Autori > Anton Pann


Despre frica si vitejie - Povestea vorbii



O vulpe odinioară (povesteau strămoșii mei)
Mergea seara să vâneze, după obiceiul ei,
Și mai cu seamă adese se ducea la moară-n sat,
Unde găsea gâște, rațe și găini pentru vânat.
Așa și un cotoi iară venea pe lângă tarași,
Că găsea să prinză șoareci și mari și mititei, grași.
Aci vulpea cu pisoiul întâlnire des având,
Amândoi se-ndrăguliră, unul altuia plăcând.
Intrară și în tocmeală d-a se lua amândoi,
A trăi în căsnicile ș-a se mângâia-n nevoi.
Aci făcură și nunta, puind masă de vânat,
Mâncară, se veseliră și să joace s-au sculat.
Pisoiul își drese struna și răsună grosul bas,
Iar vulpea cântă cu vorbe, slobozind ascuțit glas:
- Bine este doi cu doi
Și noi, neică, amândoi,
Bine era mai de mult,
Dar noi, neică, n-am știut...
Când era ea să mai zică, un câine îi auzi
Ș-ndată și el la nuntă pe fugă se repezi,
Dorind și el să se prinză cu acești tineri la danț
Și să joace vreo polcă, vreun vals sau cotrodanț;
Dar cotoiul pierdu cheful îndată cum l-a zărit.
Vulpea tăcu cântecelul, îl lăsă neisprăvit.
Și croindu-o la fugă spre pustie amândoi,
Tocmai în crâng se opriră a se uita înapoi.
Ocărând aci pe câine vulpea cu glas înțepat
Nu vrea nicidecum să-l ierte (deși era el în sat),
Zicând: - Ai văzut mojicul cu obraz gros, necioplit,
Cum venea-n fugă la nuntă, fără bilet, nepoftit?!
Ce? Te-ai speriat, bărbățele? Răspunse el: - Aș! nimic!
Nu se prea sperie lesne o inimă de voinic;
Dar n-am vrut să fac gâlceava, la nunta mea, c-un netot,
Că ți-l făceam să se lingă de cinci-gheara mea pe bot;
Și repezindu-mă-n grabă mă suiam în vreun loc,
Stăm aci fără să-mi pese ș-îmi băteam de dânsul joc;
Dar îmi era pentru tine, că din mână te pierdeam,
Ș-atunci, cu inima friptă rămâind, mă prăpădeam.
Mireasa l-aceste vorbe negreșit că ar fi plâns,
Dar nu-i putea veni jale de gâdilituri și strâns,
Ci cu hohote și râsuri, fiind departe de câini,
Ca să piarză supărarea îl luă iarăși de mâini,
Și cu el hora, sărita, vizuina-ncunjurând,
Răsuna cu glas din gură acest cântecel, zicând:
- Bărbățelul meu,
Voinicelul meu,
Mult e inimos,
Mult e nefricos.
Deși am fetit,
Dar am nimerit,
Luai pui de drac,
Tocmai după plac.
N-am frică defel
De nimeni cu el.
Cumătrul lup, care-n vreme umblă ca un vătășel,
Trecând p-aci cu-ntâmplare ș-auzind joc, cântecel,
Cu raport despre aceasta degrab în fugă s-a dus
Și la leul, împăratul dobitoacelor, l-a dus.
Leul, cum citi raportul, pe lupul a întrebat:
- Dar n-ai aflat tu pe cine a luat ea de bărbat?
- Nu știu, - îi răspunse lupul - că în casă n-am intrat
Dar fără să văz îmi pare că pe dracul a luat.
- Cum așa? - zise-mpăratul - după ce ai cunoscut?
- După cântec, - el răspunse - că cam nu prea mi-a
plăcut.
Când vorbea acestea, iacă cuviosul urs veni
Și cu smerenia toată-naintea-i se ploconi.
Mistrețul grof după dânsul îndată intră și el,
Gras, gros, umflat ca cu țeava, și se închină la fel.
Porunci leul îndată să le dea câte un jeț,
Puind pe ursul în dreapta și-n stânga porcul mistreț.
