Autori > Edgar Poe
Berenice
Dicebent mihi sodales, si sepulchrum amicae visitarem, curas meas aliquantulum fore levatas.
Ibn Zaiat
Imi spuneau tovarasii de chefuri ca de m-as duce la mormantul iubitei, chinurile mele ar fi usurate intrucatva.
Ibn Zaiat
Restristea are multe chipuri. Felurite sunt nenorocirile pe pamant, incununand ca un curcubeu nemarginita zare, culorile lor sunt tot atat de variate, tot atat de deosebite ca ale curcubeului, si totusi la fel de apropiate si contopite, incununa zarea fara margini ca un curcubeu! Cum se face ca din atata frumusete am scos o pilda de ceea ce e urat? Din simbolul pacii ceva asemenea suferintei? Dar, asa cum in morala raul e urmarea binelui, tot astfel din bucurie s-a nascut durerea, fie ca amintirea fericirii trecute este durerea zilei de astazi, fie ca suferintele clipei de fata se obarsesc din extazele care ar fi putut fi candva.
Numele meu este Egaeus... Pe al neamului meu nu-l voi da in vileag. Nu se afla in toata tara zidire mai binecuvantata de veacuri decat sursele si posomoratele metereze ale asezarii mele stramosesti... Stirpea noastra a fost numita o stirpe de vizionari. si in multe amanunte izbitoare, in infatisarea castelului familiei mele, in frescele salonului celui mare, in tapiseriile de prin dormitoare, in ciopliturile stalpilor ce sustin bolta salii de arme, dar mai ales in galeria tablourilor vechi, in aspectul bibliotecii si, in sfarsit, in continutul cu totul straniu al acestei biblioteci se gasesc marturii mai mult decat graitoare, care adeveresc aceasta credinta.
Amintirile anilor mei dintai sunt legate de aceasta incapere si de cartile ei, despre care nu voi mai pomeni nimic. Aici a murit mama. Aici m-am nascut eu. Dar cu totul zadarnic e sa spun ca n-as fi trait si mai nainte vreme, ca sufletul nu ar avea si viata anterioara. O tagaduiesti oare? Sa nu dez-batem problema. incredintat eu insumi, nu caut sa conving pe altii. Exista, de altfel, o anume amintire a unor forme aeriene, a unor ochi plini de lumina spirituala si de inteles, a unor sunete melodioase dar triste, o amintire ce nu se lasa alungata; o amintire nedeslusita, sovaielnica, nestatornica si schimbatoare ca o umbra; si, ca de o umbra, imi va fi cu neputinta sa ma dezbar de ea cata vreme va straluci soarele ratiunii mele.
in aceasta camera m-am nascut. si astfel, trezindu-ma din lunga noapte a ceea ce doar parea, fara sa fie insa, nefiinta, pentru a cadea deodata in chiar inima unui tinut fermecat intr-un palat al inchipuirii, pe taramurile ciudate ale cugetarii si eruditiei monahale nu e de mirare ca ma uitam in jurul meu cu o privire uimita si infrigurata, ca mi-am petrecut copilaria intre carti si mi-am risipit in visuri tineretea; dar ceea ce pare ciudat e ca, dupa trecerea anilor, amiaza vietii mele de om matur m-a gasit tot in castelul parintilor. Ceea ce e cu deosebire ciudat e stavila abatuta asupra izvoarelor vietii mele. Uimitoare a fost acea intorsatura petrecuta in caracterul celor mai obisnuite ganduri ale mele, schimbandu-le cu totul. Realitatile acestei lumi ma impresionau ca niste vedenii, si numai ca vedenii, pe cand bizarele ganduri din tara viselor ajunsera nu numai hrana vietii mele de toate zilele, ci insasi adevarata mea viata, intreaga si unica.
