Autori > Iacob Negruzzi
Epistola IV - Catra Maiorescu
Ce insemneaza oare tacerea ta adanca,
Aceasta nepasare cat timp va tine inca?
Crezi tu ca-i implinita de-acum a ta menire
Si poate a ta pana tanji in amortire?
Sau relele pe care atat le prigoneai,
Minciuna, ingamfarea ce cu fier ros ardeai
Si goale, uracioase poporului uimit
Le aratai odata - acuma au pierit?
O, nu! Departe-i inca frumosul timp de aur,
Cand fara-mpotrivire cununa cea de laur
Pe fruntea ta va fi pusa a Geniului maret,
Iar plata vicleniei va fi numai dispret!
Amice, totdeauna pe-a Dunarii campie
Nu-mparatea Uratul si crunta-i tiranie.
Cand veacul cel de astazi abia era nascut,
Din soare raze blande pe leagan i-au cazut,
Si rumana lui fata, lucind de bucurie,
Vestea ca va da lumii dreptate si fratie.
La noi, dupa o lunga si jalnica robire,
Zambeste iar speranta cu mandra-i nalucire,
Lumina se iveste prin neguri si prin ceata
Si inimile noastre se bat cu noua viata.
Poetii incep iarasi sa-ncoarde dulcea lira:
Ici unul vitejia strabuna o admira,
Un altul povesteste cu limba de-armonie
A noastra stralucita si veche obarsie;
Cativa Amorul canta, divina lui placere
Sau verdea primavara, a Firii inviere,
Dar cei mai multi cu voce departe sunatoare
Ne striga: Libertate! Unire! Desteptare!
De nu pazesc batranii frumosul cu asprime
S-a lor gandiri n-au inca putere, adancime,
Naiva lor cantare ne place s-ascultam,
Precum c-un prunc sagalnic cu drag noi ne jucam.
Curand o boare lina ce vine din apus
Inalta-nchipuirea mai sus si tot mai sus
Pe sesurile-ntinse si verzi, acolo unde
Se-ntrec si se alunga racoritoare unde
Ce varsa-n varf de munte Siretul din ulcior,
Rasuna intr-o lunca un cant asa sonor,
Cu-atat foc, cu-atata puternica pornire,
Ca pretutindeni unde a Daciei vorbire
Un singur neam uneste, prin targuri si prin sate,
Prin munti, prin vai, prin codri in inime strabate;
Ba chiar, trecand hotarul, departe se lateste,
In Galia uimita patrunde si rapeste
A gloriei cununa, pe frunte o asaza,
Si nimeni cu el pretul sa-mparta nu cuteaza!
Un pas mai aveam inca, pas mare si sumet,
S-atinga-a noastra Muza chiar Geniul maret,
Cand vai, fara de veste pe-acest pamant rasare
Un neam ingust la suflet, dar plin de ingamfare,
Si, precum primavara omida stricacioasa
S-acata, se taraste pe creanga cea frunzoasa
Si roade tot ce-i verde, pan gol si dizbracat
Sta pomul cu flori mandre ieri inca coronat,
Tot astfel Ei, frumoasa-a fantasiei floare,
O smulg din radacina cu mana hulitoare
Si-o calca cu piciorul; chiar barbateasca limba
Ce ne-au lasat batranii o taie si o stranba,
Si-n vreme ce darama, cu voce ragusita
Ei canta de marire pe-o dramba harbuita!
Un Rau asa de mare si primejduitor
Avea sa intalneasca un bici pedepsitor:
Cand Roata ratacirii in vale rapezita
Rostogolea cu zgomot in goana ei cumplita
Orice-ntalnea in cale, atunci Tu, hotarat
Sa pui chiar de-ai fi singur, potopului sfarsit,
Te-ai rapezit in urma-i cu maneci suflecate,
Si cu vanjoase brate de spite inclestate
Puteri in pieptu-ti zdravan de mii ai intrunit
S-a Rotii fuga oarba in loc o ai oprit!
Dar daca din juneta ani zece ai furat
In drum s-opresti Uratul, alti zece de barbat
Tu ai sa pierzi acuma in munca si mai mare
Ca sa-nsemnezi Frumosul si dreptele-i hotare.
Caci unde suntem astazi, ce-i viu, ce-i roditor,
Si ce samanta buna s-arunca-n viitor?
--------------------------------------------------------
Vad stramosescul leagan, acest odor bogat,
De-a-nstrainarii valuri aproape inecat.
Apoi de-nalt privirea spre piscuri de Carpati
Cu inima amara eu vad pe-ai nostri frati
Cum pierd juneta, munca, talent, putere, minte
Intr-o desarta lupta de semne si cuvinte,
Uitand in asta oarba si stranie betie
Ca formele omoara, iar spiritul invie!
Si noi? De cand ne-aduse bataia cea grozava
In loc de rasplatire paharul de otrava
Ce-n gura desclestata ne deserteaza-n sila
Uniti cu-ai nostri dusmani, chiar fratii fara mila,
Descurajati si palizi, pierzand orice avant,
Plecam a noastra frunte cu jale spre pamant.
*
Amice, sosi ceasul! In noaptea ce intinde
Nestrabatuta-i ceata, faclia ta aprinde!
Popoarele se-nalta si cad, se-nalta iara,
Dar steaua cugetarii nu trebuie sa piara!
Nevrednice de tine sunt fapte trecatoare:
Pe pergament cu semne in veci nepieritoare
Preumbla a ta pana, si gandul cel bogat
Din neam in neam cu grija si dor va fi pastrat!
Cand far a ne da sama, pe piscul ascutit
- A vietii jumatate - vedem ca am sosit,
In acei ani in care gandirea inteleapta
Ciudat se impreuna cu nebuneasca fapta,
Si, in momente limpeezi atunci, cu-ntreaga minte
La drumul cel din urma privim, si inainte,
Nu ne-ntreba, adesa cu-adanca minunare:
- Ce, insemneaza-a vietii fantastica visare?
Pastrunsi de indoiala, de spaima si durere,
Pe ce intemeia-vom a noastra mangaiere?
Atunci un suflet mandru, o nobila simtire
Din numele ce lasa va face-a sa menire.
Speranta nemuririi e cel mai mare dar!
Cand Lessing era-n umbra un biet bibliotecar,
Deasupra-i cati ministri si domni plini de marire
Nici nu-njoseau spre dansul trufasa lor privire,
Si astazi cine stie nemernicul lor nume,
Cand El pe-al sau il poarta stralucitor in lume,
S-un veac il va transmite la veacul urmator,
Cand va ave Frumosul un singur iubitor!
1879
Epistola IV - Catra Maiorescu
Aceasta pagina a fost accesata de 575 ori.