Apoi le citi raportul de rând în jos și în sus.
Pentru măritișul vulpII, care lupul l-a adus.
Se uitară toți la dânsul și cruciș și curmeziș
Și se zbârliră de groaza al acestui măritiș,
Zicând: - D-o fi luat vulpea chiar pe dracul de bărbat,
Ne-a făcut pe toți papară, suntem pieriți, ne-a mâncat;
Dar, după povestea vorbii, nici un lucru să nu crezi
Așa, din auzit numai, cu ochii până nu vezi;
Însă altfel nu se poate decât un prânz să gătim
Și pe vulpea cu bărbatu-i la masă să o poftim;
Și de va fi chiar și dracu, cum suntem noi grămădiți,
Luptându-ne împreună, tot putem fi mântuiți,
Decât câte unul-unul prin păduri a ne afla,
Și cu noi prea cu lesnire pântecele a-și umfla;
Iar de nu va fi bărbatu-i drac, după cum auzim,
Atunci îi facem prieten și împreună prânzim.
Zise leul: - Prea bun este acest sfat care mi-l dați,
Dar și așa ciudat vine ca să fim asigurați;
Căci pe dracul vreodată din noi cine l-a văzut?
Și ca să-l putem cunoaște este prea de necrezut.
De unde știm alb e, negru, galben, roșu, ori altfel,
Și cum l-om zări îndată să zicem că este el?
Noi auzim că-n orașe, prin acest mare pământ,
C-ar fi multe dobitoace și nu le știm ce fel sânt:
Că noi la ele nu mergem, nici ele la noi nu vin,
Nu ne-am văzut unii p-alții chiar o dată cel puțin;
Asemenea și de dracu numai doar cât auzim
Că ar fi cea mai rea fiară ș-ar fi făcând mari cruzimi.
Dar până-ntr-acest ceas Sfântul ne-a ferit ca să-l vedem,
Fie de ăst loc departe, d-al vedea lipsă n-avem.
Dar dacă vrăjmașa vulpe legea cumva a călcat.
Ca numai rău să ne facă cu dracu s-o fi-ncurcat,
Trebuie prin chibzuire să facem toți vreun plan,
Ca să ne ferim de răul acestui cumplit dușman;
Cu toate aceste, lupul să se ducă a-i pofti
Și în grab să se întoarcă cu răspuns a ne vesti.
Apoi vom vedea ce-om face, atuncea vom hotărî,
Vom găsi fieștecare loc capul a ne vârî.
După ce se sfâtuiră în felul de mai sus zis,
Gătind masa, fu îndată vătășelul lup trimis,
Ca să poftească pe vulpe la prânzul împărătesc,
Cu soțul ei dimpreună, să vie, că îi doresc.
Se repezi lupu-ndată ca un grabnic curier,
Ardicând pulbere-n urma-i ca norii până la cer.
Și tocma drept vizunia tinerilor când veni,
Începu-ncet să pășască, curajul îi conteni;
Nici nu îndrăzni să intre, ci tăcerea-și dezlegă
Și cu sfială d-afară, din depărtare strigă:
- Cumătră! Cumătră vulpe! - Cine e ? ea a răspuns.
- Ia poftim până afară îi zise el, stând ascuns.
- Dar ce vei? întreabă vulpea, până la ușă ieșind.
- Sunt trimis, - răspunse lupul, de prin stuf capul ivind -
A auzit împăratul cum că te-ai căsătorit
Și prea mult îi pare bine că soț bun ț-ai nimerit.
De aceea vă poftește ca să veniți mai apoi,
Fiindcă azi are masă, să prânziți și amândoi.
Zise ea: - Cât pentru masă, din parte-mi bucuros eu,
Dar să-ntreb, să văz, voiește să meargă bărbatul meu?
Auzi, bărbate! ne cheamă, spune-mi ce răspuns să dau.
Mergi la masă-mpărătească? Răspunse el: - Mârâmiau!
"Mârâmiau" auzind lupul, i s-a părut prea ciudat
Și dete înapoi fuga cu totul înspăimântat.
Ajungând la împăratul și de frică tremurând,
Ostenit, cu limba scoasă, sufla și spunea zicând:
- împărate! nu e bine, să știi că ne-am prăpădit.
Îl întreabă leul: - Spune-mi, ce ți-a făcut? Ce-ai pățit?
- E! d-aș fi stătut, - el zise - ce știi ce mi se-ntâmplă?
Crez că mă învăța minte curier a mai umbla.
- Ei bine, - îi zise leul - l-ai văzut? Ce fel era?
- Nu l-am văzut, - el răspunse - dar glasu-i mă-nfiora.
Vorbi o limbă pocită, pentru care eu mă leg
Și mă prinz pe capu-mi cum că numai dracii i-o-nțeleg;
Decât ea bucuros prinse, dar nu știu de vor veni,
Și mai bine ar fi dacă bărbatu-i nu va voi,
Auzind leul aceste, ceru de la ceilalți sfat,
Zicând: - Spuneți ce să facem, că nu e de amânat,
Ci trebuie mai în grabă vrun fel a ne folosi.
Că ei o fi plecat poate și îndată vor sosi;
Eu găsesc de cuviință că aici să nu ședem,
Ci mergând să ne ascundem care pe unde putem
Și pre ascuns cu ocheanul în drumul lor să privim.
Ca din cale depărtată uitându-ne să-i zărim;
Și de va fi, cum să zice, bărbatul vulpei vrun drac,
Să nu faceți vro mișcare, ci să tăceți și să tac;
Că ei, negăsind pe nimeni, o să șază ce-o ședea
Și o să plece acasă, de treaba lor a-și vedea.
Aste vorbindu-le leul, toți ziseră-ntr-un cuvânt:
- Câte le-ai zis, împărate, toate înțelepte sânt.
- Dacă e așa, - el zise - faceți-vă toți în părți,
Că eu m-ascunz dup-o stâncă pe marginea astei bălți.
- Eu iar - îi răspunse ursul - sus în ăst copac mă sui
Și prin frunza lui cea deasă orice voi vedea vă spui.
Porcul zise: - Și eu iarăși jos în frunzet mă-nvelesc,
Să scot o ureche numai, ca să-i auz ce vorbesc.
Lupu-și găsi și el locul,vârându-se într-un stuf,
Ca să poată fugi lesne când va vedea vrun zăduf.
Vulpea dacă intră-n casă și cotoiului a spus,
Zise el: - Dragă nevastă! Eu pân-acum nu m-am dus
Să văz împăratul cum e, precum și pe mine el,
Nu ne știm unii pe alții, cum suntem și în ce fel;
Ba nici nu știu înaintea-i cum să mă înfățișez,
Nici cum să mănânc la masa-i, nici pe scaunu-i să șez.
Ci ia să ședem mai bine în căscioara-ne aici
Și de va fi vro-ntrebare, doar vei ști tu ce să zici.
Cineva cu o minciună scapă de alte nevoi,
Dar încă de la o masă să nu putem scăpa noi?
Îi zise ea: - Ba, bărbate, ai să mergem să mâncăm,
Că se mânie-mpăratul hatârul dacă-i stricăm;
Chiar și politica cere să mergem să-l salutăm,
Să-i facem închinăciune și mâna să-i sărutăm,
Necum să fim poftiți încă și să urmăm în alt fel,
Să ne purtăm mojicește și să nu mergem la el!
- Dacă e așa, - răspunse bărbatul ei - bine dar,
Apucă de te gătește, șterge-ți ăl cojoc murdar.
Se sculă vulpea îndată și în cel mai grabnic pas
Se scutură de țărână, se linse pe bot, pe nas.
Cotoiul iar, ca și dânsa, scuipă în labă pe loc
Și la cap se netezește, la coadă și într-alt loc;
Apoi luându-și nevasta de brațet ca un bărbat,
Plecară pe potecuță să se ducă la palat.
El însă, zglobiu la fire, tot în jocuri se ducea,
Sărea și glumea cu dânsa, mii de comedii făcea.
Leul, cum sta după stâncă, tot adese întreba
Pe urs, zicând: - Cuvioase, vede-să ceva, au ba?
Ursul răspunse că vede cu vulpea un ce viind,
Cu mult mai mic decât dânsa și ca un drac tot sărind.
îi zise lui împăratul: - Poate îți pare așa,
Unde îi vezi de departe, dar nu te înfricoșa;
întinde ocheanul bine și te uită mai frumos,
Ține-l tot spre acea parte, nu-l lăsa din mână jos,
Ca nu cumva far' de veste cu ei să ne pomenim.
Cum vorbim să ne auză și ceva să pătimim.
- Curaj! curaj! să n-ai frică, - strigă porcul către leu -
Căci când vor veni aproape, pașii lor îi auz eu.
Deci, precum am zis, mațoiul cu vulpea pe drum viind
Și într-o parte și alta făcând zglobii și sărind,
Văzu pe o coțofană sus într-un copac cântând
Și se opri aci-ndată, către mireasă zicând:
- Nevastă! Iacă ploconul, îngăduiește nițel
Să ți-l prinz ca să ne ducem la împăratul cu el.
Aceasta zicând, îndată se urcă în copac sus
Ș-într-o clipă cu iuțeală gheara pe dânsa a pus.
Ursul, care aste toate cu ocheanul le-a văzut,
Că ar fi chiar necuratul desăvârșit a crezut;
Și de spaimă cu cutremur zise-mpăratului leu:
- Suntem pieriți toți, stăpâne, după cele ce văz eu;
Dacă el o zburătoare o prinse din vârf, de sus,
De m-o vedea și pe mine, apoi, ait! atunci m-am dus;
A avut dreptate lupul într-atât de s-a speriat,
Dar să-ă! stați în tăcere, că iacă s-apropiat.
Stând ei asfel în tăcere și ascunși, cum am zis toți,
Ajunseră și intrară în casă tinerii soți;
Care văzând masa-ntinsă și pe nimenea aci,
Fu pricina ca să iasă la ușă, d-a se suci
Ș-a privi când de o parte, când de alta ne'ncetat,
Că doar vor vedea să vie marele lor împărat;
Dar șezând cu amânare pe verdeață ș-adăstând,
Un țânțar din întâmplare dintr-un loc în alt zburând,
Viind s-a pus pe urechea a mistrețului ascuns
Și fără ceva să-i pese, înfigând botul, l-a-mpuns.
El tot scutura urechea să fugă, a nu-l pișca,
Până când zări pisoiul frunzele care mișca
Și gândind că șoareci umblă, deodată s-a sculat,
Zicând către vulpe: - Dragă! o să mai prinz un vânat,
Să te uiți acuma numai cum ți-l mănânc viu, nefript.
Și în loc sărind cu gheara, dințII-n urechea-i ș-a-nfipt.
Mistrețul îngrozit foarte, gândind că n-o mai scăpa,
In râu ca nebun dând fuga, din puteri strigând, țipa:
- Fugiți! fugiți, vă mănâncă, pe mine m-a și răpus!
Cotoiul de spaimă sare să scape în copac sus,
Ursul, părându-i că vine și pe el a-l nimici,
Din copac jos să aruncă și să lungește aci,
Făr-a putea alt să zică decât numai: - Mor! mor! mor!
Lupul, cum auzi iarăși, alergă la leu ca-n zbor,
Strigând: - Ce stai, împărate? Că mancă pân-acum doi,
Și acum îndată vine să ne piarză și pe noi.
Leul auzind pe lupul dându-i asfel de raport
Zise: - Decât viu în gheara-i, mai bine în apă mort.
Și închizând ochii-ndată în valuri s-a aruncat;
Lupul și el după dânsul asemenea a urmat.
Cotoiul în acea clipă pe ursul sus când văzu
De spaimă sărind îndată ca o minge jos căzu
Și se-nfipse-n țandăra unui copac rupt de vânt,
Care era ca o țeapă ardicată de pământ.
Vulpea iar în acea groază de spaimă fierea-i plesni,
Somnul cel lung o cuprinse și nu se mai pomeni.




Despre frica si vitejie - Despre frica si vitejie
Despre frica si vitejie - Povestea vorbii


Aceasta pagina a fost accesata de 759 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio