• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Despre cumplitate sau zgarcenie - Povestea vorbii

A fost un zgârcit odată, care mereu grămădea,
Zi și noapte totdeauna pe bani dormea și ședea;
Și de cumplitate multă trăia singur, singurel,
Nu ținea-n casă nici slugă, nici pisică, nici cățel.
Nu putea să se îndure să cheltuiască un ban,
Să mănânce și el bine măcar o dată-ntr-un an,
Ci trăia tot calicește, mâncări proaste cumpărând,
Privind cu jind cele bune, ca și un sărac de rând.
Așa el la o zi mare, când la pește dezlega,
Văzând că fieștecare la pescării alerga,
Se duse și el să vază d-o găsi vrun cosăcel,
Să-și cumpere, să mănânce, ca să se spurce și el.
Ajungând în pescărie, începu a se plimba,
De la un loc pan' la altul și de prețuri întreba.
Umblă vro două-trei ceasuri pretutidenea cercând
Și nu-i venea să-și cumpere, mai ieftior căutând.
Deci când sta în două gânduri, ca să ia or să nu ia,
Și când scumpetea cu pofta în el nu se învoia,
Vede viind un fin al său, carele dulgher era,
Cu banii câștigați din muncă vrând pește a-și cumpăra;
Și fără să zăbovească ori să întrebe de preț,
Alese un pește mare ș-îi trânti banul semeț.
D-acolo trece îndată alăturea l-alt pescar,
Alege alt neam de pește și îl pune în cântar.
Scumpul privind cu mirare la finul cumpărător,
Care își târgui pește ca fiece negustor,
Când plecă ca să se ducă, după dânsul s-a luat,
Ș-ajungându-l după urmă: - Ce faci, bre? - l-a-ntrebat -
Cum văz, ț-ai cumpărat pește? - Da, - îi zise - am luat
L-a-ntrebat iar: - Pentru tine, ori altui l-ai cumpărat?
- Ba pentru mine - el zise - și pentru casa mea chiar.
- Dar ce-o să faci cu atât mult? - scumpul l-a întrebat iar.
- O, Doamne, nașule! - zise - pentru mâncare te miri?
Pe lângă copii, nevastă, să găsesc și musafiri;
Și la o zi ca aceasta mai dai și la un vecin,
Ce nu i-a dat mâna să-și ia, ori și l-alt sărac strein.
Dar dumneata-ți luași pește, ori ești la alții poftit?
- Ba nu sunt poftit, - îi zise - d-aceea am și venit;
Și eram și eu să-mi cumpăr, dar iarăși am judecat
Că cine să mi-l gătească! Și așa nici n-am luat.
- Ai dar la noi, - finul zise - împreună să serbăm,
Deși nu avem gătire pe un naș să ospătăm:
Și vei avea să vezi astăzi cum trăiesc niște mojici,
Dar ne vei ierta cusurul, ca la niște fini mai mici.
Finul vorbe d-alde aste și altele îndrugând
Și cu nașul împreună la casa sa ajungând,
Cu destulă bucurie pe oaspete au primit,
Până una-alta fuse și prânzu-ndată gătit.
Așezându-se dar masa și bucate aducând,
Șezură, o-mprejurară, puind și plosca în rând.
S-apucară să mănânce, vorbe vesele spuind,
Și cu înzâmbite fețe unii la alții privind;
Plosca încunjura masa de la un la alt mergând
Ș-îndemna să se mângâie, pe toți în guri sărutând;
Îi înduplecă îndată pe ea a o asculta,
Și ca să-i facă pe voie începură a cânta:
Una în coarda subțire, altul bâzoiul ținea,
Mic și mare își da glasul, la care cum îi venea.
Zgârcitul, care-n tăcere era-nvățat a mânca,
Și carele cu plăcere la acești gura căsca,
Prea mult minunata ploscă sărutându-l tot des, des,
Și la curaj îndemnându-l, fără nici un interes,
Îl aduse și pe dânsul în stare d-o asculta
Ș-începu și el cu toții împreună a cânta.
Ș-într-atât se simți vesel, ș-într-atât s-a mângâiat,
încât toată zgârcenia îndată i s-a muiat;
Ș-începu să zică: - Fine, tu văz că știi să trăiești,
Tu dar voiesc și pe mine ca să mă chivernisești.
Toată a mea bogăție, de la moși-strămoși miras,
Câtă o fi, o dau ție astăzi, chiar din acest ceas.
Na cheile, mergi acasă și în pivniță intrând,
Vei vedea stând zece chiupuri tot cu galbeni puși în rând.
Și cu desagi, sac or traistă, cu ce știi și cu ce poți,
Cară-i aicea la tine până deseară pe toți!
Fă tu ce vei vrea cu dânșii, fii și economul meu,
Cheltuiește cum îți place, nici să-ntrebi, nici să văz eu!
Că moșii mei și părinții să trăiască n-au știut,
Nici vrodată în viață așa chef ei n-au făcut,
Ci s-au chinuit să strângă și să grămădească bani;
Când au murit, îmi lăsară nouă chiupuri sau borcani,
Sfătuindu-mă-n diată ca să urmez lor și eu,
Iar de nu, să mă ajungă blestemul lui Dumnezeu;
Adică: din nouă chiupuri zece în rând să le fac,
Ș-am trăit ca vai de mine, mai rău decât un sărac;
Umblai pe uscat, pe ape, m-am căznit ca un tiran,
Am răbdat foame și sete, închinându-mă la ban;
Nu m-am îndurat o dată un sărac să miluiesc,
Numai și numai borcanul să-l umplu, să-l vârfuiesc;
Ăst rău mi s-a făcut fire, nu poci alt să mă prefac,
Nu-mi vine să dau paraua, nici mie un prânz să-mi fac.
De aceea dar acuma du-te unde te-am trimis,
Ia traistă, sac, orce-ți place, și fă după cum ț-am zis.
Bietul fin, cu bucurie pe loc desagii luând,
Alergă tot într-un suflet și în pivniță intrând,
Cum s-apropie de chiupuri mâinele a-și împlânta,
Auzi un glas dodată d-aiurea a-l spăimânta.
Strigându-i: - Nu te atinge, teme-te a nu greși,
C-apoi d-aicea zdravăn să știi că nu vei ieși.
Răspunse el către glasul care îl înfricoșa:
- Apoi nașul mă trimise, n-am venit singur așa.
Glasul îi răcni deodată atât de înfricoșat
încât pivnița și casa parcă s-au cutremurat,
Strigând: - Ieși, zic, mă-nțelege, n-aștepta și alt cuvânt,
N-are treabă el aicea, acești bani ai lui nu sânt,
Ci ai diaconului Badea, el e pe dânșii stăpân.
Bietul om fugi afară speriat, scuipându-și în sân;
Merse la nașul să-i spuie cum s-a-ntâmplat și ce fel
Și cum că diaconul Badea este stăpân, iar nu el.
Nașul său cum îl aude se necăjește pe loc,
Plosca-l ațâță mai tare, de să făcu numai foc.
Că ea are multe daruri, aci face pe om bun,
Și aci II întărâtă de-l preface în nebun.
Se scoală totdeodată și răcnește ca un leu:
- Dar cum să poate - el zise - să nu fiu stăpân p-al meu?
Cine e diaconul Badea? Și ce treabă are el
Cu banii mei, pentru care m-am trudit de mititel?
Stai, mă! Să văz acuma dacă eu stăpân nu sânt!
Și plecă acasă iute, înspulberat ca un vânt,
Intră-n pivniță îndată, se uită, îi dă în gând
Și spre negoț o grămadă pive de cireș având,
Băgă aurul prin ele și cu alt lemn le-ndopă,
Până către miezul nopții l-aceasta se ocupă;
Și pe dinaintea porții fiind un râu spumegat
Aruncă pivele toate și a mers de s-a culcat.
Ș-asfel el din bogat putred, a sărăcit de s-a stins,
își vindecă cumplitatea și zgârcenia-i s-a-ntins.
Iar pivele, toată noaptea după ce au înotat,
S-au oprit într-o vâltoare la marginea unui sat,
Unde avea locuință un slujbaș bisericesc,
Anume diaconul Badea, om cu totul sufletesc.
Acesta prea de dimineață totdeauna se scula
Ș-în marginea acei ape se-nchina și se spăla.
Așa-n acea dimineață ca și alte dăți mergând
Și pivele în vâltoare învârtindu-se văzând,
Le-au tras câte una-una, până când toate le-a scos
Și văzându-le-ndopate și prea grele mai vârtos,
Se apucă cu toporul, despică una pe loc,
Și ca să vază-n ea ce e, și ca să puie pe foc
Dar câtă mirare-i fuse, cât s-a bucurat văzând
Acea mulțime de galbeni cu strălucire curgând!
Vă las să judecați singuri ce i s-a mai întâmplat
Și din celelalte pive aurul când l-a aflat!
Decât să vă spui acuma ce fel a-ntrebuințat
Acea avuție multă și cu dânsa ce-a lucrat;
Câți săraci știa în satu-i, câte unul i-a chemat
Și prin taină fiecărui a dat și l-a ajutat;
Unuia-i cumpără vacă, altuia-i dărui boi,
P-alt scăpă de datorie și p-alt de alte nevoi;
Apoi zidi un han mare, de săraci primitor,
Și găzduia fără plată pe fiece călător;
încât ducându-se vestea prin cei mângâiați în plâns,
A putut ca să auză și zgârcitul ce i-a strâns
Cum că un diaconul Badea, acel nume c-un cuvânt
Ce i l-a fost strigat glasul că acei bani ai lui sânt.
Care și plecă îndată ca să se ducă la el,
Cu o trăistoară în umăr ș-în mână c-un toiegel.
Din sat în sat cu-ntrebarea și hrană cerșind mergând
Ș-în sfârșit la acel diacon cu încetul ajungând,
Ceea ce-l făcu pe dânsul mai tare de se-ncrezu
Fu o piuă, ce drept treaptă-n ușa-i care o văzu.
Stând și lung privind la dânsa și din cap tot legănând,
A ieșit diaconul Badea și îl întrebă, zicând:
- Ești un strein, cum să vede, și cauți să-ți dau sălaș?
- Așa este, - el răspunse - sunt un strein și drumaș;
Dar mă uit la piua asta ș-îmi căiesc capul cel prost,
Că cu altele-mpreună ea-n pivnița mea a fost,
Care-ntr-o zi beat pe toate cu galbeni le îndopai
Și gândind că fac rău altui, tot în râu le aruncai.
După ce zise aceasta, săracul zgârcit s-a pus
Și cu amăruntul toate cum s-a întâmplat i-a spus.
Ascultând diaconul Badea la povestirea lui tăcut,
Deloc a nu-i înțelege vorbele s-a prefăcut,
Dar în inima sa foarte mult l-a căit și l-a plâns
Că s-a pedepsit atâta în cumplitate d-a strâns;
Și fiindu-i de el milă, îi răspunse: - Fătul meu!
Eu am îndestulă stare, dar mi-e de la Dumnezeu
Și fac pomană cu dânsa, eu dracului nu o dau,
Ajut cu economie pe câți îi cunosc că n-au;
Prin urmare și tu dară, de te plângi că sărac ești,
Rămâi în curte la mine, hrana să-ți agonisești;
Nu ai să-mi faci nici o treabă, ci de urât, să nu șezi,
Să-ngrijești de una-alta, de argați și slugi să vezi.
Cuvântul bun și blândețea ăstui diacon cuvios
înduplecă pe zgârcitul și primi bucuros.
Rămâind, cum zic, în curtea-i, era ca și un stăpân,
Fiindcă diaconul Badea era de vârstă bătrân;
El sta pentru fiecare socotelile să dea,
în care cu prisosință zgârcenia-i să vedea;
Dreptul de la unul ș-altul tot să rupă îi plăcea,
Și fără să cheltuiască, iar strânsoare își făcea.
Diaconul Badea văzându-l făcând acestea de rost,
S-a-ncrezut fără-ndoială că banii ai lui au fost;
Și gândindu-se-ntre sine de cugetul ce-l mustra,
Că cel ce-l îmbogățise acum slugă îi era,
Socoti să-l depărteze cu oarecare mijloc,
Supt ascuns ceva bani dându-i să trăiască într-alt loc;
Ș-ntr-o zi porunci-n casă să facă câteva pâini,
Însă de făină neagră și albă, de două mâini;
Și coacă pâinilor albe cu un cuțit despicând,
A băgat pe taină galbeni, câte-o sumă numărând;
Ș-asfel după ce le coapse și le scoase din coptor,
Îl chemă ca să-l trimită la un sat mai depărtșor,
Zicându-i: - Ia și înșală calul cel iubit al meu,
Cu care din sărăcie m-a ridicat Dumnezeu;
însă cu ale lui toate, deși nu sunt așa noi,
Dar poate din norocirea-i să-ți vie banII-napoi;
Și na aste trei pâini albe să le mănânci tu pe drum,
Na de prisos ș-una neagră, că nu strică orșicum.
El dar cum înșelă calul, după cum i-a poruncit,
Și a plecat să se ducă la satul cel rânduit.
Dacă merse o bucată, aproape de un alt sat,
S-a rupt chinga, fiind veche, și șaua-i s-a răsturnat;
El zgârcit fiind din fire, să nu dea din mână-i ban,
A luat o pâine albă ș-o dete unui sătean,
Cerând să-i dea pentru dânsa o chingă veșcoară iar,
Care ș-îndată îi dete, bucurându-se de dar:
De aci-ncălecând iarăși și la drumul său plecând,
I s-a rupt pofilu-ndată, pe o vale coborând.
Cu destulă greutate ajungând iar la un sat,
Să cumpere de la hanuri cu bani nu s-a îndurat
Ci luă iar altă pâine din albe care avea
Și unui sătean o dete, un pofil mai vechi să-i dea.
De acolo plecând iarăși și mergând pan' la un râu,
I s-a rupt în bucățele și putregaiul de frâu;
Acum scoase din desagă și acele două pâini,
Una neagră ș-altă albă și stând le privea în mâini,
Zicând: "De voi da pe neagra ca să cer un frâu cuiva,
Neprețuind-o atâta, pentru dânsa nu-mi va da,
Dar dându-i aceasta, alba, știu că prinde bucuros."
Și mergând o dete-ndată pentru un frâu ruginos.
Sătenii aceia însă pâinile albe luând
Și de ele fiecare întru sine judecând,
Cel dintâi zise în gându-și: "Ce jimblă, ca cozonac!
Cine știe din ce parte o avu acel sărac!
E bună să o mănânce binefăcătorul meu,
Că ce folosesc c-o pâine, să stau să o mănânc eu?"
Zicând el aceasta,-ndată pe un călușel s-a pus
Și la moș diaconul Badea să o dea plocon s-a dus.
Al doilea sătean iarăși, la pâinea albă privind,
Zise și el întru sine, ca și cel dintâi gândind,
Și mergând în grab se duse cu pâinea de căpătat
Tot la moș diaconul Badea, carele l-a ajutat.
Al treilea astfel iarăși în gându-și a hotărât
Și lui moș diaconul Badea o duse numaidecât.
Care câte una-una, aceste trei albe pâini,
După cum le-a dat, întocmai viindu-i iarăși în mâini,
S-a mirat diaconul Badea, zicând: "Una gândeam eu
Și altele împotrivă văz că face Dumnezeu!"
După trei zile zgârcitul, când s-a-ntors din acel sat,
Chemându-l diaconul Badea pâinele i-a arătat,
Spuindu-i cum și în ce chip sătenii i le-au adus:
- Și iată (despicând pâinea) galbenii care i-am pus;
Așadar nu-s ai tăi banii ce zici că i-am găsit eu,
Ci poți mărturisi singur că mi-a trimis Dumnezeu.




Despre cumplitate sau zgarcenie - Despre cumplitate sau zgarcenie
Despre cumplitate sau zgarcenie - Povestea vorbii


Aceasta pagina a fost accesata de 663 ori.