Berenice imi era vara, si am crescut impreuna in castelul parintesc. Dar am crescut fiecare intr-alt fel; eu, bolnavicios si cufundat in tristete; ea, sprintena, gratioasa, clocotind de energie. Ea, cu plimbarile ei peste dealuri; eu, cu studiile mele de calugar. Eu, traind o viata launtrica a inimii, dedat trup si suflet celor mai adanci si migaloase meditatii; ea, zburdand fara de grija prin viata, fara sa se gandeasca la umbrele din calea ei sau la zborul tacut al orelor cu aripi de orb. Berenice! O strig pe nume: Berenice! si din surele ruini ale aducerii-aminte, mii de iviri tulburatoare se inalta la sunetul acesta. Ah! Icoana ei e vie inainte-mi, ca-n zilele dintai, ale luminoasei si zglobiei ei veselii... Ah! Minunata si totusi fantastica frumusete! Ah! Silfa a boschetelor din Arnheim ! Ah, Naiada a fantanilor! si apoi? Apoi totul e spaima si mister. O poveste ce nu trebuie rostita. Boala, o boala cumplita, s a abatut ca o vijelie peste trupul ei. si chiar in timp ce o priveam, duhul rau al prefacerilor a rapit-o, cotropindu-i mintile, deprinderile si firea, si tulburandu-i in chipul cel mai viclean si mai groaznic felul de a fi al fapturii! Vai! Prapadul a venit si s-a dus. Dar ea victima unde era? N-o mai cunosteam. Sau n-o mai recunosteam drept Berenice!
Din nesfarsita inlantuire de suferinte iscate de acea cumplita boala dintai, care a dus la o schimbare atat de grozava in faptura fizica, si morala a verisoarei, amintesc pe cea mai dureroasa si necrutatoare in felul ei, si anume: un fel de epilepsie, care nu arareori se sfarsea printr-un somn cataleptic, ce semana aidoma cu moartea, si din care se trezea adeseori pe neasteptate. intre timp, propria mea boala fiindca mi s-a spus ca nu o pot numi altfel propria mea boala crestea cu repeziciune si lua in cele din urma chipul unei monomanii de o forma noua si nemaiauzita, inrautatin-du se clipa de clipa, ceas de ceas si punand treptat stapanire pe mine, intr un fel cu totul de neinteles. Aceasta monomanie, daca trebuie s-o numesc astfel, consta intr-un neastampar bolnavicios al acelor proprietati ale mintii, denumite in limbajul metafizic facultatea de atentie. E aproape sigur ca nu sunt inteles; dar ma tem intr-adevar ca prin nici un mijloc n-as putea trezi in judecata cititorului obisnuit o idee corespunzatoare despre acea stare de surescitare nervoasa a mintii lacome de a cunoaste, si cu care puterile mele de patrundere (pentru a nu vorbi in termeni tehnici) se straduiau si se cufundau in contemplarea chiar si a celor mai neinsemnate amanunte ale universului.
Sa stau pe ganduri ceasuri indelungate, neobosit, cu atentia indreptata asupra vreunui citat neinsemnat de pe marginea sau din textul unei carti, sa raman cufundat o buna parte dintr-o zi de vara, in umbra ciudata ce cadea piezis pe tapiserie sau pe podea... Sa ma pierd o noapte intreaga priveghind flacara inalta a unei lampi sau jarul din vatra, sa visez zile intregi mireasma unei flori; sa ingan fara oprire un oarecare cuvant, pana ce sunetul, prin necontenita lui repetare, inceta sa mai infatiseze mintii mele vreun inteles, sa pierd orice simt al miscarii sau al existentei fizice printr-o nemiscare deplina, in care staruiam multa vreme, cu indaratnicie, acestea erau cateva dintre cele mai obisnuite si mai putin primejdioase rataciri pricinuite de o anume stare a facultatilor mintale, rataciri care nu sunt, desigur, ceva nemaiintamplat, dar care sfideaza orice analiza sau explicare.
