• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Despre virtute (fapta buna) - Povestea vorbii

Bogăția, Desfătarea, Virtutea și Sănătatea
Disputându-se-ntre ele simplu, că cui a da-ntâietatea,
Descriind și una ș-alta bunul său și fericirea
Ce din parte-și totdeauna varsă către omenirea,
Și mândrită fiecare își găsea sieși dreptate,
Că în adevăr ea este, și cerea întâietate.
Într-această a lor luptă în cuvinte nepătrunse:
Ardicându-se Virtutea către dânsele răspunse:
- De voiți cu mulțămire dreptul să se înțăleagă,
Aideți la zei și la oameni, lor să cerem să aleagă,
Și a căruia problemă li se va părea mai bună,
Ei să-i dăm ăst măr de aur și a premiei cunună.
Și alegerea aceasta mai perfectă a se face
Va fi timpul d-adunanță luptelor olimbiace.
Sfătuirea dar Virtuții s-a părut prea de minune,
Fiecare sperând mărul, bunul cum își va expune,
Deci când fu-n Olimp mulțime de popoare adunate,
Alergară fiecare ca să ceară-ntâietate.
Ș-ncepu-ntâi Bogăția să exprime într-aceste
Că nemărginitul bine numai ea în lume este,
Pentru că e dătătoare de orișice fericire,
Desmierdării și a Famei și orcărei norocire;
Fără dansă orșicine pre pământ să tirănește,
Ticălos viază-n lume și cumplit se chinuiește;
- Mărul dar de aur mie - le zice - mi se cuvine,
De se caută rezonul și dreptatea de se ține.
Alergă-n loc Desfătarea și răspunse-n grab cu stimă
Că-n nedrept va Bogăția să ia numele de primă:
- Căci pre dânsa fiecare, dupe cum și știți prea bine,
O trimite prin tot locul să mă caute pre mine;
Eu dar în comunitate sunt dorința cea centrală
Și că-mi este ea servicea nu e nici o îndoială.
Pre pământ viețuitorii ce bun-sumt numai cu tine?
Alt decât amărăciune gust cândva ei far' de mine?
Fericirea omenirii nu stă în multă avere,
Ci în ceea ce desmiardă sufletele în plăcere;
De n-aș fi eu în oameni durerile cele rele,
N-ar mai suferi cu anii a răbda necazuri grele.
Unde însă eu m-apropii, izgonesc ticăloșia,
Depărtez durerea-ndată și aduc voioșia;
Eu sunt dar tot bunu-n lume îndeobște la orcare,
Eu sunt dulcea mângâiere celui mic și celui mare;
Prin urmare dar și mărul alta să-l ia nu să poate,
Căci eu covârșesc cu bunul pre acestelalte toate.
Cu asemenea cuvinte începu și Sănătatea
Că prin ale lor probleme n-au drept să ia-ntâietatea.
Pentru că nici Bogăția, nici Desfătarea, cum spune,
Nu pot cu nemărginire s-aibă toate cele bune:
- Că de n-aș fi eu în oameni, ar fi toți cu neputință,
N-ar da folos Bogăția, nici ar fi de trebuință,
Și nici Desfătarea poate să stea pre pământ vrodată.
Dacă nu voi fi cu dânsa împreună totdodată.
Când pe pat cineva zace în dureri și chinuire,
Cine va putea să-i fie singura lui fericire?
Bogăție o să strige? Desfătarea o să cheme?
Ori pe mine, Sănătatea, mă cere în acea vreme?
Cel bogat fără de mine nici o simțiciune n-are,
Nici la vreo desfătare poate s-aibă aplecare,
Căci atuncea mintea, trupul sunt în nelucrare toate
Și să aibă mulțămire fără mine nu să poate.
împărații, generalii, c-o zicere și ostașii
Fără min-ar fi fIInțe ce nu pot a-și mișca pașII.
Iar de aș lipsi cu totul în natură și în nume
Atunci fără îndoială n-ar fi pre pământ nici lume.
Eu îmbărbătez pre omul, eu dau curaj, vitejie,
Eu aduc puteri în suflet, eu dau trupului tărie,
Și când sunt în judecata celui ce mă prețuiește,
Făr-avere, desfătarea în natură o găsește.
Socotesc dar că în lume eu întâi sunt trebuită,
Bătrânimii, tinerimii fără tagă sunt dorită.
Eu sunt bogăția lumII, eu sunt tot bunul vieții,
Eu sunt dulcea desfătare și cununa frumuseții.
Bogăția numa-n sine este moartă întru toate,
Desfătarea înaintea-mi nici cât fir de păr nu poate.
D-aceea ca una ce sunt eu nemărginitul bine,
Darul și întâietatea să le am mi să cuvine.
Deci c-o manieră sfântă stând Virtutea înainte
începu să-și spuie dreptul făr-a se lungi-n cuvinte,
Zicând cum că: - Bogăția, Desfătarea, Sănătatea
Deși dup-a lor părere singure-și găsesc dreptatea
Și deși fieștecare are și de baz cuvinte,
Dară însă-ale lor bunuri sunt pământești, iar nu sfinte;
Nu că nu sunt și aceste de la Dumnezeu tot date,
Ci de n-oi fi eu cu ele, sunt de lume defăimate.
Eu sunt bunul providenței, eu sacrific p-omu-n lume,
Eu fac s-aibă muritorii pre pământ glorios nume,
Eu sunt liniștea vieții, eu sunt calea mântuinții,
Eu sunt pacea, eu sunt bunul, eu sunt cârma conștIInții;
Unde nu mă au pe mine, acolo ameninț rele,
Vin pieiri, stricăciuni, patimi ș-alte mari greșeli cu ele;
Eu sunt baz zeieștii lege, dau bun nume omenirei,
Eu sunt povața în lume către drumul fericirei;
Bogăția, Desfătarea, Sănătatea, fără mine
Toate-n lume omenirei sunt de șinele rușine,
Și nu numai sunt rușine când lipsesc eu dintru ele,
Ci sunt și supuse toate pre pământ la multe rele.
Și d-aceea câți în lume au fericea astor trele
Tremur, să turbur adesea dacă nu sunt eu cu ele.
Așadar mărul de aur și titlul de-ntâietate
Mintea-nțelepciunei voastre să-l dea cui are dreptate.
Atunci zeii ș-adunanța oamenilor să întreamă
Și cuvintele Virtuții le iau în băgări de seamă,
Văzând și cu osebire manierile ei toate,
Cu sfat de obște-mpreună se înalță glasuri gloate,
Strig deodată că Virtuții să cuvine cu dreptate
Să ia darul și cununa și titlul de-ntâietate,
Ș-așa cu sfatul de obște, după hotărârea dată,
Dându-i mărul cel de aur, fu Virtutea întronată.
Nimica dară pe omul nu-l poate-nălța în treaptă;
Decât singură Virtutea, prin alegerea cea dreaptă;
Că ea de comunitate se sacrifică în lume,
Ea și după moarte lasă memorabilul său nume.
Ferice d-acela care știe să o-mbrățișeze,
Și va putea după dânsa paș să și-i îndrepteze,
Că este ca diamantul, care ș-în gunoi de cade,
Tot îi zise piatră scumpă și prețu-i deloc nu scade.






Despre virtute (fapta buna) - Despre virtute (fapta buna)
Despre virtute (fapta buna) - Povestea vorbii


Aceasta pagina a fost accesata de 648 ori.