrare. Boierii fura privegheati mai cu deosebire, si cea mai mica gresala, cea mai slaba nesupunere era strasnic pedepsita de un domn ce in gura mare declara ca, in imprejurarile de fata, singurul simtiment ce vroia sa insufle moldovenilor era spaima.

Boierii, cum se vazura inselati in socotintele lor, incepura a caina pe bietul Ghica, care, chiar cand se impotrivea la asupririle lor, era bun si bland. Jurara, dar, si noului domn ura si indata se si apucara de obicinuita lor meserie, "intriga si para", singurele conjuratii ce le mai ramasese curajul sa faca improtiva stapanitorilor de care erau nemultumiti. Dar si in aceasta fura inselati; ei aveau a face acum cu Constantin Muruz, in a caruia maini sabia si buzduganul, date de Poarta, nu erau numai niste simple jucarii si care era hotarat a le intrebuinta in tot minutul, spre apararea persoanei si tronului sau...

Note
1. Vezi Hronica lui Ioan Neculce.

2. Constantin Mavrocordat fusese numit domn Moldaviei in locul lui Grigore Calimah, care fu mazilit si taiat in Constantinopol la 29 ianuarie 1769. Deasupra capului lui era scris: "Acesta-i capul blestematului ghiaur Grigore Calimah Bogdan-beg, care au furat o suta pungi de bani ce i s-au fost trimis sa cumpere paine pentru urdie si au vandut imparatia". — Tot atunce, prin porunca sultanului, s-au taiat si capul marelui vizir Mohammed Emin pasa si a dragomanului Portii Neculai Dracu, sub cuvant ca erau uniti cu domnul Moldaviei, spre a vinde imparatia.

3. intr-o scrisoare cu data din 18 febr. calendar vechi 1770, Caterina II scria lui Voltaire: "Le hospodar de Moldavie (Constantin Mavrocordat) est mort; celui de Valachie (Grigore Ghica) qui se trouve ici a beaucoup d'esprit". Voltaire, in 10 apr. calendar nou, raspundea imparatesei: "Je plains fort le hospodar de Moldavie. Ce pauvre Gete n'a pas joui longtemps de l'honneur de voir Tomyris. Pour le hospodar de la Valachie, puisqu'il a de l'esprit, il restera a votre cour".

4. Pricina de capetenie a urii si a nemultumirii boierilor asupra lui Grigore Ghica v. v. au fost pontul boierescului, adica legiuirea statornicitoare relatiilor intre proprietari si intre locuitorii mosiilor. Prin anaforaua din 14 april 1775, mitropolitul si sase boieri mari, indraznind a se numi Adunare obsteasca si criticand dezrobirea vecinilor rostita in 6 april 1749 de o adevarata Adunare obsteasca, de vreme ce era alcatuita de mai mult de una suta saptezeci deputati, alesi din toate starile tarii, acesti sase boieri, zic, propusera domnului Ghica, ca (vecinatatea neputandu-se iarasi aseza) sa binevoiasca a hotari macar ca "locuitorii sa lucreze la stapanii mosiilor pe care se hranesc si se chivernisesc din zece zile una (adica 36 zile pe an!), dand si dejma din roduri, din a zecea, dupa obicei. si aceasta randuiala de slujba a locuitorilor, ziceau acei sase boieri filantropi, socotim ca nu numai nu le va fi lor de stricaciune, ci inca si spre imbelsugare si fericirea tarii si a tuturor de obstie"!!! Voda arunca acea anafora asupritoare si nedreapta; si nu numai se tinu de hrisovul ce-l publicase inca in intaia domnie, in 1 ianuarie 1766, ci inca il intari prin un al doile hrisov din 1 april 1777. Prin aceste acturi, domnul usura sarcina locuitorilor inca mai mult decat cum fusese hotarata prin legiuirea Obstestii adunari din 6 april 1749, in care boierescul fusese asezat in 24 de zile lucru pe an; in loc ca Ghica indatorea prin hrisoavele sale pe tarani sa lucreze proprietarilor numai 12 zile pe an. Nemultumirea boierilor fu nemarginita; domnul insa ramase statornic in vrointa sa. De-abia cu o zi inaintea mortii sale, cand vazu ca furtuna era sa sparga asupra capului sau, de-abia atunce se hotari a face ceva spre a-i impaca. Prin hrisovul sau din 30 septembrie 1777, el aseza ca, pe langa acele 12 zile de lucru, locuitorii sa mai deie inca stapanilor doua zile de claca si o podvoada pe an si sa intocmeasca acareturile de pe mosii, insa numai pe acele vechi. Dar aceasta masura era luata prea tarziu si nici nu putea multumi pe boieri.

5. Cantemir incheie cel de pe urma tratat ca domn suveran.

6. Cea mai de pe urma Adunare adevarat obsteasca fu adunata spre dezrobirea taranilor. Vezi "Arhiva romaneasca", tom. 1, pag 126.

7. Cu o durere nespusa, asemene am vazut deunazi darmandu-se frumoasa cismea de langa palatul Societatii istorico-naturale, si aceea si mai frumoasa inca de la poartaTrii-Sfetitelor. Daca si aceste putine monumente, singurele ce le avem din timpuri vechi si care toate zidite in stil turcesc dau orasului un caracter oriental, daca si aceste se strica, care, dar, vor mai fi frumusetile Iasilor?






Trei zile din istoria Moldoviei


Aceasta pagina a fost accesata de 745 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio