• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Pseudo- Kynegetikos - 05

V.

IATĂ-NE ACUM ȘI ÎN ROMA! MAI MARE RUȘINE PENTRU COTGOGEAMITE ÎMPĂRAT! SCULPTURA ISTORICĂ PE ARCUL DE TRIUMF AL LUI TRAIAN. PLATON ȘI XENOFON NE POFTESC LA VÂNĂTOARE. TREN DE PLĂCERE PRIN EPOCA GLACIARĂ. FARAONI VÂNĂTORI. PĂCAT CĂ GUILOM TELL VORBEA NEMȚEȘTE! DE LA CAPRA-NEAGRĂ LA IUBITĂ ȘI VICEVERSA. POEMĂ CÂMPULUNGEANĂ.

Să sărim acum, pe nerăsuflate, din literatura cinegetică a anticilor, în sfera artelor vânătorești, tot la dânșii.

Dacă vreodată, amice, te va ajuta norocul să mergi la Roma, ca român, negreșit te vei duce să vizitezi Forul lui Traian, și vei admira, în mijlocul acelei piețe, prăbușită sub nivelul cetății moderne, măreața columnă de marmură, care iese din pământ încolăcită cu istoria originilor noastre naționale. Acea imagine încă vie a războaielor dacice, scoase la bun capăt de gloriosul Traian, o vom vedea poate într-o zi, dacă va voi Dumnezeu și guvernul nostru! turnată în bronz cu tot proeminentul relief al însuflețitelor sale sculpturi, împărățind pe una din piețele capitalei noastre; aș adaoge chiar că, mai la locul său decât oriunde, ea ar fi în fața Academiei, la puntul unde s-a așezat deocamdată statua ecuestră a Voievodului românesc Mihai Viteazul, care, dacă ar putea vorbi, sărmanul, ar spune desigur tuturor cât se simte de rușinat, văzându-se expus a juca rolul de căpetenie pe o vastă și erudită scenă, ce pare înadins croită pentru împărătescul simulacru al dominatorului Urbis et Orbis.

Dar neavând deocamdată nimic de vânat pe piața S<fântu>lui Sava din București, să ne întoarcem cel puțin cu gândul la Roma, și, aflându-te acolo, tu, ca vânător român, nu uita să te îndreptezi tocmai în fundul Forului Roman, la stânga de Coliseu, în capul străzii San-Gregorio, acolo unde se înalță, încă și astăzi, un antic și falnic Arc de Triumf, numit al lui Constantin cel Mare.

Istoria acestui monument nu prea face onoare primului împărat creștin, căci, ca să vorbim curat, Arcul nu este câtuși de puțin al lui; nu este nici măcar dăruit, ci este tocmai lucru de furat.

Cum? ce va să zică: un Arc de Triumf furat? Atâta nămilă de marmură, cu boltă mare cerească la mijloc și cu alte două arcade mai mici în laturi, cu opt columne de gialo antico, cu opt statui de marmură frigiană viorie, cu întreite frize, cu timpane și cu medalioane sculptate, atâta clădărie, de patru ori cel puțin cât Turnul Colții, cum oare să o facă zapt cineva, fie măcar acela și un borfaș încoronat?

Deși-mi vine foarte cu greu să aduc așa necuviincioasă pâră împotriva sfântului împărat și patron al Bucureștilor, dar, am mai spus-o și într-alt loc, eu țin întotdeauna cu Traian și nu pot să las ca să i se ia ce este al lui.

Apoi toată lumea știe că, pe când marele Ulpiu biruia pe germani, pe daci și pe parți, pe când el umplea întinsul său imperiu de edificii sumptuoase și de lucrări de artă folositoare, senatul și poporul Romei se întreceau care de care să serbeze cu mai multă pompă binefacerile și triumfurile gloriosului împărat. Îi decretară dar tot felul de clădiri comemorative, la care lucra ilustrul arhitect și sculptor grec Apolodor. Atunci senălțară în Roma Forul lui Traian cu toate edificiile decorative dimprejuru-i: portice, bibliotecă, templu; atunci bazilica Ulpiană cu cinci rânduri de stâlpi de granit; atunci columna războaielor dacice cu statua învingătorului d-asupra; atunci, în fine, la capul Căii Apiane, pe care el o restaurase, un Arc de Triumf, pe care însă nu-l putură sfârși pre cât încă fu marele împărat cu zile.

Urmașii lui, geloși de a sa mărire, mai mult se gândiră a-și face loru-și monumente, decât a consacra pe cele ce aminteau poporului neasemuita glorie și dreptate a fericitului Traian.

După ce trecură însă două sute de ani la mijloc, se găsi împăratul Constantin, care, de când îi venise gustul de a-și face din Bizanț o nouă capitală, se deprinsese strașnic a despuia fără rușine capetele de operă ale lumii, ca să-și împodobească cu ele Constantinopolea sa.

El văzu Arcul lui Traian stând fără căpătâi, în răspântia Căilor Sacră și Triumfală; la bază îi lipseau cu totul ornamente, și pe frontispiciu n-avea nici o inscripție votivă: Stai! zise el, tot n-are Arcul acesta stăpân; aidi să-l fac al meu! Și puse îndată de-i ciopli, pentru piedestaluri, niște grosolane figurii de Victorii pocite; iar pe ambele fețe ale aticului așternu lungi dedicațiuni, în care spunea cum el a scăpat lumea de tiranul Maxenție, cum a liberat cetatea, Liberatori Urbis, și a întemeiat pacea, Fundatori quietis.

Astfel Arcul lui Traian se pomeni într-o zi că a devenit Arcul lui Constantin.

Dar ce folos? În zadar inscripțiunile laudă pe noul triumfător, sculpturile din căpătâiele aticului și cele de la timpanele Arcului ne amintesc izbânzile lui Traian în contra dacilor și parților; statuiele așezate pe întabulamentele columnelor sunt ale regilor barbari robiți de Traian; în fine, cele opt medalioane sculpturale care, alăturate câte două, împlinec golurile dintre columne, d-asupra arcadelor laterale, ne atestă și ele pietatea și iubirea de vânătoare ale învingătorului Daciei.

Patru din acele mari medalioane reprezintă sacrificii făcute de împărat pe altarele zeilor mitologici; alte patru sunt scene vânătorești.

Pe unul din acestea, Traian, în tunică scurtă, cu tibiale sau poturi vânătorești pe pulpe și cu toga pe umeri, iese cu alți doi soți de sub un portic, ținând calul de frâu; alături e un mândru june cu hlamida azvârlită pe spate, purtând de zgardă un frumos ogar. Câteșipatru țin în mână lănci înalte cu ascuțiș romboidal la vârf, de cele ce se numeau contus. Totul arată că ei se gătesc să plece la vânătoare.

Pe al doilea, împăratul, în goana calului său, cu capul gol, cu mantia fâlfâindă, cu o spadă lungă și îngustă ridicată în sus, urmărește pe un urs, care, fugind, își întoarce capul spre dânsul. Doi tovarăși, asemenea călări și fugind cu spadele plecate pe sub crăcile unui copac, însoțesc pe Traian.

În al treilea medalion, aceleași trei persoane călări împăratul în frunte străbat în fuga mare un tărâm stufos și mlăștinos, amenințând cu darde scurte, venabula, un mistreț gata a se preda.

În cel d-al patrulea, vânătoarea e terminată. Marele Traian, încununat cu o aureolă circulară sau nimb, ca icoanele sfinților noștri, stă în picioare subt umbră de copaci, și dă ordine altor trei bărbați, toți cu sulițe în mână, din care unul, mai în lături, ține de frâu un cal; un servitor, în partea opusă, poprește în loc un alt cal. Dinaintea împăratului e un leu mare, lungit mort la pământ.

Cu fiecare din aceste scene vânătorești se află împerecheată câte o scenă religioasă în care împăratul aduce rugăciuni și ofrande zeilor; când e să plece la vânătoare, el învoacă pe ocrotitorul familiei sale, pe Ercul rusticul, al Lațiului, purtător de baltag, acoperit cu piele de leu; când merge să vâneze ursul, el își oțelește vârful lancei în focul de pe altarul lui Apolon lung-săgetătorul, ecevolos, după ce a ucis mistrețul, el îi înfige căpățâna în copacul sacru care umbrește statua Dianei vânătorițe; și, în fine, după ce a biruit pe leu, el îi depune vârtoasa coamă la picioarele belicosului zeu Marte.

În nici un period al ei, sculptura antică n-a fost poate mai în stare de a înfățișa, cu un caracter mai energic și mai adevărat, asemenea scene, în care sălbăticia și gravitatea subiectelor reclamă oarecare asprime în mânuirea daltei. Vigoare în loc de grație, demnitate în loc de frumusețe, strictă exactitate la reproducerea naturii omenești în loc de forme estetice ideale, iată calitățile ce caracterizează stilul sculpturii din timpul lui Traian. Aceste calități le-au avut, mai mult decât oricare alții, artiștii aceia care au săpat marmurele columnei dacice, precum și basoreliefurile Arcului triumfal. Producțiunile lor constituie ceea ce s-ar putea numi sculptura istorică, căci sunt interpretațiuni credincioase și perfecte ale faptelor ce ele reprezintă, și fiindcă, în cazul de față, faptele au fost mărețe, operele de artă au știut și ele să păstreze un aspect cu totul impunător.

Este lucru cunoscut că cei vechi n-au nimerit sau n-au voit să înfățișeze animalele sub formele lor reale; de aceea să nu cătăm prea de aproape la fiarele din medalioanele Arcului; dar vânătorii, dar Traian mai ales, în pozele, în mișcările, în expresiunea, în musculatura lor, sunt adevărați eroi de vânătoare, precum în realitate erau eroi și pe câmpul de bătălie.

În aceste prețioase rămășițe ale artei romane din periodul eroic al imperiului, avem totdeodată dinaintea ochilor imaginea clară și vie a acelei vânători pe care singură o permitea Platon cetățenilor republicii sale, vânătoarea cea perfectă, după cum zice filozoful, care se face în contra patrupedelor, cu cai, cu câini și cu însăși puterea trupului, în care fiara, învinsă prin alergături, pin răni, prin loviri, cade sub propria mână a vânătorului, vânătoarea care singură aprinde în om zeiescul dar al bărbăției.

Dar strecurându-ne încetinel prin tot felul de cotituri fără pericol, iată-ne ajunși pe tărâmurile aprige ale vânătorii celei mari, în care goana fiarelor devine uneori o luptă crâncenă și-n care omul adesea trebuie să dea însuși piept în fața primejdiei.

La asemenea cazuri, prepelicarul tău, amice, nu are ce-ți face, și chiar după cum te pretinzi nici cuțitul de la brâu nu te prea poate ajuta. Cât despre căruța mea, doară numai luând-o mârțoagele la fugă, poate că m-ar scăpa (Doamne ferește!) de așa năpaste!

Cu toate acestea, șezând acuma colea, fără grijă, răsturnat în jețul meu, privind liniștit pe fereastră cum mugurul liliacului se despică și-nverzește subt aburoasele sărutări ale soarelui de aprilie, și asultând, cu o dulce răpire, cum vrăbiile limbute ciripesc și cum brotăcelul cântă vesel înturnarea zilelor calde, te încredințez că mi-ar place să străbat, fără totuși de a mă mișca din loc, și codrii umbroși, alergând cu gândul în goana cerbilor, și piscurile de stâncă, după urmele ideale ale caprei-negre, și vizuinile de prin munți, în prepusa dibuire a urșilor, și luncile cu răchită, după umbra dârei de mistreț, ba chiar și pustiile nisipoase, pe unde mi s-ar năluci vânători eroice de tigri înfricoșați și de lei fioroși!

Dar fiindcă, până acum, nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin asemenea prăpăstioase locuri, și fiindcă însumi, o mărturisesc cu umilință, n-am fost niciodată la acea aspră școală în care, după spusa anticului dascăl de vânătoare, cetățenii învață a fi meșteri în războaie și în toate cele unde trebuie omului să știe a cugeta, a vorbi și a lucra bine, de aceea, zic, nu mă voi încumeta a spune ceea ce aievea n-am văzut cu ochii, ci, legănat în răsfățările poeziei și ale frumoaselor arte, voi cerceta numai cum alții, mai pricepuți, au cugetat, au vorbit și au lucrat, descriind și reprezentând episode caracteristice din viața plină de neastâmpăr a vânătorii celei mari.

Dar în ce parte să ne întoarcem mai întâi privirile? Pe cine să întrebăm a ne spune în ce timp, în ce loc a fost vânătoarea mai prețuită, mai măreață, mai trebuincioasă, mai desfătătoare?

Căta-vom a descoperi, prin negura timpilor preistorici, pe sălbaticii primitivi ai pământului, cutreierând colosalele vegetațiuni antediluviane și luptându-se cu fiare uriașe, ale căror seminții s-au stins acum demult de pe fața lumii? Tu ai spus, la începutul cărții tale, că vânătoarea este o aplecare firească a omului, veche ca și dânsul; eu voi adăuga, tot spre lauda vânătoriei, că acest instinct a înlesnit chiar omului primele sale inspirațiuni artistice, și aceasta ne-o dovedesc cu prisos figurile de elefanți-mamuți cu coame stufoase, cele de reni cu late coarne răschirate, de urși ai speluncilor și de alte animale dispărute, ce s-au găsit pe unelte de corn, pe arme de os și pe plăci șistoase, gravate cu sula de către oamenii străvechi, care, în timpii perioadei glaciare a Europei, se adăposteau în peșterile de la Madeleine, de la Augerie, de la Massat și din alte stațiuni cufundate azi sub tărâmul Perigordului, al Gasconiei și al multor provincii din Francia meridională.

Urma-vom cu ochii cetele nesocotite de arcași și de lănceri, cârdurile nenumărate de zburătoare, turmele nesfârșite de animale, ce stau puse pe șireag printre ieroglifele templelor egiptene sau pe pereții de piatră văroasă ai palatelor ruinate din Niniva și din Babilon? Ca să vâneze lei și tigri, girafe și gazele, ba chiar iepuri și cocori, faraonii Egiptului, despoții Asiriei și tiranii perși ridicau în picioare ordii și popoare întregi; iar după terminarea acelor năprasnice măceluri, legiuni de zugravi și de pietrari erau osândiți ca să aștearnă pe ziduri, pentru încremenirea viitorimii, toate acele nemărginite epopei vânătorești, care, prin nemilostiva lor monotonie, sperie și obosesc azi ochii călătorului minunat.

Asculta-vom, de pe râpele înverzite ale lacului Celor Patru Cantoane, voiosul și semețul cântec al plăiașului elvețian, cadențat de muza lui Schiller, amanta libertății? Fiul lui Guilom Tell îl întonă cu glas puternic, și echo îl repetă din sânul munților inimați în Uri, în Schwytz și în Unterwalden:

    Mit dem Pfeil, dem Bogen,
    Durch Gebirg und Thal,
    Kommt der Schütz gezogen
    Früh am Morgenstrahl.

    Wie im Reich der Lüfte
    König ist der Weih
    Durch Gebirg und Klüfte
    Herrscht der Schütze frei.

    Ihm gehört das Weit:
    Was sein Pfeil erreicht,
    Das ist seine Beute
    Was da kreucht und fleugt.

Aci mă aflu din nou în mare primejdie ca să azvârli din mână foaia pe care, cu mai multă sau mai puțină răbdare, tu te silești a mă citi. Cum! am cutezat a-ți pune subt ochi chiar și versuri nemțești?! Oare putea-vei să mă ierți?...

Dă-ți osteneala, rogu-te, a căta în josul paginii, traducerea șchiopătândă a acestor frumoase strofe, în care colcotesc cele mai nobile simțăminte ce iubirea de vânătoare poate aprinde în inima unui om, și sper că tu, vânător, te vei împăca îndată cu poetul, dacă nu și cu limba lui.

În acea limbă este scrisă cea mai expresivă poemă a vieții vânătorești, eroica dramă a lui Guilom Tell, în care răsuflă, peste tot, aerul liber și curat al plaiurilor alpestre și iubirea necumpătată de patrie a cetățenilor liberei Elveții. O țară întreagă scăpată din robie numai prin inima vitează și prin săgeata dibaci mânată ale unul vânător, iată desigur cea mai falnică izbândă cu care se poate mândri vânătoarea. Poetul s-a pătruns de acea mândrie de vânător, și auzi-l cu câtă dragoste vorbește el chiar și de înțelepciunea caprei-negre, care, când merge cu cârdul să pască la înțărcători, pune straja la pândă, ca să tragă cu urechea și să fluiere când se apropie vânătorul. Tot despre acea sprintenă și sfioasă fiică a stâncilor a zis și poetul latin, în versuri mai vii și mai colorate decât cel mai nimerit tabel:

    Pendentem summa capream de rupe videbis;
    Casuram speres; despicit illa canes.

Iată cum știe poetul să ne facă a simți chiar și decepțiunea vânătorului. Ajuns pe culmele alpestre,

    pe stânci de scuți de gheață, troiene de zăpezi
    pe care o suflare le-aruncă repezi jos,

el se oprește, se uită în dreapta și în stânga, cătând să zărească amăgitoarea pradă care i-a pierit din ochi, și apoi întărâtat, obosit, mânios de zadarnica-i osteneală, el strigă în limba lui Byron... ba stai; mai bine să-l facem să vorbească românește, în versuri pe care însuși ajutorul lor va fi și uitat că le-a scris odinioară, în depărtatele-i Ceasuri de mulțumire:

    Așa; și-n aste locuri căprița a sărit.
    Piciorul ei cel ager m-a încurcat de tot:
    Câștigul meu de astăzi abia de va plăti
    Primejdioasa-mi muncă...

Altădată însă vânătorul, mai norocos în goana sa, își cântă cu veselie izbânda, și, în inima-i mulțumită, dorul iubitei sale vine de se amestecă cu plăcerile vânătoriei. Atunci poetul acela care, în secolul nostru, a știut mai bine decât oricare să împrospăteze, cu o nouă dulceață și cu un mai viu profum, limba îmbătrânită a lui Ronsard Alfred de Musset, a pus în gura plăiașului un cânt vesel, în care bucuria triumfului la vânătoare se îngână cu dulci amintiri de amor:

    Chasseur, hardi chasseur, que vois-tu dans lespace?
    Mes chiens grattent la terre et cherchent une trace.
    Debout, mes cavaliers! Cest le pied du chamois.
    Le chamois sest levé! Que ma maîtresse est belle!
    Le chamois tremble et fuit! Que Dieu veille sur elle!
    Le chamois romp la meute et senfuit dans le bois.
    Je voudrais par la main tenir ma belle amie.
    La meute et le chamois traversent la prairie;
    Hallali, compagnons, la victoire est à nous!

Que ma maîtresse est belle et que ses yeux sont doux!

Cântă și chiuie vesel vânătorul, căci izbânda este a lui! A prins capra în pădure; și, în vale, iubita-i cu ochi dulci îl așteaptă ca să-l strângă de mână. Sufletu-i acum înoată în bucurie. Au trecut, s-au șters zilele de dor pe când el rătăcea prin luncă, suspinând doina vânătorească:

    Lunca țipă, lunca zbiară
    Pentru-un pui de căprioară,
    Vai de biata inimioară;
    Ca și lunca geme, zbiară
    Pentru puica bălăioară.

    Frunza crește, frunza cade,
    Căprioara n-o mai roade.
    Vai de mine, ce m-oi face?
    Doru-n sufletul meu zace
    Și-inimioara-mi nu mai tace!

    Inimă, fii răbdătoare
    Ca pământul sub picioare,
    Pân ce puica bălăioară
    S-o întoarce-n luncă iară
    Cu cel pui de căprioară!

Puica s-a întors în luncă; ea a înfrânt și a zdrobit inima poetului mai rău decât crudul vânător când sfâșia fără milă sânul căprioarei, și atunci, tot dânsul, tot de Musset, mlădiindu-și lira pe un ton mai duios, adă-ți aminte, amice, cum, în câteva versuri repezi și armonioase, adevărate mărgăritare picate din acel corn de poetice îmbelșugări ce i-l revarsă suava lui muză într-o frumoasă noapte de mai, cum știe, zic, a schița în treacăt o întreagă elegie vânătorească:

    Suivrons-nous le chasseur sur le monts escarpés?
    La biche le regarde; elle pleure, elle supplie;
    Sa bruyère lattend; ses faons sont nouveau-nés;
    Il se baisse; il lègorge, il jette à la curée
    Sur les chiens en sueur son coeur encore vivant.

Sărind, cu ciuta și cu capra, din pisc în pisc și din stâncă-n stâncă, cine ne oprește acum de a ne strămuta până și în munții noștri?

Aci ne așteaptă Vânătorul Carpaților, pe care s-a cercat al cânta, într-o lungă baladă descriptivă, un muntean român, un câmpulungean, care, fără îndoială, a gustat plăcerile și ostenelile vânătorii de munți și a resimțit în sufletul său toate învietoarele freamăte ale vieții de plăiaș. Dacă natura l-ar fi înzestrat cu darul de a spune precum simte, d<omnul> N. Rucăreanu ar fi făcut desigur un cap-d-operă nemuritor. Dar știi că are românul o vorbă care cam zice că acolo unde nu este putința, la ce-i bună voința?

Cu toate acestea, în balada Vânătorul Carpaților sunt imagini care se văd a fi fotografiate de pe natură. Păcat că au aspectul tern al fotografiei, și nu coloritul viu al vieții! Sunt și expresiuni neaoșe românești de o originalitate prețioasă, care ar luci ca nestemate într-o frumoasă salbă de versuri armonioase.

Subiectul baladei este, fără îndoială, conceput cu o bogată și adesea fericită varietate, căreia, din nenorocire, cititorul se vede silit a-i duce mereu jalea; căci pe tot minutul el simte în sine mintea învrăjbindu-se cu urechea. Eu unul mărturisesc că, pătruns fiind de mărețele dorințe ale poetului, am încercat un fel de simțământ dureros, văzând cât de puțin limba și versul au venit în ajutorul puternicei sale închipuiri, al <sic!> nobilelor sale aspirațiuni. De ce nu poate omul toate câte le dorește? Dar, vai! sunt puțini, foarte puțini aceia; Non omnia possumus omnes.

O chemare către vânători, la revărsatul zilei, deschide șirul neregulatelor și capricioaselor strofe, scrise în versuri albe:

    Ușor ca însuși cerbul pășește vânătorul
    Pe coama cărărată<-a> piciorului de munte.
    În poalele-i se-ntinde câmpia strălucindă
    De mii de briliante ce varsă Aurora
    Pe geana-i rourată, pe verzile ei bucle.

