Autori > Anton Pann


Despre lucrare - Povestea vorbii



- Ascultă, mamă Marghioală, - zise fata către ea,
Ce începuse la școală de curând lecții să ia -
Ce sunt aste borcanele ș-acele clondire mari?
Ce ai de vânzare-n ele, de stau ca la cârciumari?
- Frumusește, măiculiță, -răspunse baba cu haz -
De care și tu, guriță, o să-ți cumperi de obraz;
Vezi tu asta alifie și acel clondir lucios,
Cei mai urâte stafie îi dă aer drăgăstos.
Copilița cea isteață de vorba babII râzând,
Cu un glas plin de dulceață o-ntrebă iarăși, zicând:
- Dacă dar poți chipul face din urât plăcut, frumos,
Și din smolit a-l preface alb, rumen și luminos,
Poți buze largi, destrămate să schimbi, vrând să te apuci,
Și nasuri lungi, borcănate la măsură să aduci?
Poți unui chip oarecare, slut, de natură greșit,
Să-i dai o dreaptă formare și să-l schimbi desăvârșit?
Poți un trup gros c-osebire, crescut trunci mai mult în lat,
Să-l duci la semuire și să-l faci mai delicat?
în sfârșit, unui cap mare și lipsit, sec, vreun fel,
Poți să-i dai vreo schimbare ori să bagi creieri în el?
Zise baba: - Copiliță, vorbele ți le-nțeleg,
Dar nici măcar ferimiță să fac d-aste nu mă leg.
Eu știu numai de la fețe zbârciturile să trag,
Să dau rumeneli, albețe, și încolo nu mă bag,
îi zise copila iară: - După cele ce-mi spui dar,
Drept îți zic, rău să nu-ți pară, că toate-ți sunt în zadar;
Dacă chipul ș-alte toate unui tânăr sau bătrân
Ca să le schimbi nu se poate, ci tot precum sunt rămân,
Surda ostenești tu, babă, cu ale tale albeli,
în deșert sunt și degeaba foițe și rumeneli!
Ce folos cu măiestrie un perete-l vei spoi,
Dacă nu e din mistrie neted cum va trebui?
în zadar pierde tâmplarul lustr-un lemn nebărduit.
Că măcar să-i dea cu carul tot este nerenduit.
Asemenea și nevasta ori fata nu va putea
Cu meșteșugirea asta între frumoase să stea.
Nu poate, zic, să se placă numai cu chipul frumos
Și pe cineva să-l facă s-o iubească mai vârtos,
Ci dacă ea din natură n-are de frumseți talent,
S-aibă-ncai învățătură și lăudat sentiment.
Școala, mamă, pe om face să se numească frumos,
Ea pe urât îl preface ca să fie drăgăstos;
Și ascultă o poveste ce-n școală azi mi s-a spus,
Care și lecția-mi este și s-o-nvăț de rost m-am pus.
Au fost trei fete odată care pe rând s-au născut
Și d-a lor mumă și tată pe voia-le s-au crescut.
Două atât de frumoase că ar fi fost se credea,
încât erau drăgăstoase la toți de câți se vedea;
Iar a treia prea urâtă: trup strâmb și chip slut având,
Necăjită ș-amărâtă trăia în casă șezând;
Căci la vrun bal câtetrele părinții când le scotea,
Numai cele frumușele valsul, jocul învârtea.
Ele erau de minune, pe ele toți le iubea,
Pe urâtă nici un june n-o vedea nici nu-i vorbea,
Ci sta-n seamă nebăgată într-un colț a se uita
Și cu simțirea-ntristată întru sine a ofta;
Dar unde e urâciune și chip sluțit, neplăcut,
Mai multă înțelepciune firea să dea s-a văzut.
Așa și această fată, prea înțeleaptă fiind
Și cu bună judecată, socotind și chibzuind,
Ceru să-i facă părinții partea ce i să cădea
Și împrotiva voinții să nu-i facă, ci să-i dea,
Zicând că cu a ei parte are a se ritera,
Să trăiască într-o parte, fără a-i mai supăra.
Ei, știindu-o cuminte, bucuros s-a-nduplecat
Și dup-ale ei cuvinte, numărând, partea i-a dat.
Deci cu a sa zestrișoară profesori buni ea luând,
S-a tras la o moșioară, precum pusese în gând.
Și acolo, într-o parte, îndată s-a apucat
Să învețe limbi și carte, muzică și orice alt.
La care ea, cu silință urmând, toate le-a pășit
Și avuta sa dorință în scurt timp luă sfârșit.
Apoi după ce se roade c-o grămadă de ștIInți,
Pe profesorii-și sloboade și se-ntoarce la părinți.
Carii în asfel văzând-o în brațul lor o au strâns,
Și pe grumazi sărutând-o de bucurie au plâns.
Auzind vecinii-ndată și dorind a o vedea,
Seara fuseră toți gata pentru dânsa bal să dea.
Mergând iară câtetrele la case ce le-au poftit,
Toți, lăsând pe frumușele, la dânsa s-au grămădit;
Iar când îi și auziră vorba și dulcele glas,
Cu gurile în uimire căscând la ea au rămas,
îi da toți laude sume, de ea nu se sătura,
Cea mai frumoasă din lume li să părea că era.
Astfel, mamă, se preface chipul urât în frumos,
Școala pe om om îl face și să fie drăgăstos.
Că d-ar fi fața născută cât de frumoasă măcar
Și n-o fi bine crescută, toate-i sunt într-un zadar.
Dageabă va purta nume unuia chip lăudat,
Dacă nu va ști în lume să trateze un bărbat.
Ce folos că-ntâi e dragă, când să cunună ș-o ia,
Ș-în urmă în iad îl bagă cu scârbele ce-i dă ea.
Cu încetul îl răcește ca fierul ars când îl scot
Și dragostea îi descrește pân-o urăște detot;
Și atunci acea frumoasă, ce ca un soare-i părea,
I să face-ntunecoasă, urâtă și cea mai rea.
Neputând să se-nțeleagă, în veac nu se mai împac,
Ajung judecăți să tragă, de basnu-n lume să fac,
Acestea mica școlară zicându-le către ea,
Se duse la școală iară, altă lecție să ia.




Despre lucrare - Despre lucrare
Despre lucrare - Povestea vorbii
Despre lucrare - Povestea vorbii
Despre lucrare - Povestea vorbii


Aceasta pagina a fost accesata de 588 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio