Autori > Iacob Negruzzi
Epistola II - Catra Alecsandri
Cand tu, Bolintineanu si Cel care-a cantat.
Razboiul ce la Scheia romanii au purtat,
Si Negri si Balcescu si toti acei batrani
Ce faptele viteze a vechilor romani
Ati scris cu maiestrie - cand tineri voi erati
Cu cata nalucire la viitor priveati,
Crezand ca se indreapta in graba si usor
Rani vechi in sir de veacuri, primite de-un popor!
Caci tinerimea crede in gandu-i amagit,
Ca ceea ce doreste e lesne de-mplinit,
Si numai batraneta, ce mintea nu inseala,
Desparte-nchipuirea de lumea cea reala!
Noi insa ce pe-atuncea eram abia copii
Ne ingamanm in leagan cu-a-voastre melodii,
Amestecand trecutul, prezentul si viitor
Intr-un tablou fantastic, maret, incantator.
Dar rapede trec anii: cand ne-am trezit barbati,
Din ai copilariei vis dulce desteptati.
Si am privit la lumea ce-acum ne-ncunjura
Tablourile voastre, vai, unde mai era?
In loc de jertfe, lupte, inalta aspirare
Vazuram pretutindeni raceala, nepasare.
In loc de mandra fata si vechea vitejie,
Vazuram injosire, dizgust si miselie.
Mia mult, vazuram inca pitici fara chemare.
Pe-atata goi si sarbezi, pe cat plini de-ngamfare
Cum insalau poporul cu vorbe mincinoase
Si-i departau de-a muncii carare sanatoasa,
Facandu-I ca sa creada cu joase maguliri
Ca ei au atins culmea oricarei propasiri.
Atunci eu - caci si mie o Muza mi-a zambit -
A lirei mele coarde am strans si pregatit
S-un cantec fara seaman, la noi am inceput:
Nu de strabuna slava si falnicul trecut
Ci-a timpului de astazi ridicule-ngamfari,
Naravuri ticaloase si goale declamari,
Cu-a satirei ghimpi aspri m-am pus sa biciuiesc
Cercand astfel puhoiul in cale sa-l opresc.
Aici, de-a cununiei lant dulce sfaramat,
De copilasul fraged in voia lui lasat;
Colo, de amicia ce minte si insala,
Si de-a advocaturii infricosata boala
Ce, improscand la vorbe si multe si pompoase,
De-al tarii bine zice, si cat-a ei foloase;
Apoi, voind sa vantur namolul de cuvinte
Ce-autorii cei de astazi au stors din a lor minte
S-au tot inscris in tomuri pan-au naltat un munte,
Am dat de pleava numai, dar vai, nici de-un graunte!
De-aceste si de alte in versuri am cantat
Cu zambetul pe buze si-n suflet intristat.
Adesa, vazand raul cu laude primit
Iar binele oriunde atins si prigonit,
Vazand domnind minciuna in falsa-i maiestate
Iar adevarul vecinic hulit cu rautate,
Ma intrebam in mine cu jale si amar
Cei mari barbati ai nostri lucrat-au in zadar?
Si tu, Poete mandre ce-ai pus atata foc
S-o viata-asa bogata ca sa urnesti din loc
A tarii noastre piatra, inalta-ti inspirare
A fost ea oare numai a lui Sisif lucrare?
Asa-ntrebam, cand iata ai tarii noastre fii
Lasand acasa-n lacrimi parinti, femei, copii
Din vechiul cui desprinse un platos ruginit
Si dupa veacuri iarasi la lupta au pornit.
Atunci simtii in puieptu-mi ca inima tresare
Si asteptam cu grija si lunga nerabdare
Sa aflu daca astazi mai este inca vie
Precum a fost odata romana vitejie.
Si am vazut, o, Doamne, cu ochi lacramator
Ca nu-i pierita viata din acest bun popor!
Eu nu voiesc acuma sa aflu de-a fost bine
Sa ne-azvarlim copiii in tarile pagane,
Nu vreau sa-ntreb de este cuminte, priceput
Ca sa hranim cu sange un scop necunoscut;
Razboiul, stiu, el este al relelor izvor
Si pentru cel ce cade si pentru-nvingator,
Dar vreau sa uit cu totul ce-mi spune recea minte
Si astazi s-ascult numai a inimii cuvinte.
O! Cand ostasii tarii, chiar faca scop vadit
Si fara ca sa stie de ce le-a poruncit
Sa verse a lor sange - vioi, voinici, viteji
Privesc drept joc si gluma al luptelor vartej
Si-nfrunta, zambind vesel, a mortii crude gheare
Pentru-o idee numai: a steagului onoare;
Cand vad nevasta blanda, uitand de al ei dor,
Cum paraseste-n leagam pe dragul pruncusor
Si-n slabele ei brate culege si ridica
Din campul de bataie pe bravul care pica:
Cand gingasa fetita din minte departeaza
Imaginea iubita la care bland viseaza,
S-aduce zi si noapte cereasca mangaiere
Ranitului ce zace pe patul de durere;
Atuncea indoiala din pieptul meu gonesc
Si-n viitorul tarii cu-ncredere privesc!
O! Dus e de-acum timpul de rece nepasare,
De pacinica viata si moale-ndamanare,
Istoria romana de veacuri intrerupta,
Acum re-ncepe iarasi prin asta crunta lupta.
Re-ntrat poporul este pe-a luptelor carare
Si trebuie s-o urmeze de-acum fara de crutare!
Caci peste munti ori sesuri de-ndrept eu ochii mei
Zaresc in orice parte vecini pizmasi si rai
Ce, plini de ura-n suflet si cu cruzime-n fata,
Nevrand ca sa ne ierte al nostru semn de viata,
Ne vor chema la lupta mai crunta, mai grozava
S-om bea pana la drojdii a relelor otrava.
Dar fie! Aste cumpeni le-astept cu mangaiere
Caci unde-i vitejie, acolo-i si putere!
Din toti batranii care cu tine au lucrat
S-a patriei iubire cantand ati desteptat,
Cati inca mai sunt marturi la timpul otelit
Cand vorbele-s trecute si faptele-au sosit?
Cativa in tinereta s-au dus c-un trist suspin;
Gonit din tara unul doarme-n pamant strain;
Iar altul fara mila pe paie aruncat
Muri-n ticalosie si in amar uitat.
In urma-acum si Negri prietenul iubit,
Cu care-o viata-ntreaga dulci lanturi te-au unit
In gradinuta-i verde, placuta, zambitoare,
Se stinse cum se stinge un bland apus de soare.
Din samburele fraged ce-odat-ati rasadit
Alecsandri, tu singur vezi pomul inflorit,
Tu, o Poete, care ne-ai dat imbarbatire
Cand noi, acei mai tineri, jaleam plini de mahnire,
Si care-n orice pasuri prin care am trecut
Increderea din suflet in veci nu ai pierdut!
Ca tine, o Poete, de-asa frumoasa soarta,
In sir de multe veacuri, putini au avut parte,
Caci geniul, inca-n viata, dup-o nedreapta lege,
A muncii sale roduri arareori culege.
Intoarna deci pe lira cantari nemuritoare
In verdea-ti batraneta s-atat de roditoare
Si-n pieptul tuturora desteapta barbatie
Pe vremile de lupta ce iarasi au sa vie!
1877
Epistola II - Catra Alecsandri
Aceasta pagina a fost accesata de 546 ori.