N-as dori totusi sa fiu inteles gresit. Neobisnuita, staruitoarea si bolnavicioasa atentie, starnita astfel de lucruri neinsemnate prin firea lor, nu trebuie sa fie confundata cu inclinarea spre visare, acea inclinare comuna tuturor oamenilor si in voia careia se lasa mai ales cei ce au o imaginatie inflacarata. Nu era nici o dezvoltare dincolo de margini sau o exagerare a acestei inclinari, asa cum s-ar fi putut crede la inceput, ci era, din capul locului, ceva cu totul deosebit prin insasi esenta ei. intr-o asemenea imprejurare, visatorul sau cercetatorul, plin de avant, atras de un lucru care, indeobste, nu e lipsit de insemnatate, pierde din vedere, putin cate putin, acel lucru, intr-un valmasag de sugestii si deductii, asa incat, la sfarsitul unei asemenea visari, adesea plina de voluptate, gaseste acel incitamentum , sau, cu alte cuvinte, cauza prima a ratacirii sale, cu totul pierdut si uitat. in ceea ce ma priveste, porneam totdeauna de la un lucru neinsemnat, cu toate ca acesta capata, datorita viziunii mele nesanatoase si rasfrant de ea, o insemnatate imaginara. Faceam prea putine deductii, daca le faceam; si aceste putine deductii se invarteau cu indaratnicie in jurul punctului de plecare, luat ca centru. Meditatiile nu erau niciodata placute, si la sfarsitul visarilor mele, departe de a pierde din vedere cauza prima, ele capatau, dimpotriva, acel interes peste masura de exagerat ce alcatuia trasatura caracteristica a bolii de care sufeream. intr-un cuvant, dintre toate puterile mintii, atentia era la mine puterea cea mai intetita, asa cum la visatorul obisnuit este speculatia. Cartile mele din vremea aceea, chiar daca nu-mi agravau de-a dreptul suferintele, aveau, se va vedea, prin cuprinsul lor nelogic si fantastic, o mare asemanare cu trasaturile caracteristice ale bolii insesi. imi amintesc foarte bine, intre altele, tratatul nobilului italian Caelus Secundus Curio , De Amplitudine Beati Regni Dei, marea opera a sfantului Augustin , Cetatea Domnului, si De Carne Christi, a lui Tertulian , in care fraza paradoxala "Mortuus est Dei filius; credibile est quia ineptum est; et sepultura resurrexit; cerum est quia impossibile est" m-a absorbit cu totul timp de mai multe saptamani de cercetari trudnice si fara de folos.
S-ar parea astfel ca, descumpanita fiind numai de lucruri fara insem-natate, ratiunea mea se asemana cu acea darza stanca oceanica pomenita de Ptolemeu Hefestion , care statea darza in fata loviturilor indarjite ale oamenilor si a furiei sporite a valurilor si vantului, cutremurandu se doar la atingerea florii numite narcisa. si cu toate ca unui ganditor neatent i s-ar parea cu desavarsire neindoios ca zdruncinarea pricinuita in fiinta morala a Berenicei de nemiloasa ei boala mi-a harazit mie nu putine prilejuri sa-mi exercit intetita si anormala mea putere de meditatie a carei natura am lamurit-o cu destula anevointa lucrurile totusi nu s-au petrecut catusi de putin astfel. in rastimpurile de luciditate ale infirmitatii mele, nenorocirea Berenicei ma indurera, desigur, si, simtind pana in adancul inimii acea nimicire a nobilei si mandrei ei fapturi, ma gandeam adesea cu amaraciune la tainicele mijloace prin care o atat de stranie prefacere se intamplase pe neasteptate. Aceste ganduri insa nu izvorau din boala mea, ce nu-mi da pace, ci erau la fel cu cele care ar fi putut incolti, in aceleasi imprejurari, in mintea oricarui om. Potrivit specificului ei, atentia mea bolnava era indreptata asupra schimbarilor mai putin insemnate, dar cu atit mai surprinzatoare, petrecute in starea fizica a Berenicei, in ciudata si ingrozitoarea deformare a fiintei ei.
In zilele cele mai fericite ale frumusetii ei fara seaman, fara doar si poate ca n-am iubit-o nici o clipa. in viata mea stranie si bolnavicioasa, sentimentele nu mi-au pornit din inima, si totdeauna pasiunile mi-au venit pe caile spiritului. in cenusiul zorilor, in umbrele preferate la amiaza in padure si noaptea, in tacerea din biblioteca, ea imi trecuse domol pe dinaintea ochilor si nu o vazusem ca pe o Berenice insufletita si vie, ci ca pe una din visuri... Nu o vazusem ca pe o fiinta pamanteasca, din carne si din oase, ci ca pe abstractia unei asemenea fiinte... Nu ceva vrednic de admiratie, ci numai de adancire prin analiza; nu ceva ce trebuie iubit, ci simplu prilej si obiect al unor meditatii pe cat de neintelese, pe atat de fara rost. Iar acum ma infioram in preajma-i si paleam la apropierea ei. si, totusi, pe cand ma jeluiam amarnic din pricina starii ei de deznadajduita decadere, mi-am adus aminte ca m-a fost iubit multa vreme si ca o data, intr-un ceas rau, ii vorbisem de casatorie.
In sfirsit, se apropiase si ziua cununiei noastre, cand, intr-o dupa-amiaza din iarna anului..., intr-una din acele zile neobisnuit de calde, cetoase si linistite, care sunt doicile frumosului Alcyon , sedeam (crezandu ma singur) in sala bibliotecii. Dar cand mi-am ridicat ochii, am vazut ca Berenice se afla de fata.
Oare inchipuirea mea nepotolita sau pacla ce domnea in atmosfera, sau poate umbrele amurgului din incapere, ori valurile cenusii ce-i infasurau trupul dadeau nastere acelor contururi nedeslusite si sovaielnice? N-as pu-tea spune. Nu a rostit o vorba; iar eu pentru nimic in lume n-as fi spus un cuvant. Fiori de gheata ma strabateau. O teama de neindurat ma apasa... O curiozitate fara astampar a pus stapanire pe sufletul meu... si, prabusin-du ma in fotoliu, am ramas o vreme nemiscat, tinandu-mi rasuflarea, cu ochii atintiti asupra ei. Era vai! nespus de slaba si nici urma din fiinta de altadata nu i se mai deslusea in vreo trasatura. in cele din urma, privirile mele arzatoare cazura pe chipul ei. Fruntea ii era inalta si foarte palida si ciudat de senina. si parul ei, odinioara negru-corb, o acoperea in parte, umbrindu-i adancitele tample cu nenumarate bucle, in clipa aceea de un blond-aprins, a carui culoare fantastica era intru totul nepotrivita cu melancolica ei infatisare. Ochii erau lipsiti de viata si de stralucire si pareau lipsiti si de pupile; fara de voie, m-am ferit de cautatura lor sticloasa, spre a privi buzele subtiate si zbarcite. Ele s-au intredeschis si, intr-un zambet plin de ciuda, de intelesuri, dintii Berenicei celei schimbate mi s-au aratat incetul cu incetul. De ce n-a dat Dumnezeu sa nu-i fi vazut niciodata, sau, dupa ce i-am vazut, sa fi murit!
O usa care se inchidea m-a distras si, ridicand ochii, mi-am dat seama ca verisoara mea plecase din odaie. Dar, vai! Spectrul alb si infiorator al dintilor ei nu-mi parasise chilia rascolita a creierului si nici nu avea s-o mai paraseasca. Nici o pata cat de mica pe suprafata lor, pe smaltul lor nici o umbra, si nici o crestatura pe marginile lor care in scurta clipa cat i-a dainuit zambetul sa nu fi fost de ajuns pentru a mi se intipari in minte. ii vedeam acum si mai deslusit decit ii zarisem mai inainte. Dintii! Dintii! Erau ici si colo, si pretutindeni; vizibili, la indemana mea; lungi, subtiri si nespus de albi, cu buzele palide schimonosindu-se in jurul lor, ca in chiar clipa cand mi s-au aratat dintai. Atuncea s-a dezlantuit intreaga furie a nebuniei mele si am luptat zadarnic impotriva inrauririi ei ciudate si de neinvins. Din nemarginitul numar de lucruri ce se aflau pe lume, nu aveam in gand decat dintii. Dupa ei tanjeam cu o dorinta bezmetica. Tot ceea ce ma mai preocupa, toate felurile de alte interese pe care le mai aveam au fost absorbite de aceasta contemplare unica. Ei si numai ei, singuri si de sine statatori, mai erau de vazut pentru ochiul mintii mele. in fiinta lor stinghera si individuala, ajunsera sa fie insasi viata gandului meu. Ma uitam la ei in orice lumina. ii intorceam in toate felurile. Le cercetam fiecaruia firea. Luam seama la toate ciudateniile. Meditam asupra alcatuirii lor. Ma gandeam la alterarea intamplata in natura lor. Ma infioram inchipuindu-mi ca au putinta de a simti si a suferi, si ca mai au, chiar si fara gura, o putere de expresie morala. S-a spus, cu drept cuvant, despre domnisoara Salle que tous ses pas etaient des sentiments" , iar despre Berenice eu credeam cu dinadinsul que toutes ses dents etaient des idées" . Ah! Des idées!
