• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Despre cei ce plang de copii - Povestea vorbii

Un bătrân odinioară sfârșitul său cunoscând
Și văzând că o să moară, bani, avere nelăsând,
Chemă să vie la sine pe fiul său cel iubit
Și cu cuvinte puține în astfel l-a sfătuit;
- Fătul meu, eu mor acuma și alt nimica nu-ți las,
Decât trei cuvinte numa în cel mai din urmă ceas.
Care ca p-o bogăție să ți le păstrezi de mic,
Să le aibi la bărbăție, aceste ce ți le zic:
P-al tău stăpân sau mai-mare cu dreptate să-l slujești,
Dar bani sau vro-mprumutare să nu-i dai, să te păzești.
Pe nevasta ta-n viață din inimă s-o iubești,
Dar nici cât un fir de ață taina-ți să nu-i dezvelești.
Pe copiii tăi firește o să-i iubești d-or trăi,
Dar fiu de suflet nu crește, că-n urmă te vei căi.
Aste ale lui cuvinte ca o diată fiind,
Le ținu fiul său minte, ce-nchipuiesc neștiind.
Omul însă din natură este făcut curios,
Cât să-i dai învățătură, îi este far' de folos;
Căci el până nu încearcă orșice va auzi,
Neted lui nu-i vine parcă odihnit a le păzi.
Să-i spui c-o să pătimească, să-i spui că se va jertfi,
El va să le pipăiască, să vază, așa vor fi?
De aceea dar ferice de cel ce va primi
Ceea ce lui i se zice până a nu pătimi!
Așa ș-acest prin urmare lângă un stăpân fiind
Și cu buna sa purtare mai multă vreme slujind,
Crescu, veni-n bărbăție, fu cuminte, bani făcu,
Se-nsură, luă soție o fată care-i plăcu.
Se iubea cu osebire, unul p-alt se mângâia
Ș-în cea mai mare unire în viața lor trăia;
Îi venea în multe rânduri să-i spuie câte ceva,
Dar se oprea, stând pe gânduri să nu greșească cumva.
Într-aceste vine vreme, fără el a cugeta,
Ca stăpânul său să-l cheme să-i cear-a-l împrumuta,
Zicând că-i trebui acuma o mie de lei să-i-dea,
Ca să împlinească suma pentru graba ce-o avea;
Și că, de la oareunde niște bani cum i-o veni,
îndată îi va răspunde, fără a mai pomeni.
El își iubea pe stăpânul, cum și pe loc a gândit
Cum că tatăl său bătrânul să nu dea l-a sfătuit;
După socoti iar în sine că poate n-o fi nimic:
Ia să-i dau eu lui mai bine, că bătrânii multe zic.
După ce-i dă, stă, se uită să-i răspunză banii dați,
Stăpânul său iarăși uită că bani are-mprumutați.
Dacă vede că tăcere de banii lui s-a făcut,
Merge într-o zi ș-îi cere să-i dea acel împrumut.
Stăpânul său auzindu-l bani împrumutați cerând,
Îl ocărî izgonindu-l cu înjurături, zicând:
- Ce bani sunt dator eu ție? Om viclean și prefăcut!
D-unde ai tu bogăție să-mi dai mie împrumut?
Nu-mi ești tu, tu, slugă mie de atâția ani trecuți?
Eu îți dau ție simbrie, ș-apoi tu să mă-mprumuți?
- T-am dat, săracul de mine! dar să vede c-ai uitat,
Ia adu-ți aminte bine și nu intra în păcat.
- Auzi! auzi! vicleșuguri! să nu știu eu ce lucrez!
Ia vezi cu ce meșteșuguri va să mă facă să crez!
Ieși afară de mă lasă, nu mă face să turbez,
Și să nu-mi mai calci în casă, că mă pui de te pisez.
Ești un hoț, un păr-de-câine, nu voi să te văz mai mult,
Nu ești vrednic d-a mea pâine, fugi, piei dintr-acest minut!
Ieși bietul om îndată, necăjit și amărât,
Să nu sară să-l și bată, că destul l-a ocărât;
Pe drum zicând întru sine: "Iacă una s-a-mplinit
Din cele trei ce pe mine tatăl meu m-a sfătuit."
Trecând ceva dup-aceasta și copiii lui murind,
Luă un sărman nevasta, să-l crească c-al ei dorind;
Vrând și el ca să nu plângă pentru care i-a născut,
Nu vru voia să-i înfrângă, o lasă și l-a crescut.
După ce făcu aceasta, cugetul tot îl muncea:
"Acest copil și nevasta ce mi-o face? - el zicea -
Nu o fi degeaba zisul și sfatul cel părintesc,
Voi însă-n grab să-mi văz visul, ș-apoi să mă odihnesc."
Așa-ntr-asta cugetare fură el un copilaș
D-ai stăpânului, pe care îl duce în alt oraș;
Apoi după ce îi lasă, o cămășuț-a lui ia,
O sângerează ș-acasă se-ntoarce în grab cu ea,
Zicând: - Dragă nevestică! o taină să-ți spui aș vrea,
Dar mult mă sfiesc de frică că n-o vei putea ținea.
Răspunse ea: - Vai de mine! De asfel mă socotești?
Așa cinste am la tine? Ș-într-atâta te ferești?
- Mă iartă dar, - el îi zise - tu știi că stăpânul meu
Când i-a trebuit, trimise de l-am împrumutat eu,
Și în loc să mi-i plătească m-a-njurat, m-a necinstit,
Ca p-o albie porcească m-a făcut și m-a gonit;
D-acel necaz și eu dară sâmbetele i-am păstrat
Și tocmai în astă-seară cum am vrut mi-am răzbunat;
Că-ntâlnind cu întâmplare pe al său copil urât,
Îl momii ș-în depărtare ducându-ll-am omorât;
Numai astă cămășuță având pe el, o luai,
Ca să prinz vro părăluță, cu dânsa nu-l îngropai.
Dar să taci, dragă nevastă, să nu îți iasă cuvânt,
C-apoi ait! din lumea astă, cum vei spune, pierdut sânt.
Nevasta-ncepu să zică: - Vai! cum poci eu să crâcnesc?
Nu vezi că tremur de frică numai unde mă gândesc?
Ba să tăcem, zău, ca zidul, că nu-i lucru să-l vorbim.
De să va afla ucidul, cu toții ne prăpădim.
Lăsându-o dar bărbatul în făgăduială ei,
Aștepta să vază sfatul de va avea vrun temei.
Stăpânul său prin tot locul copilul își căuta,
Mumă-sa-l jelea cu focul ș-îndestul se văieta.
Într-aceste ucigașul, ca să zic acum astfel,
Ce omorî copilașul, cum a spus nevestii el,
Nu știu pentru ce pricină cu nevasta s-a certat
Și la acea a ei vină câteva palme i-a dat.
Ea pe loc ieșind afară inima-n gură își ia,
Și țipă, răcnește, zbiară, aolio și vai de ea!
- Săriți, mă junge bărbatul, hoțul, tâlharul de crâng.
Cum omorî și băiatul stăpânilor săi, ce-l plâng.
Oamenii, cum auziră, au alergat de l-a spus
Și îndată străji veniră de îl duseră pe sus.
Ducându-l la judecată, după cum a fost pârât,
Fără prelungire-ndată la moarte fu hotărât.
Care văzând vinovatul se rug-a-l îngădui
Ca diata sau legatul pe scurt a își rândui;
Ș-începu-n vileag să zică: - Eu am treizeci mii de lei,
Dragii mele nevestică îi las zece mii din ei;
Cinci mii lei las la băiatul ce-l crescui neavând prunci
Și ceilalți îi las la gâdea ce m-o agăța de furci.
Auzind băiatul suma ce gâdII o hotăra,
Uită mila, ca și muma, și sări a-l spânzura;
Îi aruncă ștreangu-ndată, zicând: - Gâde mă fac eu,
Am drept l-această diată, ca la a tatălui meu.
Deci după ce-n pază mare pe vinovatul l-au dus,
La locul cel de pierzare și îl înălțară-n sus,
Și când tocmai se suise gâdea cu ștreangul de gât,
Atunci gura își deschise cel de moarte hotărât
Ș-începu o cuvântare în auzul tuturor,
Pe care o striga tare în chipul cel următor:
- Stați, creștini, nu mă răpuneți ș-ascultați al meu cuvânt,
L-altă pedeapsă mă puneți, c-atât vinovat nu sânt.
Dau stăpânului meu veste ș-îl rog să-mi fie milos,
Că copilul mort nu este, ci e viu și sănătos;
El este în depărtare dat de mine-n pansion
Ș-în prea bună căutare se află ca un cocon.
Decât asta a mea faptă numai cercare a fost,
Pentru povață-nțeleaptă tatălui meu celui prost,
Care mi-a zis să țiu minte sfatul său cel părintesc,
Și aceste trei cuvinte cât trăiesc să le păzesc,
Adică: "P-al mai-mare sau stăpân nu-mprumuta,
Taina îți păzește tare de către nevasta ta
Și să nu iei în viață copii de suflet să crești,
Păzește a mea povață, de vei să nu te căiești."
Dar eu nu m-am putut teme c-oi pătimi vreun rău,
Ci le-ncercai după vreme, ca un prost și nătărău!
Mi-a zis tatăl meu, bătrânul, și eu nu l-am ascultat,
împrumutai pe stăpânul și ură mi-am câștigat.
Spusei în urma nevestii o taină ce o făcui,
Și după pâra aceste iată viața îmi răpui.
Crescui copil, uite-l, gâde! el îmi e spânzurător,
Lumea plânge și el râde, că îl las moștenitor




Despre cei ce plang de copii - Despre cei ce plang de copii
Despre cei ce plang de copii - Povestea vorbii


Aceasta pagina a fost accesata de 642 ori.