Autori > Ion Pillat
Iubita de zapada
Dalta lui sapa numai marmura.
Dintre fiii Heladei era cel mai nemuritor, dar nu cunostea iubirea, caci nu putea iubi decat fapturile sale, si ele erau de piatra.
O zi, fiind pe tarmul valurilor, simti singuratatea si pentru intaia oara i se facu dor, - Atunci desavarsindu-si rodul cel mai desavarsit: un discobol, de care nu voise inca sa se desparta, il arunca in mare, inchinandu-l Afroditei nascuta din ape.
Noaptea zeita, in vis oglindita, ii spuse:
"Ce aveai mai scump, mi-ai daruitm - te voi harazi si eu cu ce mi-e mai drag. Ca sa poti iubi, vei da viata celei dintai icoane iesita din mainile tale si ea va fi a ta".
Sculat din somn, de vis fugarit, porni in corabie, calatorind cu valuri spre tari necunoscute, caci in toata Helada nu stia o stanca destul de curata spre a-si plamadi vedenia. Cutreiera lumea si marile primejdioase. Zari cetati pline de freamatul vietii, altele rosii ca nisipul pustiului, si moarte, si altele cu gradini. Dar zadarnic privi: nici marmura alba, nici profirurile rosii - n-ajungeau sa-i imbrace dorinta.
Atunci lepadand dalta, turna arama, argintul si aurul impreuna in amfore gatite cu truda, dar simti ca nu din ele va rasari asteptata, si le parasi.
-Un an intreg rataci pe ape; cateodata in spuma luminoasa a valurilor isi scalda mana ca si cum ar fi incercat din ea sa-si faureasca dorul, si nemiscat parca murise. - Iar ridicandu-se vantul, corabia gonind patruzeci de nopti si patruzeci de zile spre miazanoapte, se opri in fata unui ostrov stapanit de iarna cu locuri inghetate si cu paduri troienite, prin care se strecura soarele in dungi de argint. Trei zile suit pe catarg privi nesatios caci nu mai vazuse zapada.
A patra zi isi cobori dorinta pe tarm pricepand ca din stanca necunoscuta isi va zamisli visul.
Nebun ca Zeii faptuitori de oameni framanta neaua, din ninsoare se dezveli incet icoana unei femei. Marea dornica de furmusete inalta valul sa-i atinga piciorul. Iar cand, desavarsita, ea tresari cuprinsa de viata, el, de spaima si de dor inchise pleoapele sa-i zareasca mai bine mandretea. Ochii ii erau verzi-albastri ca ghetarii adanci, parul ca aurul privit in foi foarte subtiri, iar glasul ii suna ca murmurul izvoarelor zavorate de ger.
-Atunci invins de el insusi, tremura in fiorul iubirii, - cu vorbe pline de soare, iar ea la flacara dorintei pieri, caci era de zapada.
Si el, singur din nou, dorind numai somnul mortii, striga:
"-O, Afrodito, nascuta din mare, de ce, cand am strans-o la pieptul meu a murit?"
Dar nemuritoarea izvorand din valuri:
"De ce n-ai facut-o din lut ca tine?"
Iubita de zapada
Aceasta pagina a fost accesata de 648 ori.