Autori > Edgar Poe
Hruba si pendulul
Impia tortorum longas hic turba furores
Sanguinis innocui, nom satiata, aluit.
Sospite nune patria, fracto nune funeris antro,
Mors ubi dira fuit, vita salusque patent.
Aici, nelegiuita gloata a calailor si-a rasfatat naprasnica-i manie,
De sange nevinovat nesatioasa.
Acum, nimicita fiind vizuina crimelor, tu, patrie, poti fi fara grija,
Acolo unde moartea cea cruda a fost stapana, domneste astazi viata si mantuirea.
(Catren scris pentru portile pietei ce urma sa fie amenajata la Paris pe locul unde a fost clubul iacobinilor)
Eram istovit acea lunga agonie ma istovise de moarte; si cand, intr-un sfarsit, m-au dezlegat si mi-au ingaduit sa ma asez, am simtit ca puterile ma parasesc. Sentinta cumplita sentinta de moarte a fost cea din urma rostire care mi-a ajuns lamurit la ureche. Dupa aceea, glasul inchizitorilor paru ca se topeste in zvonul nedeslusit al unui vis. in sufletul meu el trezi o idee de rotire, pesemne pentru ca inchipuirea mea il asemuia cu vuietul unei roti de moara. Dar n-a tinut decat un scurt rastimp, apoi n‑am mai auzit nimic. Totusi, catava vreme am mai putut vedea, dar cat de groaznic exageram totul! Am mai putut vedea buzele judecatorilor invesmantati in negru. Mi se parea ca sunt albe, mai albe decat foaia de hartie pe care astern aceste cuvinte, si subtiri caraghios de subtiri subtiate de expresia lor intensa de asprime, de neclintita hotarare, de dispret neindurat pentru chinurile omenesti. Vedeam ca pe aceste buze iau nastere poruncile care pentru mine erau poruncile sortii. Le-am vazut rostind schimonosite osanda mortii. Le-am vazut potrivind silabele numelui meu si m-am cutremurat, fiindca nu mai urma nici un alt sunet. Am mai vazut, in cateva clipe de groaza nebuna, unduirea lina, aproape nesimtita, a draperiilor negre ce invaluiau peretii incaperii. si atunci, privirile imi cazura pe cele sapte sfesnice inalte de pe masa. La inceput au luat chipul indurarii insesi si pareau ingeri albi si plapanzi, care veneau sa ma mantuie, dar deodata un lesin de moarte imi napadi sufletul si simtii ca ma infior pana in adancul fiintei, ca si cum m-as fi atins de firele unei baterii galvanice, in vreme ce ingerestile chipuri se preschimbau in stafii fara noima, cu fruntile in flacari, si vazui ca din partea lor nu voi avea ajutor. Mai apoi mi s-a strecurat in inchipuire un gand, ca un crampei de cantec maiestru: Ce dulce trebuie sa fie odihna in mormant!. Gandul sosi incet si tiptil, si multa vreme trecu pana ce l-am cuprins pe de-a-ntregul; dar tocmai cand mintea in sfarsit izbutise sa-l simta mai bine, sa se impace cu el, chipurile judecatorilor pierira ca prin farmec din fata mea, sfesnicele inalte se cufundara in neant, flacarile se stinsera cu totul; beznele intunericului navalira; orice simtire paru inghitita de pravalirea aceea bezmetica a sufletului in Hades. Iar lumea fu numai liniste, si noapte, si tacere.
Lesinasem. Totusi nu vreau sa spun ca-mi pierdusem cu desavarsire constiinta. Nu incercam sa definesc sau macar sa descriu ce-mi mai ramasese din ea; dar nu era cu totul pierduta. Nu! Nici in somnul cel mai adanc! Nu! Nici in delir! Nu! Nici in lesin! Nu! Nici in moarte! Nici chiar in groapa nu e totul pierdut. Altminteri, n-ar mai fi nemurire pentru om. Trezindu-ne din somnul cel mai adanc, sfasiem urzeala stravezie a unui anume vis. si atat de gingasa era acea tesatura, incat, o clipa dupa aceea, nici nu ne mai amintim ce am visat. intorcandu-ne la viata din lesin, trecem peste doua praguri: cel dintai e simtul existentei noastre mintale sau spirituale; al doilea e simtul existentei fizice. Daca, ajunsi la al doilea prag, am putea sa retraim in minte impresiile celui dintai, se pare ca ar fi cu putinta sa gasim acele impresii pline de amintirile vii ale abisului de dincolo. si ce oare e acest abis? Cum vom putea macar deosebi umbrele lui de-ale mormantului? Dar, daca impresiile culese in stadiul pe care l-am denumit pragul dintai nu reapar la porunca vointei noastre, totusi, dupa un lung rastimp, nu se ivesc ele oare din nou, asa incat ne minunam de unde au putut veni? Cel care n-a cazut in lesin niciodata nu va gasi stranii palate si chipuri tulburator de cunoscute in stralucirile jarului; nu va zari plutind in vazduhul apropiat aratarile triste pe care cei multi nu le pot vedea: nu va deslusi mireasma vreunei flori nemaivazute; si mintea lui nu se va rasfata fermecata de intelesul unei cadente muzicale care niciodata nu i-a mai incantat auzul.
in staruitoarele si ingaduitoarele mele straduinte de a-mi reaminti si in apriga mea lupta de a mai culege unele semne din acea stare asemenea neantului, in care sufletul mi se scufundase, au fost si cateva clipe cand am visat ca izbandesc. Au fost si scurte, foarte scurte rastimpuri in care am scos la lumina unele amintiri, despre care judecata mea limpede de mai tarziu m-a incredintat ca nu puteau fi in legatura decat cu acele minute de aparenta lipsa de cunostinta. Acele umbre ale memoriei imi sopteau ceva nedeslusit despre niste marete intruchipari care m-au ridicat, purtandu-ma pe tacute in jos, mai jos, tot mai jos, pana ce o cumplita ameteala ma cuprinse numai la gandul acelei pogorari fara sfarsit. Tot ele imi spuneau ceva despre o nelamurita spaima a inimii mele pricinuita de linistea ei nefireasca. Urmeaza apoi o impresie de nemiscare neasteptata a tuturor lucrurilor... Ca si cum cei care ma purtasera (in ce spectral cortegiu!) ar fi depasit in pogorarea lor marginile nemarginirii si s-ar fi oprit, sleiti ei insisi de searbada lor truda. Dupa aceea, imi amintesc de ceva trist si neguros; apoi totul a fost o nebunie, nebunia unei memorii ce rascoleste lucruri neingaduite.
Cu totul pe neasteptate, sufletul meu a avut din nou parte de sunet si de miscare; de zvacnirea navalnica a inimii si de tic-tacul ei in auz. Apoi, un repaos, in care totul e alb. si iarasi sunetul, si pipaitul, si miscarea se intorc dimpreuna cu un fel de zbarnait dureros, ce-mi strabate tot trupul. Apoi, constiinta, ea singura, dar fara gandire, constiinta ca sunt in viata se ivi pentru un rastimp, care se prelungi multa vreme. Apoi, ca un fulger, gandirea, si o spaima cumplita, si trudnica staruinta de a intelege adevarata mea stare. Apoi, un aprig dor sa alunec in nesimtire. Apoi, un iures al sufletului spre viata si o sfortare izbutita de a ma misca. Iar acum, intreaga amintire a judecatii, a judecatorilor, a draperiilor negre, a sentintei, a slabiciunii mele, a lesinului. Apoi, uitarea deplina a tot ce a urmat; a tot ce mai tarziu, dupa mari staruinte, am ajuns in stare sa-mi amintesc nelamurit.
in tot acest rastimp nu deschisesem ochii. Simteam ca zac pe spate, dezlegat. intinsei mana si ea cazu greoi pe ceva umed si tare. O lasai acolo cateva clipe, in care timp m-am straduit sa ghicesc unde ma aflu si ce se petrece cu mine. Nu indrazneam sa-mi folosesc vazul, desi doream asta din tot sufletul. Mi-era frica de intaia privire pe care as fi aruncat-o asupra lucrurilor din preajma. Nu pentru ca m-as fi temut sa vad ceva spaimantator, ci pentru ca ma ingrozeam ca n-ar fi nimic de vazut. intr-un tarziu, cu deznadejdea in suflet, deschisei repede ochii. Cele mai negre ganduri mi se adeverira atunci. intunecimile noptii vesnice ma invaluiau. Ma luptai sa-mi trag rasuflarea. Mi se parea ca beznele dese ma apasa si ma inabusa. Aerul era nesuferit de greu. Totusi, stateam linistit si ma straduiam sa judec. Mi-am adus aminte de felul cum lucreaza Inchizitia si am cautat sa-mi dau seama din tot ce stiam de adevarata mea stare. Sentinta fusese data; si mi se parea ca de-atunci incoace trecuse un rastimp foarte lung. Nici o clipa totusi n-am crezut ca am murit cu adevarat. O asemenea presupunere, in ciuda tuturor nascocirilor citite, nu se impaca defel cu viata reala; dar oare unde ma aflam si in ce stare? stiam ca, de obicei, osanditii la moarte sunt arsi pe rug, si un astfel de lucru se intamplase chiar in noaptea care a urmat zilei judecatii mele. Fusesem oare aruncat din nou in temnita, in asteptarea jertfei apropiate, care nu trebuia sa aiba loc decat peste cateva luni? Vazui indata ca nu poate fi vorba de asa ceva. Victimele fusesera cerute fara zabava. Mai mult inca, temnita mea, ca toate chiliile osanditilor din Toledo, avea o pardoseala de piatra si nu era cu totul lipsita de lumina.
Deodata un gand ingrozitor facu sa-mi navaleasca valuri de sange in inima si, pentru scurta vreme, cazui din nou in nesimtire. Cand ma trezii, sarii fara de veste in picioare, cu un tremur nestapanit in tot trupul. Nebuneste, mi-am intins bratele in sus si jur-imprejur, in toate partile. Nu simteam nimic. Ma temeam totusi sa fac un pas, ca nu cumva sa ma izbesc de zidurile unui mormant. Sudoarea imi curgea siroaie si mi se aduna in stropi mari si reci pe frunte. in cele din urma, chinurile indoielii ajunsera de neindurat si inaintai cu bagare de seama, intinzand bratele si holband ochii, in nadejdea de a descoperi o raza cat de slaba de lumina. Facui cativa pasi, dar totul era intunecat si gol. Rasuflai mai in voie. Cel putin atat parea vadit, ca nu-mi fusese harazita mie soarta cea mai groaznica dintre toate.
si atunci, pe cand inaintam mereu si cu bagare de seama, iata ca toate zvonurile nedeslusite asupra grozaviilor din Toledo mi se imbulzira, cu miile, in amintire. Despre temnitele acestea se spuneau lucruri stranii. Le-am luat totdeauna drept nascociri, erau insa prea stranii si prea groaznice ca sa poata fi repetate altfel decat in soapta. Eram oare lasat sa mor de foame in aceasta lume subpamanteana a intunericului? Sau ce alta soarta, poate mai cumplita, ma astepta? Cunosteam mult prea bine felul de a fi al judecatorilor mei ca sa ma mai pot indoi ca urmarea va fi numai moartea, si o moarte de o grozavie cu totul neobisnuita. Felul si ceasul acestei morti erau singurul lucru care ma ingrijora si ma framanta.
in sfarsit, mainile mele intinse dadura peste ceva tare. Era un zid foarte neted, lipicios si rece, care parea facut din blocuri de piatra. Ma tinui de el, umbland cu toata grija si neincrederea pe care mi-o inspirasera unele vechi istorisiri. Totusi, aceasta incercare nu-mi ingaduia catusi de putin sa aflu marimea temnitei mele, fiindca as fi putut sa-i dau ocol si sa ma intorc la punctul de plecare fara sa-mi dau seama, atat de neted si de uniform era zidul. De aceea, am cautat cutitul pe care-l aveam in buzunar cand am fost dus in fata camerei inchizitoriale; dar nu mai era acolo; hainele imi fusesera inlocuite cu un halat de siac grosolan. Ma gandisem sa infig taisul in vreo crapatura cat de mica a zidariei ca sa-mi pot da seama de unde am plecat; nu era cine stie ce greutate, cu toate ca pentru mintea mea invalmasita parea la inceput ceva de neinvins. Am sfasiat o bucata din tivul halatului si am intins-o pe jos, in toata lungimea ei, perpendicular pe zid. Mergand pe dibuite in jurul tainitei, nu se putea sa nu dau peste peticul acesta la capatul ocolului. Asa, cel putin, aveam de gand. Dar nu tinusem seama de marimea temnitei, nici de propria mea slabiciune. Am inaintat sovaind catva timp, pana m-am impiedicat si am cazut. Sleit de oboseala, am ramas locului si, cum zaceam acolo, *and m-a furat somnul.
La desteptare, intinzand bratul, am gasit langa mine o paine si un ulcior cu apa. Eram prea istovit ca sa ma pot gandi asupra acestui lucru, dar am mancat si am baut cu nesat. Putin dupa aceea, am luat-o iarasi in jurul tainitei mele si, cu mare truda, am ajuns in sfarsit la bucata de siac. Pana in clipa caderii numarasem cincizeci si doi de pasi si, pornind din nou, am mai numarat patruzeci si opt de pasi pana am ajuns la peticul de lina. Erau deci, in total, o suta de pasi; si, socotind doi pasi de fiecare iard, am presupus ca temnita trebuie sa aiba cincizeci de iarzi de jur-imprejur. Dadusem, totusi, peste multe unghere in zid, si de aceea nu puteam ghici forma cavoului, caci nu ma puteam impiedica sa cred ca e vorba de un cavou.
Nu urmaream mare lucru in cercetarile mele si mai ales nu puneam in ele nici o nadejde. Totusi, o curiozitate nelamurita ma indemna sa continui. Despartindu-ma de perete, ma hotarai s-o iau de-a curmezisul incaperii. La inceput am inaintat cu multa bagare de seama, fiindca podeaua, desi parea facuta din ceva tare, era cleioasa si nesigura. In cele din urma am prins totusi curaj si am mers fara sovaire si voiniceste inainte, straduindu-ma sa tin o linie cat mai dreapta cu putinta. inaintasem vreo zece-doisprezece pasi in felul acesta, cand ramasita tivului sfasiat al halatului mi se incurca in picioare. Calcai pe el si ma prabusii deodata cu fata in jos.
in tulburarea pe care mi-o pricinuise caderea, nu mi-am dat seama de o imprejurare intrucatva surprinzatoare, care, totusi, dupa cateva clipe, pe cand zaceam inca la pamant, imi atrase atentia. si anume: stateam cu barbia sprijinita de podeaua temnitei, pe cand buzele si partea de sus a capului, cu toate ca pareau mai jos decat barbia, nu se atingeau de nimic. Totodata, fruntea imi fu parca scaldata in aburi lipiciosi si un miros caracteristic de ciuperci putrede imi patrunse in nari. Am intins bratul si m-am infiorat simtind ca am cazut chiar pe marginea unui put rotund, a carui suprafata desigur n-aveam inca mijloace sa o masor. Scormonind in zidarie, chiar mai jos de ghizdurile fantanii, izbutii sa desprind o bucatica si o lasai sa cada in abis. Vreme de cateva clipe am urmarit-o cu auzul, cum rasuna izbindu-se de laturile putului in prabusirea ei. intr-un tarziu, un plescait de apa, insotit de ecouri prelungi, ma infiora. in aceeasi clipa, chiar deasupra capului, se auzi un sunet, ca si cum o usa s-ar fi deschis si inchis in graba, pe cand o plapanda raza de lumina strabatu deodata intunericul si se stinse tot atat de repede.
Mi-am dat limpede seama de osanda ce-mi fusese pregatita si m-am bucurat in sinea mea de intamplarea binevenita prin care am fost mantuit. inca un pas daca mai faceam, inainte de cadere, si lumea nu ma mai vedea. Iar moartea pe care o evitasem era tocmai dintre acelea ce le socotisem niste nascociri fara de temei in povestile despre Inchizitie. Victimele tiraniei ei n-aveau alt sfarsit de ales decat sau o moarte in cele mai groaznice chinuri trupesti sau o moarte in cele mai crunte dureri sufletesti. Mie mi se harazise aceasta din urma. Nervii imi erau atat de zdruncinati de indelungata mea suferinta, ineat sunetul propriului meu glas ma facu sa tresar si ajunsesem in toate privintele faptura cea mai potrivita pentru felul de tortura ce ma astepta.
Tremurand din tot trupul, m-am intors pe dibuite pana la perete si acolo am hotarat ca e mai bine sa pier decat sa infrunt grozavia altor puturi adanci pe care inchipuirea mea le si vedea semanate ici si colo in cuprinsul temnitei. intr-o alta stare sufleteasca, as fi avut curajul sa pun capat suferintelor mele aruncandu-ma intr-unul din aceste abisuri; dar acum eram cel din urma dintre misei. si nu puteam uita cele citite cu privire la aceste puturi, si anume: nu se potrivea cu planurile mult prea groaznice ale judecatorilor ca viata sa fie curmata dintr-o data.
Framantarile mintii ma tinura treaz cateva ceasuri; dar, intr-un tarziu, adormii din nou. La desteptare, am gasit langa mine, ca si mai inainte, o paine si un ulcior cu apa. Ma chinuia o sete cumplita si am golit vasul pe nerasuflate. Pesemne ca pusesera ceva in apa, fiindca de indata ce am baut, m-a coplesit o piroteala de neinvins. Am cazut intr-un somn adanc, un somn la fel cu moartea. Cata vreme a tinut, desigur ca nu pot sti; dar cand iarasi deschisei ochii, puteam zari lucrurile din jurul meu. O lumina tulbure, ca de pucioasa, al carei izvor nu-l putui descoperi din capul locului, imi ingaduia sa vad infatisarea si intinderea temnitei mele.
Ma inselasem cu totul in privinta marimii. intregul ocol al zidurilor nu trecea de douazeci si cinci de iarzi. Vreme de cateva clipe faptul acesta trezi in mine o lume de ganduri desarte si tulburatoare desarte, intr-adevar! caci in groaznicele imprejurari in care ma aflam, ce putea fi oare mai lipsit de insemnatate decat aceste biete dimensiuni ale temnitei mele? Sufletul meu insa gasea un ciudat interes in aceste nimicuri si ma framantam, incercand sa descopar greseala ce o savarsisem in masuratoare. Adevarul, in sfarsit, iesi fulgerator la iveala. in cea dintai incercare a mea de a recunoaste locurile am numarat cincizeci si doi de pasi pana in clipa cand am cazut; trebuie sa fi fost atunci la un pas sau doi de peticul de siac; de fapt, aproape ca ispravisem cu inconjurul cavoului. Pe urma am adormit, si cand m-am trezit, se vede ca m-am intors la loc; am presupus astfel ca circuitul ar fi. aproape de doua ori mai mare decat este in realitate. Fiind cu mintea tulbure, nu am putut baga de seama ca pornisem sa dau ocol cu zidul in stanga si ca-l sfarsisem cu zidul la dreapta mea.
Ma inselasem de asemenea in ce priveste forma incaperii. Umbland pe dibuite, intalnisem mai multe colturi, si am dedus ca trebuie sa fie de o forma foarte neregulata, atat e de mare puterea intunericului asupra cuiva care se trezeste din letargie sau din somn! Nu erau alte unghiuri decat acelea ale unor mici scobituri, sau firide, la distante egale. Forma temnitei, in totul, era patrata. Ceea ce luasem eu drept zidarie se aratau acum a fi niste placi uriase de fier, sau de alt metal, ale caror lipituri si imbinari alcatuiau adanciturile. intreaga suprafata a acestei captuseli metalice era zugravita grosolan cu toate nascocirile respingatoare si hade pe care le-au scornit superstitia macabra a calugarilor. Chipuri diavolesti cu infatisare amenintatoare, cu schelete si alte imagini cu adevarat infioratoare se intindeau pretutindeni, slutind peretii. Am bagat de seama ca aceste grozavii erau desenate destul de apasat, pe cand culorile pareau sterse si ofilite ca din pricina aerului umed. Tot acum am vazut ca si pardoseala era de piatra. La mijloc se deschidea putul rotund din gaura caruia scapasem; dar era singurul in toata temnita.
Toate acestea le-am vazut nelamurit si cu multa cazna, fiindca in timpul somnului se petrecuse o mare schimbare. Acum zaceam lungit pe spate, pe un fel de cadru scund de lemn. Eram legat zdravan de el cu o fasie lunga care aducea cu o chinga. Era petrecuta de mai multe ori peste trupul si madularele mele, lasandu-mi slobod doar capul si mana stanga, atat cat sa pot ajunge singur si cu mare cazna la mancarea pusa intr-o strachina de lut, care se afla langa mine pe podea. Spre marea mea groaza, vazui ca mi se luase ulciorul. Spun spre marea mea groaza, fiindca eram chinuit de o sete cumplita. Se pare ca cei care ma prigoneau urmarisera sa-mi inteteasca setea cat mai mult, caci mancarea era cu carne si bine piperata.
Uitandu-ma in sus, am cercetat tavanul inchisorii mele. Era inalt de vreo treizeci, patruzeci de picioare, si constructia semana mult cu a peretilor inconjuratori. intr-una din despartiturile lui, un chip foarte ciudat imi atrase intreaga luare-aminte. Era o figura a Timpului, zugravita asa cum e infatisata de obicei, afara doar ca in loc de coasa tinea ceva care, la prima aruncatura de ochi, mi se paru imaginea pictata a unui urias pendul, asa cum se vede in ornicele vechi. Era totusi ceva in aspectul acestei masinarii care m-a indemnat sa o scrutez mai cu de amanuntul. Cum priveam tinta in sus la ea (fiindca se afla chiar deasupra mea), mi s-a nazarit ca o vad miscandu-se. O clipa mai tarziu, aceasta parere s-a adeverit. Avea o bataie scurta si, de buna seama, inceata. M-am uitat la ea cateva minute, mai mult uimit decat infricosat, in cele din urma, obosit de urmarirea miscarii ei monotone, mi-am intors privirile la celelalte lucruri din tainita.
Un zgomot usor mi-a atras atentia si, uitandu-ma spre podea, vazui cativa sobolani uriasi strabatand-o. Iesisera din putul pe care-l puteam zari la dreapta mea. Chiar pe cand ii priveam, se catarara in graba, in cete intregi, cu ochi hulpavi, atrasi de mirosul carnii. Mi-au trebuit multa cazna si bagare de seama ca sa-i alung.
Trecuse o jumatate de ora, sau poate chiar o ora (fiindca nu-mi putea da seama prea bine de trecerea timpului), pana mi-am atintit din nou ochii in sus. Ceea ce am vazut atunci m-a mirat si m-a uluit. Marimea oscilatiei pendulului crescuse cu aproape un iard. Ca o urmare fireasca, viteza era de asemenea cu mult mai mare. Dar ceea ce ma tulbura mai mult decat orice era impresia ca se coborase in chip vadit. Mi-am dat seama acum e de prisos sa mai spun cu cata groaza in suflet ca marginea lui de jos era alcatuita dintr-un corn de otel sclipitor, lung de aproape un picior de la un capat la celalalt; colturile lui erau indreptate in sus si se vedea bine ca marginea de jos era ascutita ca un brici: un fel de brici masiv si greu, care se latea si se ingrosa de la tais in sus. Era atarnat de o vergea groasa de arama si intregul pendul suiera leganandu-se in vazduh.
Nu ma mai puteam indoi de soarta ce-mi fusese pregatita, de iscusinta in materie de tortura a calugarilor. Iscoadele Inchizitiei aflasera ca descoperisem putul putul acela, ale carui grozavii fusesera harazite unui eretic atat de inrait ca mine, putul, aceasta inchipuire a iadului si despre care zvonurile spuneau ca e Ultima Thule a pedepselor nascocite de ei. Fusesem ferit de a ma pravali in put multumita unui accident cum nu se poate mai simplu si stiam ca surprinderea pricinuita de caderea pe neasteptate in capcana chinurilor alcatuieste o buna parte din tot grotescul acestei morti in temnita. De vreme ce scapasem de prabusire, planul lor diavolesc nu mai putea urmari sa ma rostogoleasca in abis. Asadar (in lipsa oricarei alternative), ma astepta un alt sfarsit mai bland. Mai bland! Am si zambit, cuprins de groaza un zambet slab cand m-am gandit cum folosesc atare vorba.
La ce bun sa mai povestesc acele ceasuri lungi, nesfarsit de lungi, pline de o groaza mai cumplita decat moartea, in cursul carora numaram oscilatiile suieratoare ale taisului de otel.
incet, incet, abia simtit, se lasa in jos, tot mai jos, tot mai jos, intr-o pogorare de care-mi dadeam seama numai la intervale ce mi se pareau veacuri. Au trecut zile intregi, au trecut multe zile poate, pana ce ajunse sa se legene asupra-mi atat de aproape, incat sa-mi faca vant cu taioasa lui suflare. Izul otelului ascutit imi patrundea in nari cu de-a sila. Ma rugam intruna, ma rugam cerului, obosindu-l cu atatea rugi, sa-l faca sa coboare mai repede. imi pierdui cu desavarsire mintile si ma caznii din rasputeri sa ma avant in sus, in bataia cumplitului hanger. si apoi cadeam deodata intr‑un fel de nepasare si zaceam, zambind luminoasei morti ca un copil in fata unei jucarii minunate.
Am mai trecut inca o data printr-un asemenea ragaz de absoluta nesimtire. A fost de scurta durata; fiindca, venindu-mi iarasi in fire, am bagat de seama ca pendulul nu mai coborase in chip vadit. Dar se poate sa fi fost lung rastimpul; ca mai erau pe cat stiam si niste demoni care prinsesera de veste ca am lesinat si care puteau opri dupa voie bataia pendulului. Cand m-am trezit din nou, m-am simtit, vai, nespus de bolnav si de istovit, ca si cum as fi rabdat de foame multa vreme. Pana si printre chinurile acestei clipe, firea omeneasca isi cerea hrana. Cu o sfortare dureroasa, am intins bratul stang, atat cat imi ingaduiau legaturile, si am apucat bietele ramasite pe care mi le lasasera sobolanii. Ducandu-mi o bucatica la gura, mi-a fulgerat prin minte un gand nelamurit de bucurie, de nadejde. si totusi cum mai putea fi vorba de nadejde pentru unul ca mine? Era, precum am spus, un gand pe jumatate inchegat, cum i se intampla omului adeseori, unul dintre acele ganduri care nu se intregesc niciodata. Am simtit ca era de bucurie, de speranta; dar am simtit de asemenea ca pierise dintru inceput. M-am straduit in zadar sa-l desavarsesc, sa-l recapat. Suferintele indelungate imi nimicisera aproape toate puterile obisnuite ale mintii. Eram un imbecil, un idiot.
Oscilatia pendulului facea unghi drept cu trupul meu intins. Am vazut cornul lui asezat in asa fel incat sa treaca prin regiunea inimii. Are sa-mi sfasie nitel siacul halatului, are sa se intoarca, iar si iar, sa-si recapete miscarea. Oricat i-ar fi de mare oscilatia (cam de vreo treizeci de picioare si mai bine), precum si forta suieratoare a pogorarii care ar fi de ajuns ca sa despice pana si acesti pereti de fier el, totusi, timp de cateva minute n-avea sa faca altceva decat sa-mi sfasie halatul. M-am oprit la gandul acesta. N-am indraznit sa trec dincolo de aceasta idee. Am adancit-o cu atentie incapatanata, ca si cum, infatisand-o astfel, as fi putut opri pe loc coborarea taisului de otel. M-am silit sa-mi indrept gandul inspre sunetul pe care-l va face taisul cand va trece prin vesmantul meu, inspre acea anumita senzatie, ascutita si patrunzatoare, pe care o produce asupra nervilor o stofa cand e zgariata. Am framantat in minte toate aceste nimicuri, pana ce mi s-au strepezit dintii.
Se lasa in jos, tot mai jos, fara preget. Gaseam o placere salbatica sa masor si sa compar iuteala lui de leganare cu cea de coborare. Spre dreapta... spre stanga... departe... mai departe... cu tipatul unui duh blestemat!... cu pasul tiptil al tigrului... drept spre inima mea! Radeam si urlam rand pe rand, dupa cum ma stapanea un gand sau altul.
Mai jos, fara gres, si fara induplecare, tot mai jos! Vajaia la trei degete de pieptul meu! M-am straduit din rasputeri, cu turbare, sa-mi desfac bratul stang. Era liber numai pana la cot. Puteam sa misc mana, cu multa cazna, de la talerul de langa mine pana la gura, dar mai departe, nu. Daca as fi izbutit sa rup legaturile mai sus de cot, as fi putut apuca pendulul si incerca sa-l opresc. Era ca si cum as fi incercat sa opresc o avalansa!
Mai jos, tot mai jos, neincetat, neinduplecat. Gafaiam si ma zbuciumam la fiece vibratie. Ma ghemuiam, zvarcolindu-ma, la fiece leganare, ii urmaream cu privirea miscarile cand in sus, cand in jos cu nerabdarea celei mai neinchipuite deznadejdi; apoi ochii mi se inchideau spasmodic la coborare, desi moartea ar fi fost o usurare cum nu se poate spune. Dar tremuram din tot trupul la gandul ca o miscare abia simtita a masinariei ar putea sa repeada aceasta secure ascutita si scanteietoare in pieptul meu. Nadejdea era cea care-mi facea nervii sa se incordeze si sa mi se stranga tot trupul. Era nadejde nadejdea care biruie chiar si pe esafod si care le sopteste osanditilor la moarte pana si in temnitele Inchizitiei.
Vazui ca dupa zece, douasprezece oscilatii, otelul are sa vina in atingere cu halatul. O data cu aceasta observatie, toata linistea patrunzatoare si ascutita a deznadejdii puse pe neasteptate stapanire pe mintea mea. Pentru intaia oara dupa atatea ceasuri dupa atatea zile poate gandeam. Asadar, imi veni in minte ca fasia sau chinga care ma infasura era dintr-o bucata. Nu eram legat si cu alta funie. Cea dintai lovitura a acelui corn asemeni briciului, in orice parte a chingii, are s-o despice, in asa fel incat am s-o pot desface de pe trupul meu cu mana stanga. Dar, in cazul acesta, ce groaznica era apropierea taisului de otel! Ce primejdie de moarte ma pandea o data cu cea mai usoara tresarire! Dar era oare cu putinta sa nu fi prevazut ciracii gadelui aceasta eventualitate si sa nu fi luat nici o masura? Se putea oare ca fasia sa mi se incruciseze peste piept tocmai in calea pendulului? Temandu-ma sa nu-mi vad spulberata acea sfioasa si dupa cum parea ultima nadejde, mi-am ridicat capul destul de sus ca sa-mi pot vedea mai bine pieptul. Chinga imi infasura strans madularele si trupul intreg, afara numai de poteca pe unde avea sa treaca taisul ucigator.
De-abia lasai capul in jos, pe locul sau dintai, cand imi fulgera prin minte un gand pe care l-as descrie mai bine ca fiind jumatatea neformata inca a ideii de scapare, pomenita mai inainte, si din care doar o parte imi plutise nelamurit in minte pe cand imi duceam hrana la buzele arse. Gandul intreg prinsese acum viata sfios, nu prea deslusit, nu prea cuminte, totusi pe deplin inchegat. Am inceput de indata, cu infrigurata energie a deznadejdii, sa incerc sa-l duc la indeplinire.
De mai multe ceasuri, peste tot locul din preajma scandurii joase pe care zaceam misunau in voie sobolanii. Salbatici, indrazneti si hulpavi isi atinteau asupra-mi ochii lor rosii; parca n-asteptau decat sa raman nemiscat ca sa faca din mine prada lor. Cu ce fel de hrana, ma intrebai, au fost obisnuiti in fantana?!
in ciuda sfortarilor mele de a-i impiedica, inghitisera aproape tot continutul talerului, afara de o mica ramasita. Capatasem deprinderea sa‑mi legan mana, fara incetare, in jurul talerului, dar, cu incetul, aceasta miscare inconstienta si neschimbata nu mai avu nici un efect. Adesea, in lacomia lor, lighioanele imi infigeau in degete coltii ascutiti. Cu firicelele de carne unsuroasa si piperata frecai zdravan chinga, oriunde am putut ajunge. Apoi, luand mana de pe podea, ramasei nemiscat, fara sa suflu.
La inceput, vietatile acelea nesatioase au fost uimite si inspaimantate de aceasta schimbare, de faptul ca orice miscare incetase. Au dat indarat ingrozite, multe din ele s-au ascuns in fantana. Dar asta a durat doar o clipa. Nu ma bizuisem degeaba pe lacomia lor. Vazand ca am ramas nemiscat, una sau doua dintre cele mai indraznete se catarara pe culcusul de scanduri, adulmecand spre chinga. Parca a fost semnalul unui iures de pretutindeni. Din putul fantanii se napusteau mereu, cete, cete. Se agatau de scandura, alergau de-a lungul meu si navaleau asupra-mi cu sutele. Miscarea masurata a pendulului nu-i tulbura catusi de putin. Ferindu-se de loviturile lui, isi fa*a de lucru cu chinga unsuroasa. Se imbulzeau, misunau, gramadindu-se peste mine in musuroaie tot mai mari. Mi se zvarcoleau pe grumaz, boturile lor reci imi cautau buzele; eram aproape inabusit de apasarea gloatei lor; o scarba fara nume pe lumea asta imi umfla pieptul si-mi ingheta, vascos, inima, inca o clipa, si simtii ca batalia va lua sfarsit. imi dadeam bine seama ca legaturile slabesc. intelesei ca trebuie sa fie si taiate in mai multe locuri. Cu o hotarare supraomeneasca, stam neclintit.
Socoteala mea nu daduse gres, si nici nu suferisem in zadar. intr-un tarziu, am simtit ca sunt liber. Chinga atarna in zdrente sub mine. Dar iata ca bataia pendulului imi apasa pieptul. imi sfasia halatul de siac. Taiase si rufa de dedesubt. Se mai legana de doua ori si simtii o durere ascutita in toti nervii. Sosise insa ceasul mantuirii. La un semn facut cu mana, liberatorii mei, imbulzindu-se zgomotos, o luara la goana.
Cu o miscare hotarata, prevazatoare, inceata si piezisa, m-am strecurat afara, lunecand din stransoarea chingilor, pana dincolo de atingerea hangerului. in sfarsit, eram liber, cel putin deocamdata.
Liberi... dar in gheara Inchizitiei. De-abia ma ridicasem de pe groaznicul meu pat de lemn si pusesem piciorul pe pardoseala de piatra, cand deodata miscarea diabolicei masinarii inceta si o vazui trasa in sus, prin tavan, de o putere nevazuta. A fost o invatatura de minte care mi-a umplut sufletul de deznadejde. Fara doar si poate ca fiecare gest al meu fusese supravegheat. Liber! De-abia scapasem de moarte, de chinurile unei anumite agonii, si eram dat prada altor chinuri, mai rele decat moartea! La gandul acesta, mi-am rotit cu infrigurare ochii peste peretii de fier care ma inconjurau. in incapere se petrecea ceva neobisnuit, o anumita schimbare, de care nu mi-am putut da bine seama la inceput, dar care era vadita. Dupa cateva minute ametitoare, pline de naluciri si cutremurari, mi-am chinuit mintea in zadar cu fel de fel de presupuneri fara temei. in rastimpul acela mi-am dat seama pentru intaia oara de izvorul acelei licariri de pucioasa care lumina tainita. Venea dintr-o crapatura, lata cam de un deget, ce se intindea jur-imprejurul hrubei, la poalele zidurilor, care, din aceasta pricina, aratau ca si cum ar fi fost cu totul despartite de podea. Am incercat, dar desigur in zadar, sa ma uit prin acea deschizatura.
Tocmai cand ma ridicai de jos dupa ce facusem incercarea, mi se deslusi deodata in minte misterul schimbarii petrecute in incapere. Bagasem de seama ca, desi contururile figurilor de pe pereti erau destul de apasate, culorile lor pareau totusi ofilite si sterse. Aceste culori capatasera acum o stralucire orbitoare, o stralucire fara de seaman, ce se intetea din clipa in clipa si dadea zugravelilor si diavolestilor chipuri o infatisare care ar fi zdruncinat si nervi mai tari decat ai mei. Ochi de demoni, de o salbatica si macabra agerime, ma atinteau, scanteietori, de pretutindeni, de acolo de unde nu puteau fi vazuti mai inainte, lucind cu lugubra stralucire a unei flacari pe care nu puteam sa mi-o inchipui ireala.
Ireala! Chiar pe cand stam si rasuflam, imi patrunse in nari aburul fierbinte incins. Un miros inecacios se raspandi in temnita. O vapaie tot mai aprinsa se intetea din clipa in clipa in acei ochi fiorosi, pironiti asupra chinurilor mele. O lumina purpurie si bogata se revarsa peste sangeroasele grozavii zugravite. Gafaiam! Abia mai imi trageam rasuflarea. Nu mai incapea indoiala asupra scopului urmarit de calaii mei... oh! cei mai neinduplecati dintre calai... oh! cei mai demonici dintre oameni! M-am tras din fata metalului arzator inspre mijlocul hrubei... Pe langa teama de nimicire prin foc ce ma ameninta, gandul la racoarea din fantana mi se revarsa in suflet ca un balsam. M-am repezit pana la marginea ei datatoare de moarte, mi-am holbat ochii spre fund. Stralucirea tavanului invapaiat o lumina pana in adancurile cele mai tainice. Timp de o clipa, totusi, o clipa de groaza, mintea mea n-a vrut sa dea crezare intelesului celor ce am vazut. Dar intr-un sfarsit el si-a taiat drum prin sufletul meu cu de-a sila, arzand ca un foc in mintea mea cutremurata. Oh! De-as avea glas sa vorbesc! Oh! Ce grozavie! Oh! Mai bine orice alta grozavie, numai asta nu! Cu un racnet, ma repezii departe de marginea putului, imi ingropai fata in palme si izbucnii intr-un plans amar.
Caldura crestea cu repeziciune, si inca o data privii in sus, tremurand ca scuturat de friguri. Se facuse in hruba inca o schimbare, dar de asta data o vadita schimbare in forma. Ca si mai inainte, m-am straduit zadarnic la inceput sa-mi dau seama sau sa inteleg ce se petrece. Dar n-am fost lasat multa vreme in indoiala. Pentru ca ii scapasem de doua ori din gheara, razbunarea Inchizitiei se grabea cat putea si nu mai era de glumit cu regele tuturor spaimelor. incaperea fusese patrata. Vazui ca doua dintre unghiurile ei de fier erau acum ascutite, si, prin urmare, celelalte doua, obtuze. Cumplita deosebire dintre ele crestea repede, cu un fel de vaiet surd si plangator. intr-o clipa, incaperea isi schimbase infatisarea, capatand forma unui romb. Dar prefacerea nu se opri aici; nici nu nadajduiam, nici nu doream sa se opreasca. Mi-as fi lipit de piept zidurile inrosite, ca un vesmant de vesnica pace.
Moarte, am strigat eu, orice fel de moarte, dar nu in put! Ce nebunie! Nu eram oare tinut sa stiu ca numai si numai in put trebuia sa ma impinga fierul cela incins? Puteam eu oare sa infrunt ogoarea lui arzatoare? si chiar de-as fi putut, cum sa ma impotrivesc apasarii lui? Iar acum rombul se alungea mereu, tot mereu, cu o iuteala care nu-mi mai lasa ragaz pentru gandire. Centrul acestuia si, fireste, latimea lui cea mai mare veneau tocmai deasupra abisului larg deschis, am sarit inapoi, dar peretii in inchidere ma impingeau inainte, fara putinta de impotrivire. in cele din urma, pentru trupul meu chinuit si plin de arsuri nu mai ramase loc pe pardoseala temnitei nici cat sa pun piciorul. Nu mai luptam, dar chinurile sufletului meu izbucnira intr-un ultim urlet lung si puternic, de deznadejde. Simtii ca ma clatin pe marginea putului si-mi intorsei privirea...
Deodata, o larma asurzitoare de glasuri omenesti! O izbucnire puternica de trambite nenumarate. Un vuiet salbatic, de mii si mii de tunete. Zidurile de foc se dadura repede inapoi. O mana intinsa ma apuca de brat in clipa cand ma prabuseam, lesinat, in abis. Era a generalului Lasalle. Ostirea franceza intrase in Toledo. Inchizitia incapuse pe mainile dusmanilor sai.
Hruba si pendulul (in original The Pit and the Pendulum) a fost publicata in almanahul The Gift: A Christmas and New Year's Present for 1843, tiparit in anul 1842 la Philadelphia
Sanguinis innocui, nom satiata, aluit.
Sospite nune patria, fracto nune funeris antro,
Mors ubi dira fuit, vita salusque patent.
Aici, nelegiuita gloata a calailor si-a rasfatat naprasnica-i manie,
De sange nevinovat nesatioasa.
Acum, nimicita fiind vizuina crimelor, tu, patrie, poti fi fara grija,
Acolo unde moartea cea cruda a fost stapana, domneste astazi viata si mantuirea.
(Catren scris pentru portile pietei ce urma sa fie amenajata la Paris pe locul unde a fost clubul iacobinilor)
Eram istovit acea lunga agonie ma istovise de moarte; si cand, intr-un sfarsit, m-au dezlegat si mi-au ingaduit sa ma asez, am simtit ca puterile ma parasesc. Sentinta cumplita sentinta de moarte a fost cea din urma rostire care mi-a ajuns lamurit la ureche. Dupa aceea, glasul inchizitorilor paru ca se topeste in zvonul nedeslusit al unui vis. in sufletul meu el trezi o idee de rotire, pesemne pentru ca inchipuirea mea il asemuia cu vuietul unei roti de moara. Dar n-a tinut decat un scurt rastimp, apoi n‑am mai auzit nimic. Totusi, catava vreme am mai putut vedea, dar cat de groaznic exageram totul! Am mai putut vedea buzele judecatorilor invesmantati in negru. Mi se parea ca sunt albe, mai albe decat foaia de hartie pe care astern aceste cuvinte, si subtiri caraghios de subtiri subtiate de expresia lor intensa de asprime, de neclintita hotarare, de dispret neindurat pentru chinurile omenesti. Vedeam ca pe aceste buze iau nastere poruncile care pentru mine erau poruncile sortii. Le-am vazut rostind schimonosite osanda mortii. Le-am vazut potrivind silabele numelui meu si m-am cutremurat, fiindca nu mai urma nici un alt sunet. Am mai vazut, in cateva clipe de groaza nebuna, unduirea lina, aproape nesimtita, a draperiilor negre ce invaluiau peretii incaperii. si atunci, privirile imi cazura pe cele sapte sfesnice inalte de pe masa. La inceput au luat chipul indurarii insesi si pareau ingeri albi si plapanzi, care veneau sa ma mantuie, dar deodata un lesin de moarte imi napadi sufletul si simtii ca ma infior pana in adancul fiintei, ca si cum m-as fi atins de firele unei baterii galvanice, in vreme ce ingerestile chipuri se preschimbau in stafii fara noima, cu fruntile in flacari, si vazui ca din partea lor nu voi avea ajutor. Mai apoi mi s-a strecurat in inchipuire un gand, ca un crampei de cantec maiestru: Ce dulce trebuie sa fie odihna in mormant!. Gandul sosi incet si tiptil, si multa vreme trecu pana ce l-am cuprins pe de-a-ntregul; dar tocmai cand mintea in sfarsit izbutise sa-l simta mai bine, sa se impace cu el, chipurile judecatorilor pierira ca prin farmec din fata mea, sfesnicele inalte se cufundara in neant, flacarile se stinsera cu totul; beznele intunericului navalira; orice simtire paru inghitita de pravalirea aceea bezmetica a sufletului in Hades. Iar lumea fu numai liniste, si noapte, si tacere.
Lesinasem. Totusi nu vreau sa spun ca-mi pierdusem cu desavarsire constiinta. Nu incercam sa definesc sau macar sa descriu ce-mi mai ramasese din ea; dar nu era cu totul pierduta. Nu! Nici in somnul cel mai adanc! Nu! Nici in delir! Nu! Nici in lesin! Nu! Nici in moarte! Nici chiar in groapa nu e totul pierdut. Altminteri, n-ar mai fi nemurire pentru om. Trezindu-ne din somnul cel mai adanc, sfasiem urzeala stravezie a unui anume vis. si atat de gingasa era acea tesatura, incat, o clipa dupa aceea, nici nu ne mai amintim ce am visat. intorcandu-ne la viata din lesin, trecem peste doua praguri: cel dintai e simtul existentei noastre mintale sau spirituale; al doilea e simtul existentei fizice. Daca, ajunsi la al doilea prag, am putea sa retraim in minte impresiile celui dintai, se pare ca ar fi cu putinta sa gasim acele impresii pline de amintirile vii ale abisului de dincolo. si ce oare e acest abis? Cum vom putea macar deosebi umbrele lui de-ale mormantului? Dar, daca impresiile culese in stadiul pe care l-am denumit pragul dintai nu reapar la porunca vointei noastre, totusi, dupa un lung rastimp, nu se ivesc ele oare din nou, asa incat ne minunam de unde au putut veni? Cel care n-a cazut in lesin niciodata nu va gasi stranii palate si chipuri tulburator de cunoscute in stralucirile jarului; nu va zari plutind in vazduhul apropiat aratarile triste pe care cei multi nu le pot vedea: nu va deslusi mireasma vreunei flori nemaivazute; si mintea lui nu se va rasfata fermecata de intelesul unei cadente muzicale care niciodata nu i-a mai incantat auzul.
in staruitoarele si ingaduitoarele mele straduinte de a-mi reaminti si in apriga mea lupta de a mai culege unele semne din acea stare asemenea neantului, in care sufletul mi se scufundase, au fost si cateva clipe cand am visat ca izbandesc. Au fost si scurte, foarte scurte rastimpuri in care am scos la lumina unele amintiri, despre care judecata mea limpede de mai tarziu m-a incredintat ca nu puteau fi in legatura decat cu acele minute de aparenta lipsa de cunostinta. Acele umbre ale memoriei imi sopteau ceva nedeslusit despre niste marete intruchipari care m-au ridicat, purtandu-ma pe tacute in jos, mai jos, tot mai jos, pana ce o cumplita ameteala ma cuprinse numai la gandul acelei pogorari fara sfarsit. Tot ele imi spuneau ceva despre o nelamurita spaima a inimii mele pricinuita de linistea ei nefireasca. Urmeaza apoi o impresie de nemiscare neasteptata a tuturor lucrurilor... Ca si cum cei care ma purtasera (in ce spectral cortegiu!) ar fi depasit in pogorarea lor marginile nemarginirii si s-ar fi oprit, sleiti ei insisi de searbada lor truda. Dupa aceea, imi amintesc de ceva trist si neguros; apoi totul a fost o nebunie, nebunia unei memorii ce rascoleste lucruri neingaduite.
Cu totul pe neasteptate, sufletul meu a avut din nou parte de sunet si de miscare; de zvacnirea navalnica a inimii si de tic-tacul ei in auz. Apoi, un repaos, in care totul e alb. si iarasi sunetul, si pipaitul, si miscarea se intorc dimpreuna cu un fel de zbarnait dureros, ce-mi strabate tot trupul. Apoi, constiinta, ea singura, dar fara gandire, constiinta ca sunt in viata se ivi pentru un rastimp, care se prelungi multa vreme. Apoi, ca un fulger, gandirea, si o spaima cumplita, si trudnica staruinta de a intelege adevarata mea stare. Apoi, un aprig dor sa alunec in nesimtire. Apoi, un iures al sufletului spre viata si o sfortare izbutita de a ma misca. Iar acum, intreaga amintire a judecatii, a judecatorilor, a draperiilor negre, a sentintei, a slabiciunii mele, a lesinului. Apoi, uitarea deplina a tot ce a urmat; a tot ce mai tarziu, dupa mari staruinte, am ajuns in stare sa-mi amintesc nelamurit.
in tot acest rastimp nu deschisesem ochii. Simteam ca zac pe spate, dezlegat. intinsei mana si ea cazu greoi pe ceva umed si tare. O lasai acolo cateva clipe, in care timp m-am straduit sa ghicesc unde ma aflu si ce se petrece cu mine. Nu indrazneam sa-mi folosesc vazul, desi doream asta din tot sufletul. Mi-era frica de intaia privire pe care as fi aruncat-o asupra lucrurilor din preajma. Nu pentru ca m-as fi temut sa vad ceva spaimantator, ci pentru ca ma ingrozeam ca n-ar fi nimic de vazut. intr-un tarziu, cu deznadejdea in suflet, deschisei repede ochii. Cele mai negre ganduri mi se adeverira atunci. intunecimile noptii vesnice ma invaluiau. Ma luptai sa-mi trag rasuflarea. Mi se parea ca beznele dese ma apasa si ma inabusa. Aerul era nesuferit de greu. Totusi, stateam linistit si ma straduiam sa judec. Mi-am adus aminte de felul cum lucreaza Inchizitia si am cautat sa-mi dau seama din tot ce stiam de adevarata mea stare. Sentinta fusese data; si mi se parea ca de-atunci incoace trecuse un rastimp foarte lung. Nici o clipa totusi n-am crezut ca am murit cu adevarat. O asemenea presupunere, in ciuda tuturor nascocirilor citite, nu se impaca defel cu viata reala; dar oare unde ma aflam si in ce stare? stiam ca, de obicei, osanditii la moarte sunt arsi pe rug, si un astfel de lucru se intamplase chiar in noaptea care a urmat zilei judecatii mele. Fusesem oare aruncat din nou in temnita, in asteptarea jertfei apropiate, care nu trebuia sa aiba loc decat peste cateva luni? Vazui indata ca nu poate fi vorba de asa ceva. Victimele fusesera cerute fara zabava. Mai mult inca, temnita mea, ca toate chiliile osanditilor din Toledo, avea o pardoseala de piatra si nu era cu totul lipsita de lumina.
Deodata un gand ingrozitor facu sa-mi navaleasca valuri de sange in inima si, pentru scurta vreme, cazui din nou in nesimtire. Cand ma trezii, sarii fara de veste in picioare, cu un tremur nestapanit in tot trupul. Nebuneste, mi-am intins bratele in sus si jur-imprejur, in toate partile. Nu simteam nimic. Ma temeam totusi sa fac un pas, ca nu cumva sa ma izbesc de zidurile unui mormant. Sudoarea imi curgea siroaie si mi se aduna in stropi mari si reci pe frunte. in cele din urma, chinurile indoielii ajunsera de neindurat si inaintai cu bagare de seama, intinzand bratele si holband ochii, in nadejdea de a descoperi o raza cat de slaba de lumina. Facui cativa pasi, dar totul era intunecat si gol. Rasuflai mai in voie. Cel putin atat parea vadit, ca nu-mi fusese harazita mie soarta cea mai groaznica dintre toate.
si atunci, pe cand inaintam mereu si cu bagare de seama, iata ca toate zvonurile nedeslusite asupra grozaviilor din Toledo mi se imbulzira, cu miile, in amintire. Despre temnitele acestea se spuneau lucruri stranii. Le-am luat totdeauna drept nascociri, erau insa prea stranii si prea groaznice ca sa poata fi repetate altfel decat in soapta. Eram oare lasat sa mor de foame in aceasta lume subpamanteana a intunericului? Sau ce alta soarta, poate mai cumplita, ma astepta? Cunosteam mult prea bine felul de a fi al judecatorilor mei ca sa ma mai pot indoi ca urmarea va fi numai moartea, si o moarte de o grozavie cu totul neobisnuita. Felul si ceasul acestei morti erau singurul lucru care ma ingrijora si ma framanta.
in sfarsit, mainile mele intinse dadura peste ceva tare. Era un zid foarte neted, lipicios si rece, care parea facut din blocuri de piatra. Ma tinui de el, umbland cu toata grija si neincrederea pe care mi-o inspirasera unele vechi istorisiri. Totusi, aceasta incercare nu-mi ingaduia catusi de putin sa aflu marimea temnitei mele, fiindca as fi putut sa-i dau ocol si sa ma intorc la punctul de plecare fara sa-mi dau seama, atat de neted si de uniform era zidul. De aceea, am cautat cutitul pe care-l aveam in buzunar cand am fost dus in fata camerei inchizitoriale; dar nu mai era acolo; hainele imi fusesera inlocuite cu un halat de siac grosolan. Ma gandisem sa infig taisul in vreo crapatura cat de mica a zidariei ca sa-mi pot da seama de unde am plecat; nu era cine stie ce greutate, cu toate ca pentru mintea mea invalmasita parea la inceput ceva de neinvins. Am sfasiat o bucata din tivul halatului si am intins-o pe jos, in toata lungimea ei, perpendicular pe zid. Mergand pe dibuite in jurul tainitei, nu se putea sa nu dau peste peticul acesta la capatul ocolului. Asa, cel putin, aveam de gand. Dar nu tinusem seama de marimea temnitei, nici de propria mea slabiciune. Am inaintat sovaind catva timp, pana m-am impiedicat si am cazut. Sleit de oboseala, am ramas locului si, cum zaceam acolo, *and m-a furat somnul.
La desteptare, intinzand bratul, am gasit langa mine o paine si un ulcior cu apa. Eram prea istovit ca sa ma pot gandi asupra acestui lucru, dar am mancat si am baut cu nesat. Putin dupa aceea, am luat-o iarasi in jurul tainitei mele si, cu mare truda, am ajuns in sfarsit la bucata de siac. Pana in clipa caderii numarasem cincizeci si doi de pasi si, pornind din nou, am mai numarat patruzeci si opt de pasi pana am ajuns la peticul de lina. Erau deci, in total, o suta de pasi; si, socotind doi pasi de fiecare iard, am presupus ca temnita trebuie sa aiba cincizeci de iarzi de jur-imprejur. Dadusem, totusi, peste multe unghere in zid, si de aceea nu puteam ghici forma cavoului, caci nu ma puteam impiedica sa cred ca e vorba de un cavou.
Nu urmaream mare lucru in cercetarile mele si mai ales nu puneam in ele nici o nadejde. Totusi, o curiozitate nelamurita ma indemna sa continui. Despartindu-ma de perete, ma hotarai s-o iau de-a curmezisul incaperii. La inceput am inaintat cu multa bagare de seama, fiindca podeaua, desi parea facuta din ceva tare, era cleioasa si nesigura. In cele din urma am prins totusi curaj si am mers fara sovaire si voiniceste inainte, straduindu-ma sa tin o linie cat mai dreapta cu putinta. inaintasem vreo zece-doisprezece pasi in felul acesta, cand ramasita tivului sfasiat al halatului mi se incurca in picioare. Calcai pe el si ma prabusii deodata cu fata in jos.
in tulburarea pe care mi-o pricinuise caderea, nu mi-am dat seama de o imprejurare intrucatva surprinzatoare, care, totusi, dupa cateva clipe, pe cand zaceam inca la pamant, imi atrase atentia. si anume: stateam cu barbia sprijinita de podeaua temnitei, pe cand buzele si partea de sus a capului, cu toate ca pareau mai jos decat barbia, nu se atingeau de nimic. Totodata, fruntea imi fu parca scaldata in aburi lipiciosi si un miros caracteristic de ciuperci putrede imi patrunse in nari. Am intins bratul si m-am infiorat simtind ca am cazut chiar pe marginea unui put rotund, a carui suprafata desigur n-aveam inca mijloace sa o masor. Scormonind in zidarie, chiar mai jos de ghizdurile fantanii, izbutii sa desprind o bucatica si o lasai sa cada in abis. Vreme de cateva clipe am urmarit-o cu auzul, cum rasuna izbindu-se de laturile putului in prabusirea ei. intr-un tarziu, un plescait de apa, insotit de ecouri prelungi, ma infiora. in aceeasi clipa, chiar deasupra capului, se auzi un sunet, ca si cum o usa s-ar fi deschis si inchis in graba, pe cand o plapanda raza de lumina strabatu deodata intunericul si se stinse tot atat de repede.
Mi-am dat limpede seama de osanda ce-mi fusese pregatita si m-am bucurat in sinea mea de intamplarea binevenita prin care am fost mantuit. inca un pas daca mai faceam, inainte de cadere, si lumea nu ma mai vedea. Iar moartea pe care o evitasem era tocmai dintre acelea ce le socotisem niste nascociri fara de temei in povestile despre Inchizitie. Victimele tiraniei ei n-aveau alt sfarsit de ales decat sau o moarte in cele mai groaznice chinuri trupesti sau o moarte in cele mai crunte dureri sufletesti. Mie mi se harazise aceasta din urma. Nervii imi erau atat de zdruncinati de indelungata mea suferinta, ineat sunetul propriului meu glas ma facu sa tresar si ajunsesem in toate privintele faptura cea mai potrivita pentru felul de tortura ce ma astepta.
Tremurand din tot trupul, m-am intors pe dibuite pana la perete si acolo am hotarat ca e mai bine sa pier decat sa infrunt grozavia altor puturi adanci pe care inchipuirea mea le si vedea semanate ici si colo in cuprinsul temnitei. intr-o alta stare sufleteasca, as fi avut curajul sa pun capat suferintelor mele aruncandu-ma intr-unul din aceste abisuri; dar acum eram cel din urma dintre misei. si nu puteam uita cele citite cu privire la aceste puturi, si anume: nu se potrivea cu planurile mult prea groaznice ale judecatorilor ca viata sa fie curmata dintr-o data.
Framantarile mintii ma tinura treaz cateva ceasuri; dar, intr-un tarziu, adormii din nou. La desteptare, am gasit langa mine, ca si mai inainte, o paine si un ulcior cu apa. Ma chinuia o sete cumplita si am golit vasul pe nerasuflate. Pesemne ca pusesera ceva in apa, fiindca de indata ce am baut, m-a coplesit o piroteala de neinvins. Am cazut intr-un somn adanc, un somn la fel cu moartea. Cata vreme a tinut, desigur ca nu pot sti; dar cand iarasi deschisei ochii, puteam zari lucrurile din jurul meu. O lumina tulbure, ca de pucioasa, al carei izvor nu-l putui descoperi din capul locului, imi ingaduia sa vad infatisarea si intinderea temnitei mele.
Ma inselasem cu totul in privinta marimii. intregul ocol al zidurilor nu trecea de douazeci si cinci de iarzi. Vreme de cateva clipe faptul acesta trezi in mine o lume de ganduri desarte si tulburatoare desarte, intr-adevar! caci in groaznicele imprejurari in care ma aflam, ce putea fi oare mai lipsit de insemnatate decat aceste biete dimensiuni ale temnitei mele? Sufletul meu insa gasea un ciudat interes in aceste nimicuri si ma framantam, incercand sa descopar greseala ce o savarsisem in masuratoare. Adevarul, in sfarsit, iesi fulgerator la iveala. in cea dintai incercare a mea de a recunoaste locurile am numarat cincizeci si doi de pasi pana in clipa cand am cazut; trebuie sa fi fost atunci la un pas sau doi de peticul de siac; de fapt, aproape ca ispravisem cu inconjurul cavoului. Pe urma am adormit, si cand m-am trezit, se vede ca m-am intors la loc; am presupus astfel ca circuitul ar fi. aproape de doua ori mai mare decat este in realitate. Fiind cu mintea tulbure, nu am putut baga de seama ca pornisem sa dau ocol cu zidul in stanga si ca-l sfarsisem cu zidul la dreapta mea.
Ma inselasem de asemenea in ce priveste forma incaperii. Umbland pe dibuite, intalnisem mai multe colturi, si am dedus ca trebuie sa fie de o forma foarte neregulata, atat e de mare puterea intunericului asupra cuiva care se trezeste din letargie sau din somn! Nu erau alte unghiuri decat acelea ale unor mici scobituri, sau firide, la distante egale. Forma temnitei, in totul, era patrata. Ceea ce luasem eu drept zidarie se aratau acum a fi niste placi uriase de fier, sau de alt metal, ale caror lipituri si imbinari alcatuiau adanciturile. intreaga suprafata a acestei captuseli metalice era zugravita grosolan cu toate nascocirile respingatoare si hade pe care le-au scornit superstitia macabra a calugarilor. Chipuri diavolesti cu infatisare amenintatoare, cu schelete si alte imagini cu adevarat infioratoare se intindeau pretutindeni, slutind peretii. Am bagat de seama ca aceste grozavii erau desenate destul de apasat, pe cand culorile pareau sterse si ofilite ca din pricina aerului umed. Tot acum am vazut ca si pardoseala era de piatra. La mijloc se deschidea putul rotund din gaura caruia scapasem; dar era singurul in toata temnita.
Toate acestea le-am vazut nelamurit si cu multa cazna, fiindca in timpul somnului se petrecuse o mare schimbare. Acum zaceam lungit pe spate, pe un fel de cadru scund de lemn. Eram legat zdravan de el cu o fasie lunga care aducea cu o chinga. Era petrecuta de mai multe ori peste trupul si madularele mele, lasandu-mi slobod doar capul si mana stanga, atat cat sa pot ajunge singur si cu mare cazna la mancarea pusa intr-o strachina de lut, care se afla langa mine pe podea. Spre marea mea groaza, vazui ca mi se luase ulciorul. Spun spre marea mea groaza, fiindca eram chinuit de o sete cumplita. Se pare ca cei care ma prigoneau urmarisera sa-mi inteteasca setea cat mai mult, caci mancarea era cu carne si bine piperata.
Uitandu-ma in sus, am cercetat tavanul inchisorii mele. Era inalt de vreo treizeci, patruzeci de picioare, si constructia semana mult cu a peretilor inconjuratori. intr-una din despartiturile lui, un chip foarte ciudat imi atrase intreaga luare-aminte. Era o figura a Timpului, zugravita asa cum e infatisata de obicei, afara doar ca in loc de coasa tinea ceva care, la prima aruncatura de ochi, mi se paru imaginea pictata a unui urias pendul, asa cum se vede in ornicele vechi. Era totusi ceva in aspectul acestei masinarii care m-a indemnat sa o scrutez mai cu de amanuntul. Cum priveam tinta in sus la ea (fiindca se afla chiar deasupra mea), mi s-a nazarit ca o vad miscandu-se. O clipa mai tarziu, aceasta parere s-a adeverit. Avea o bataie scurta si, de buna seama, inceata. M-am uitat la ea cateva minute, mai mult uimit decat infricosat, in cele din urma, obosit de urmarirea miscarii ei monotone, mi-am intors privirile la celelalte lucruri din tainita.
Un zgomot usor mi-a atras atentia si, uitandu-ma spre podea, vazui cativa sobolani uriasi strabatand-o. Iesisera din putul pe care-l puteam zari la dreapta mea. Chiar pe cand ii priveam, se catarara in graba, in cete intregi, cu ochi hulpavi, atrasi de mirosul carnii. Mi-au trebuit multa cazna si bagare de seama ca sa-i alung.
Trecuse o jumatate de ora, sau poate chiar o ora (fiindca nu-mi putea da seama prea bine de trecerea timpului), pana mi-am atintit din nou ochii in sus. Ceea ce am vazut atunci m-a mirat si m-a uluit. Marimea oscilatiei pendulului crescuse cu aproape un iard. Ca o urmare fireasca, viteza era de asemenea cu mult mai mare. Dar ceea ce ma tulbura mai mult decat orice era impresia ca se coborase in chip vadit. Mi-am dat seama acum e de prisos sa mai spun cu cata groaza in suflet ca marginea lui de jos era alcatuita dintr-un corn de otel sclipitor, lung de aproape un picior de la un capat la celalalt; colturile lui erau indreptate in sus si se vedea bine ca marginea de jos era ascutita ca un brici: un fel de brici masiv si greu, care se latea si se ingrosa de la tais in sus. Era atarnat de o vergea groasa de arama si intregul pendul suiera leganandu-se in vazduh.
Nu ma mai puteam indoi de soarta ce-mi fusese pregatita, de iscusinta in materie de tortura a calugarilor. Iscoadele Inchizitiei aflasera ca descoperisem putul putul acela, ale carui grozavii fusesera harazite unui eretic atat de inrait ca mine, putul, aceasta inchipuire a iadului si despre care zvonurile spuneau ca e Ultima Thule a pedepselor nascocite de ei. Fusesem ferit de a ma pravali in put multumita unui accident cum nu se poate mai simplu si stiam ca surprinderea pricinuita de caderea pe neasteptate in capcana chinurilor alcatuieste o buna parte din tot grotescul acestei morti in temnita. De vreme ce scapasem de prabusire, planul lor diavolesc nu mai putea urmari sa ma rostogoleasca in abis. Asadar (in lipsa oricarei alternative), ma astepta un alt sfarsit mai bland. Mai bland! Am si zambit, cuprins de groaza un zambet slab cand m-am gandit cum folosesc atare vorba.
La ce bun sa mai povestesc acele ceasuri lungi, nesfarsit de lungi, pline de o groaza mai cumplita decat moartea, in cursul carora numaram oscilatiile suieratoare ale taisului de otel.
incet, incet, abia simtit, se lasa in jos, tot mai jos, tot mai jos, intr-o pogorare de care-mi dadeam seama numai la intervale ce mi se pareau veacuri. Au trecut zile intregi, au trecut multe zile poate, pana ce ajunse sa se legene asupra-mi atat de aproape, incat sa-mi faca vant cu taioasa lui suflare. Izul otelului ascutit imi patrundea in nari cu de-a sila. Ma rugam intruna, ma rugam cerului, obosindu-l cu atatea rugi, sa-l faca sa coboare mai repede. imi pierdui cu desavarsire mintile si ma caznii din rasputeri sa ma avant in sus, in bataia cumplitului hanger. si apoi cadeam deodata intr‑un fel de nepasare si zaceam, zambind luminoasei morti ca un copil in fata unei jucarii minunate.
Am mai trecut inca o data printr-un asemenea ragaz de absoluta nesimtire. A fost de scurta durata; fiindca, venindu-mi iarasi in fire, am bagat de seama ca pendulul nu mai coborase in chip vadit. Dar se poate sa fi fost lung rastimpul; ca mai erau pe cat stiam si niste demoni care prinsesera de veste ca am lesinat si care puteau opri dupa voie bataia pendulului. Cand m-am trezit din nou, m-am simtit, vai, nespus de bolnav si de istovit, ca si cum as fi rabdat de foame multa vreme. Pana si printre chinurile acestei clipe, firea omeneasca isi cerea hrana. Cu o sfortare dureroasa, am intins bratul stang, atat cat imi ingaduiau legaturile, si am apucat bietele ramasite pe care mi le lasasera sobolanii. Ducandu-mi o bucatica la gura, mi-a fulgerat prin minte un gand nelamurit de bucurie, de nadejde. si totusi cum mai putea fi vorba de nadejde pentru unul ca mine? Era, precum am spus, un gand pe jumatate inchegat, cum i se intampla omului adeseori, unul dintre acele ganduri care nu se intregesc niciodata. Am simtit ca era de bucurie, de speranta; dar am simtit de asemenea ca pierise dintru inceput. M-am straduit in zadar sa-l desavarsesc, sa-l recapat. Suferintele indelungate imi nimicisera aproape toate puterile obisnuite ale mintii. Eram un imbecil, un idiot.
Oscilatia pendulului facea unghi drept cu trupul meu intins. Am vazut cornul lui asezat in asa fel incat sa treaca prin regiunea inimii. Are sa-mi sfasie nitel siacul halatului, are sa se intoarca, iar si iar, sa-si recapete miscarea. Oricat i-ar fi de mare oscilatia (cam de vreo treizeci de picioare si mai bine), precum si forta suieratoare a pogorarii care ar fi de ajuns ca sa despice pana si acesti pereti de fier el, totusi, timp de cateva minute n-avea sa faca altceva decat sa-mi sfasie halatul. M-am oprit la gandul acesta. N-am indraznit sa trec dincolo de aceasta idee. Am adancit-o cu atentie incapatanata, ca si cum, infatisand-o astfel, as fi putut opri pe loc coborarea taisului de otel. M-am silit sa-mi indrept gandul inspre sunetul pe care-l va face taisul cand va trece prin vesmantul meu, inspre acea anumita senzatie, ascutita si patrunzatoare, pe care o produce asupra nervilor o stofa cand e zgariata. Am framantat in minte toate aceste nimicuri, pana ce mi s-au strepezit dintii.
Se lasa in jos, tot mai jos, fara preget. Gaseam o placere salbatica sa masor si sa compar iuteala lui de leganare cu cea de coborare. Spre dreapta... spre stanga... departe... mai departe... cu tipatul unui duh blestemat!... cu pasul tiptil al tigrului... drept spre inima mea! Radeam si urlam rand pe rand, dupa cum ma stapanea un gand sau altul.
Mai jos, fara gres, si fara induplecare, tot mai jos! Vajaia la trei degete de pieptul meu! M-am straduit din rasputeri, cu turbare, sa-mi desfac bratul stang. Era liber numai pana la cot. Puteam sa misc mana, cu multa cazna, de la talerul de langa mine pana la gura, dar mai departe, nu. Daca as fi izbutit sa rup legaturile mai sus de cot, as fi putut apuca pendulul si incerca sa-l opresc. Era ca si cum as fi incercat sa opresc o avalansa!
Mai jos, tot mai jos, neincetat, neinduplecat. Gafaiam si ma zbuciumam la fiece vibratie. Ma ghemuiam, zvarcolindu-ma, la fiece leganare, ii urmaream cu privirea miscarile cand in sus, cand in jos cu nerabdarea celei mai neinchipuite deznadejdi; apoi ochii mi se inchideau spasmodic la coborare, desi moartea ar fi fost o usurare cum nu se poate spune. Dar tremuram din tot trupul la gandul ca o miscare abia simtita a masinariei ar putea sa repeada aceasta secure ascutita si scanteietoare in pieptul meu. Nadejdea era cea care-mi facea nervii sa se incordeze si sa mi se stranga tot trupul. Era nadejde nadejdea care biruie chiar si pe esafod si care le sopteste osanditilor la moarte pana si in temnitele Inchizitiei.
Vazui ca dupa zece, douasprezece oscilatii, otelul are sa vina in atingere cu halatul. O data cu aceasta observatie, toata linistea patrunzatoare si ascutita a deznadejdii puse pe neasteptate stapanire pe mintea mea. Pentru intaia oara dupa atatea ceasuri dupa atatea zile poate gandeam. Asadar, imi veni in minte ca fasia sau chinga care ma infasura era dintr-o bucata. Nu eram legat si cu alta funie. Cea dintai lovitura a acelui corn asemeni briciului, in orice parte a chingii, are s-o despice, in asa fel incat am s-o pot desface de pe trupul meu cu mana stanga. Dar, in cazul acesta, ce groaznica era apropierea taisului de otel! Ce primejdie de moarte ma pandea o data cu cea mai usoara tresarire! Dar era oare cu putinta sa nu fi prevazut ciracii gadelui aceasta eventualitate si sa nu fi luat nici o masura? Se putea oare ca fasia sa mi se incruciseze peste piept tocmai in calea pendulului? Temandu-ma sa nu-mi vad spulberata acea sfioasa si dupa cum parea ultima nadejde, mi-am ridicat capul destul de sus ca sa-mi pot vedea mai bine pieptul. Chinga imi infasura strans madularele si trupul intreg, afara numai de poteca pe unde avea sa treaca taisul ucigator.
De-abia lasai capul in jos, pe locul sau dintai, cand imi fulgera prin minte un gand pe care l-as descrie mai bine ca fiind jumatatea neformata inca a ideii de scapare, pomenita mai inainte, si din care doar o parte imi plutise nelamurit in minte pe cand imi duceam hrana la buzele arse. Gandul intreg prinsese acum viata sfios, nu prea deslusit, nu prea cuminte, totusi pe deplin inchegat. Am inceput de indata, cu infrigurata energie a deznadejdii, sa incerc sa-l duc la indeplinire.
De mai multe ceasuri, peste tot locul din preajma scandurii joase pe care zaceam misunau in voie sobolanii. Salbatici, indrazneti si hulpavi isi atinteau asupra-mi ochii lor rosii; parca n-asteptau decat sa raman nemiscat ca sa faca din mine prada lor. Cu ce fel de hrana, ma intrebai, au fost obisnuiti in fantana?!
in ciuda sfortarilor mele de a-i impiedica, inghitisera aproape tot continutul talerului, afara de o mica ramasita. Capatasem deprinderea sa‑mi legan mana, fara incetare, in jurul talerului, dar, cu incetul, aceasta miscare inconstienta si neschimbata nu mai avu nici un efect. Adesea, in lacomia lor, lighioanele imi infigeau in degete coltii ascutiti. Cu firicelele de carne unsuroasa si piperata frecai zdravan chinga, oriunde am putut ajunge. Apoi, luand mana de pe podea, ramasei nemiscat, fara sa suflu.
La inceput, vietatile acelea nesatioase au fost uimite si inspaimantate de aceasta schimbare, de faptul ca orice miscare incetase. Au dat indarat ingrozite, multe din ele s-au ascuns in fantana. Dar asta a durat doar o clipa. Nu ma bizuisem degeaba pe lacomia lor. Vazand ca am ramas nemiscat, una sau doua dintre cele mai indraznete se catarara pe culcusul de scanduri, adulmecand spre chinga. Parca a fost semnalul unui iures de pretutindeni. Din putul fantanii se napusteau mereu, cete, cete. Se agatau de scandura, alergau de-a lungul meu si navaleau asupra-mi cu sutele. Miscarea masurata a pendulului nu-i tulbura catusi de putin. Ferindu-se de loviturile lui, isi fa*a de lucru cu chinga unsuroasa. Se imbulzeau, misunau, gramadindu-se peste mine in musuroaie tot mai mari. Mi se zvarcoleau pe grumaz, boturile lor reci imi cautau buzele; eram aproape inabusit de apasarea gloatei lor; o scarba fara nume pe lumea asta imi umfla pieptul si-mi ingheta, vascos, inima, inca o clipa, si simtii ca batalia va lua sfarsit. imi dadeam bine seama ca legaturile slabesc. intelesei ca trebuie sa fie si taiate in mai multe locuri. Cu o hotarare supraomeneasca, stam neclintit.
Socoteala mea nu daduse gres, si nici nu suferisem in zadar. intr-un tarziu, am simtit ca sunt liber. Chinga atarna in zdrente sub mine. Dar iata ca bataia pendulului imi apasa pieptul. imi sfasia halatul de siac. Taiase si rufa de dedesubt. Se mai legana de doua ori si simtii o durere ascutita in toti nervii. Sosise insa ceasul mantuirii. La un semn facut cu mana, liberatorii mei, imbulzindu-se zgomotos, o luara la goana.
Cu o miscare hotarata, prevazatoare, inceata si piezisa, m-am strecurat afara, lunecand din stransoarea chingilor, pana dincolo de atingerea hangerului. in sfarsit, eram liber, cel putin deocamdata.
Liberi... dar in gheara Inchizitiei. De-abia ma ridicasem de pe groaznicul meu pat de lemn si pusesem piciorul pe pardoseala de piatra, cand deodata miscarea diabolicei masinarii inceta si o vazui trasa in sus, prin tavan, de o putere nevazuta. A fost o invatatura de minte care mi-a umplut sufletul de deznadejde. Fara doar si poate ca fiecare gest al meu fusese supravegheat. Liber! De-abia scapasem de moarte, de chinurile unei anumite agonii, si eram dat prada altor chinuri, mai rele decat moartea! La gandul acesta, mi-am rotit cu infrigurare ochii peste peretii de fier care ma inconjurau. in incapere se petrecea ceva neobisnuit, o anumita schimbare, de care nu mi-am putut da bine seama la inceput, dar care era vadita. Dupa cateva minute ametitoare, pline de naluciri si cutremurari, mi-am chinuit mintea in zadar cu fel de fel de presupuneri fara temei. in rastimpul acela mi-am dat seama pentru intaia oara de izvorul acelei licariri de pucioasa care lumina tainita. Venea dintr-o crapatura, lata cam de un deget, ce se intindea jur-imprejurul hrubei, la poalele zidurilor, care, din aceasta pricina, aratau ca si cum ar fi fost cu totul despartite de podea. Am incercat, dar desigur in zadar, sa ma uit prin acea deschizatura.
Tocmai cand ma ridicai de jos dupa ce facusem incercarea, mi se deslusi deodata in minte misterul schimbarii petrecute in incapere. Bagasem de seama ca, desi contururile figurilor de pe pereti erau destul de apasate, culorile lor pareau totusi ofilite si sterse. Aceste culori capatasera acum o stralucire orbitoare, o stralucire fara de seaman, ce se intetea din clipa in clipa si dadea zugravelilor si diavolestilor chipuri o infatisare care ar fi zdruncinat si nervi mai tari decat ai mei. Ochi de demoni, de o salbatica si macabra agerime, ma atinteau, scanteietori, de pretutindeni, de acolo de unde nu puteau fi vazuti mai inainte, lucind cu lugubra stralucire a unei flacari pe care nu puteam sa mi-o inchipui ireala.
Ireala! Chiar pe cand stam si rasuflam, imi patrunse in nari aburul fierbinte incins. Un miros inecacios se raspandi in temnita. O vapaie tot mai aprinsa se intetea din clipa in clipa in acei ochi fiorosi, pironiti asupra chinurilor mele. O lumina purpurie si bogata se revarsa peste sangeroasele grozavii zugravite. Gafaiam! Abia mai imi trageam rasuflarea. Nu mai incapea indoiala asupra scopului urmarit de calaii mei... oh! cei mai neinduplecati dintre calai... oh! cei mai demonici dintre oameni! M-am tras din fata metalului arzator inspre mijlocul hrubei... Pe langa teama de nimicire prin foc ce ma ameninta, gandul la racoarea din fantana mi se revarsa in suflet ca un balsam. M-am repezit pana la marginea ei datatoare de moarte, mi-am holbat ochii spre fund. Stralucirea tavanului invapaiat o lumina pana in adancurile cele mai tainice. Timp de o clipa, totusi, o clipa de groaza, mintea mea n-a vrut sa dea crezare intelesului celor ce am vazut. Dar intr-un sfarsit el si-a taiat drum prin sufletul meu cu de-a sila, arzand ca un foc in mintea mea cutremurata. Oh! De-as avea glas sa vorbesc! Oh! Ce grozavie! Oh! Mai bine orice alta grozavie, numai asta nu! Cu un racnet, ma repezii departe de marginea putului, imi ingropai fata in palme si izbucnii intr-un plans amar.
Caldura crestea cu repeziciune, si inca o data privii in sus, tremurand ca scuturat de friguri. Se facuse in hruba inca o schimbare, dar de asta data o vadita schimbare in forma. Ca si mai inainte, m-am straduit zadarnic la inceput sa-mi dau seama sau sa inteleg ce se petrece. Dar n-am fost lasat multa vreme in indoiala. Pentru ca ii scapasem de doua ori din gheara, razbunarea Inchizitiei se grabea cat putea si nu mai era de glumit cu regele tuturor spaimelor. incaperea fusese patrata. Vazui ca doua dintre unghiurile ei de fier erau acum ascutite, si, prin urmare, celelalte doua, obtuze. Cumplita deosebire dintre ele crestea repede, cu un fel de vaiet surd si plangator. intr-o clipa, incaperea isi schimbase infatisarea, capatand forma unui romb. Dar prefacerea nu se opri aici; nici nu nadajduiam, nici nu doream sa se opreasca. Mi-as fi lipit de piept zidurile inrosite, ca un vesmant de vesnica pace.
Moarte, am strigat eu, orice fel de moarte, dar nu in put! Ce nebunie! Nu eram oare tinut sa stiu ca numai si numai in put trebuia sa ma impinga fierul cela incins? Puteam eu oare sa infrunt ogoarea lui arzatoare? si chiar de-as fi putut, cum sa ma impotrivesc apasarii lui? Iar acum rombul se alungea mereu, tot mereu, cu o iuteala care nu-mi mai lasa ragaz pentru gandire. Centrul acestuia si, fireste, latimea lui cea mai mare veneau tocmai deasupra abisului larg deschis, am sarit inapoi, dar peretii in inchidere ma impingeau inainte, fara putinta de impotrivire. in cele din urma, pentru trupul meu chinuit si plin de arsuri nu mai ramase loc pe pardoseala temnitei nici cat sa pun piciorul. Nu mai luptam, dar chinurile sufletului meu izbucnira intr-un ultim urlet lung si puternic, de deznadejde. Simtii ca ma clatin pe marginea putului si-mi intorsei privirea...
Deodata, o larma asurzitoare de glasuri omenesti! O izbucnire puternica de trambite nenumarate. Un vuiet salbatic, de mii si mii de tunete. Zidurile de foc se dadura repede inapoi. O mana intinsa ma apuca de brat in clipa cand ma prabuseam, lesinat, in abis. Era a generalului Lasalle. Ostirea franceza intrase in Toledo. Inchizitia incapuse pe mainile dusmanilor sai.
Hruba si pendulul (in original The Pit and the Pendulum) a fost publicata in almanahul The Gift: A Christmas and New Year's Present for 1843, tiparit in anul 1842 la Philadelphia
Hruba si pendulul
Aceasta pagina a fost accesata de 615 ori.