Acesta era gandul nesocotit care m-a pierdut! Des idées! Ah, de aceea le doream atat de nebuneste! Simteam ca, numai punand stapanire pe ele, mi as recapata pacea, redobandindu-mi si ratiunea.
si asupra mea se lasa seara; si apoi intunerieul veni si se aseza si se duse iar, si ziua se arata din nou, si beznele unei a doua nopti se adunara in jurul meu, si eu tot mai sedeam neclintit in acea singuratica incapere, mereu adancit in ganduri sedeam, iar spectrul dintilor isi pastra fara preget cumplita-i putere asupra-mi, plutind cu cel mai viu si had relief printre umbrele si luminile schimbatoare din odaie.
intr-un tarziu, un tipat de groaza si deznadejde strabatu visarile mele. Apoi, dupa un rastimp, a urmat un zvon de glasuri tremuratoare, intretaiate de gemete stinse, de jale si durere. M-am ridicat din fotoliu si, deschizand una din usile bibliotecii, am gasit in anticamera o servitoare care, printre hohote de plans, imi spuse ca Berenice nu mai era in viata. Fusese cuprinsa de un atac de epilepsie dis-de-dimineata. si acum, cand se inopta, mormantul era gata pentru aceea care avea sa-l locuiasca, si toate pregatirile de inmormantare fusesera incheiate.
M-am regasit in biblioteca sezand iarasi singur si sezand. Mi se parea ca m-am trezit de cand dintr-un vis tulbure si zbuciumat. Stiam ca este miezul noptii si-mi dadeam bine seama ca, inca dupa asfintitul soarelui, Berenice fusese pogorata in mormant. Dar despre tot ce se petrecuse in acel jalnic rastimp nu aveam o cunoastere lamurita si clara. Cu toate acestea, memoria mi-era plina de groaza cu atat mai infioratoare cu cat era mai nedeslusita, si o spaima cu atat mai cumplita cu cat era mai neinteleasa. Era o pagina infricosatoare in cartea vietii mele, scrisa pe de-a-ntregul cu amintiri intunecate, hade si neintelese. Ma straduiam sa le talmacesc, dar in zadar. Din cand in cand, insa, ca sufletul unui sunet ce s-a dus, tipatul ascutit si tremurat al unui glas de femeie parea ca-mi rasuna in auz. Savarsisem o fapta, ce-a fost oare? imi puneam intrebarea cu glas tare, si ecourile odaii imi raspundeau in soapta: Ce-a fost oare?
Pe masa, langa mine, ardea o lampa, si in apropierea ei se afla o cutiuta. Nu avea nimic deosebit si o vazusem adeseori, mai inainte, caci apartinea medicului familiei; dar cum de a ajuns acolo, pe masa mea, si de ce ma cutremuram privind-o? Aceste lucruri nu meritau de fel sa fie luate in seama, si ochii mei intr-un tarziu cazura pe paginile deschise ale unei carti si pe o fraza subliniata. Erau cuvintele ciudate dar simple ale poetului Ibn Zaiat: Dicebant mihi sodales si sepulchrurti amicae visi-tarem, curas meas aliquantulum fore levatas. De ce atuncea cand le-am citit mi s-a zburlit parul in cap si sangele mi-a inghetat in vine?
S-a auzit o bataie usoara in usa bibliotecii si, galben, ca iesit din mormant, un slujitor intra in virful picioarelor. Privirile ii erau ratacite si pline de spaima. imi vorbi cu glas tremurator, sugrumat si stins. Ce-a spus? Am auzit cateva fraze intretaiate. Spunea despre un tipat salbatic ce sfasia tacerea noptii, despre cum s-au adunat laolalta slujitorii, cum au cercetat de unde venea sunetul, si apoi glasul sau se facu raspicat si infiorator cand imi pomeni despre o violare de mormant, despre un trup ciopartit, ce respira inca, palpita inca, era viu inca!
Se uita tinta la vesmintele mele... Erau pline de noroi si manjite de sange inchegat. N-am zis nimic, si el m-a luat usor de mana: purta intiparita urma unor unghii omenesti. Mi-a atras atentia asupra unui obiect rezemat de perete; timp de cateva clipe l-am privit: era o lopata. Cu un racnet, m-am repezit la masa si am pus mana pe cutia care se afla acolo. Dar n-am avut puterea s-o deschid si, in tremurul meu, mi-a lunecat din maini si a cazut greoi si s-a sfaramat in bucati... si din ea, cu un zgomot metalic, s-au rostogolit cateva instrumente de chirurgie dentara, de-a valma cu treizeci si doua de lucrusoare albe ca fildesul, care s-au risipit, ici si colo, pe podea.
Berenice (in original Berenice) a fost publicata in martie 1835, in revista Southern Literaly Messenger - Richmond (Virginia)
Berenice
Aceasta pagina a fost accesata de 644 ori.