El trece pe muscelele însmăltate cu flori suave; apoi pășește tăcut pe sub bolta întunecată a fagilor și a frasinilor, unde murmură izvorul și unde cântă mierla, grangurul și sturzul. Deodată însă vânătorii se opresc:

    Atârnați, feciori, merindea
    Sus pe ramure de arbori!
    Iacă urma căprioarei
    Proaspătă, de astă-noapte;
    E culcată-n fața coastei,
    Sus, în higiul dintre plaiuri.
    Bătăiași, pe fuga-ndată!
    Vântul bate de minune!
    Luați bătaia sus din piscuri;
    Veniți trâmbă cam spre vale,
    Drept la fagii cei înalți;
    Acolo ne ținem noi.
    De veți auzi copoii
    Peste voi trecând în dosuri,
    Să tăceți, să nu dați gură,
    Căci se-ntorc cu ea îndată;
    Știți că trage tot în jos,
    Și atunci să întețiți!

    Iute la pândă, la țiitori!
    Cuprindeți bine din muche-n vale!
    Și curmătura să nu rămâie!
    Și treceți unul peste pârâu!

    Bătaia-acum începe, și iarăși încetează.
    Abia s-aud copoii pe vârfuri depărtate;
    Dar trec, se lasă-n scapăt, și pare că vânatul
    Cu câinii împreună s-au dus pe altă lume.
    Tăcut acum e totul; munteanul nici nu mișcă;
    În muta-i așteptare se uită l-a sa umbră
    Din ce în ce crescândă, și timpul el măsoară.
    Și iar s-aud copoii. Ca fulgerul de iute
    Sosesc din muche-n vale, din vale iar în muche.
    Bătaia reîncepe; mereu se întețește;
    Chefnitul e aproape; cât colo frunza sună,
    Ș-aci, c-o detunare, tot zgomotu-ncetează.
    Din fundul văii-adânce, c-un pas mai rar, dar sigur,
    Cu deasa-i respirare, se vede vânătorul.
    Măreț, alegru, sprinten, ce-aduce pe ai săi umeri
    Pe zvelta căprioară și pe pământ o-ntinde.

După aceste versuri, care, pe lângă orice alte merite, au mai ales pe acela de a se prezenta adesea sub forma limbajului vânătoresc al muntenilor noștri, după aceste versuri vine descrierea orelor de repaos: focul de brazi strălucind noaptea prin pădure, ghicitorile și eresurile rostite până să se gătească cina, în sfârșit somnul ce vine, când încep ochii a vedea cam sus găina.

Când apoi răsare din nou soarele, vânătoarea reîncepe.

Alte două strofe, dispuse într-același chip, împlinesc partea curat vânătorească și negreșit cea mai interesantă a baladei.

Le vom mai transcrie numai pe ele, însoțite cu notele lor filologice și patriotice, căci urmarea, până la sfârșit, ne înstrăinează cu totul de viața vânătorilor. Pierzându-se, când în zadarnice doruri după timpii patriarhali și eroici ai domniilor străbune, când în amarnice mânii în contra influențelor străine, ce răzbat în țară prin căi ferate și prin batele cu vapor, balada ne face să simțim atunci, în mod obositor, toate neputințele muzei câmpulungene. Abia dacă, într-acel haos de idei străine subiectului și de versuri anevoioase, ne mai deșteaptă câtva descrierea furtunii care

    Răzbubuie pân brazii ce șuieră ca șerpii,

sau dacă ne mai învie amintirea mândruțelor cărora vânătorul le destinează câte o cetină frumoasă de brad verde, neuscat, drept semn

    că vânătorul
    E ca bradul neschimbat.

Să ne întoarcem, dar, curând și cu plăcere către dânsul.

Curioasă idee a avut d<omnu>l Rucăreanu de a încurca pe bietul Vânător al Carpaților prin Eisenbahn-ul lui Strussberg și prin Kaiserlich-Königlich-privilegirt-ul Dampfschiff!3 Ia mai bine să-l rugăm a ne fi domnia-lui încă o dată călăuză, spre a ne duce prin aninătorile, prin iudele, prin înfurciturile și prin colțanii unde se ivește, sfieț sau îngrozitor, vânatul de la munte.

    Vânătorul se oprește:
    Jos, copii, pe brânci cu toții!
    Auzirăți șuieratul
    Caprei-negre printre stânce?
    Ne-au ulmat; dar sunt aicea.
    Drept l-aninători vă duceți.
    Și vedeți de le luați vântul,
    Ca nici una să ne scape!
    Iar în iudele din față
    Se țin cerbii, stau și urșii;
    Dați la câini îndată drumul!
    Fuga sus la-nfurcitură;
    Alergați la creieri unul,
    Unde iese-ncornoratul.
    Altul rămâneți la strungă,
    Unde trage, știți, desculțul.
    Dar vedeți, cuprindeți bine,
    Ș-armele vă primeniți!
    Neamțul bate... a-nchis capra
    În colțanul cel din vale;
    Eu alerg pe fuga colo;
    Fiți deștepți la țiitori!

    În iuzi gonesc copoii, spre vârf ei se-ndreptează,
    Din ce în ce chefnitul mai mult se întețește.
    Un trăsnet se aude; un altul îi urmează
    Și tot se mai repetă. Apoi un răcnet mare
    Cutremură pădurea și zguduie și munții,
    Iar câinii bat întruna, ș-un zgomot formidabil
    Din ce în ce tot crește, și detunări teribili,
    Din țeve fulminante, răsună în ecouri,
    Din stâncă până-n stâncă, din vale până-ntr-alta;
    Se pierd în depărtare. Se face-apoi tăcere
    Și nu se mai aude decât murmura surdă
    A râului din vale, decât svolândul șuier
    Al brazilor, ce trece, se pierde peste goluri,
    Dar ne-ncetat revine ca undele de mare.
    O pauză... și iată pe budur vânătorul
    Descinde-ncins cu capra; iar alții-ajung acolo
    Cu cerbul și cu ursul și cu colțat mistrețul.
    E mare bucurie și mândru vânătorul!

Negreșit că tabelul ce s-a prezentat la ochii scriitorului a fost măreț; inima-i a bătut cu tărie la acele splendide priveliști, la acel zgomot formidabil, urmat de tăcerea prin care se auzea numai surda murmură a râului din vale și șuierul brazilor clătiți ca undele mării! Păcat însă că muzele geloase nu s-au îndurat a-i încorda lira pe un ton mai melodios!

Aș vrea, pe când mi se desfășoară dinaintea minții uimite priveliști așa de răpitoare, ca să aud, ca prin vis, o muzică plină de farmec, bunăoară ca cea din opera Guilom Tell a lui Rossini, și mai ales ca acel minunat cor de vânători, care, după ce a trâmbițat, pe un ritm vioi și alegru, fanfarele de chemare, se pierde apoi, cu vuiet armonios, prin tainica rezonanță a codrilor de brazi!






Epistola scrisa cu gand sa fie precuvantare la cartea Manualul vanatorului
Pseudo- Kynegetikos - 01
Pseudo- Kynegetikos - 02
Pseudo- Kynegetikos - 03
Pseudo- Kynegetikos - 04
Pseudo- Kynegetikos - 05
Pseudo- Kynegetikos - 06
Pseudo- Kynegetikos - 07
Pseudo- Kynegetikos - 08
Pseudo- Kynegetikos - 09
Pseudo- Kynegetikos - 10
Pseudo- Kynegetikos - 11
Pseudo- Kynegetikos - 12


Aceasta pagina a fost accesata de 618 ori.