Autori > Edgar Poe


Masca Mortii Rosii




Moartea Rosie pustiise multa vreme tinutul. O molima mai hada si mai fara de leac nu se mai po­menise. Sangele i-a fost Avatarul si pecetea  roseata si groaza sangelui. Te lua cu dureri ascutite si ameteli neasteptate, si apoi, prin toti porii, cu su­dori necurmate de sange, pana la nimicire. Petele purpurii de pe trupul si mai ales de pe fata victi­melor alcatuiau semnul vestitor al ciumei, care le scotea din randul oamenilor si le lipsea de ajutorul si dragostea lor. inceputul, desfasurarea si sfarsitul bolii se petreceau toate intr-o jumatate de ceas.
Dar printul Prospero era fericit, cutezator si ager; cand o buna jumatate a norodului de pe mosiile sale a fost secerat, el chema dinainte-i o mie de prie­teni zdraveni si curajosi, alesi printre cavalerii si doamnele de la curtea sa, si se insingura cu ei in departarea nepatrunsa a uneia din staretiile sale intarite. Era o cladire mareata si larg incapatoare, o plasmuire a printului insusi, dupa gustul sau excen­tric si impunator totdeauna. Un zid inalt si trainic ii da ocol. Erau porti de fier in acest zid. Curtenii, dupa ce intrara, adusera forje si ciocane grele pen­tru a intepeni zavoarele. Hotarasera sa impiedice in­trarea sau iesirea pricinuite de deznadejdea dina­fara sau de nebunia dinauntru. Staretia fu inzes­trata din belsug cu de toate. Multumita acestor ma­suri de prevedere, curtenii puteau sa infrunte pri­mejdia de molipsire. Lumea dinafara sa se descurce cum o putea. Pana una-alta, ar fi fost o nebunie sa gandesti ceva sau sa te plangi. Din grija printului, se stransese acolo tot ce poate desfata pe om. Erau mascarici si comedianti, erau dansatori si muzicanti si tot ce e frumos pe lume, era si vin. Toate acestea si sentimentul de singuranta se aflau acolo, inaun­tru. Iar afara bantuia Moartea Rosie.
Era catre sfarsitul lunii a cincea sau a sasea a retragerii sale, in vreme ce molima bantuia cu mai multa furie afara, cand printul Prospero isi aduna pe cei o mie de prieteni la un bal mascat de o ne­maipomenita maretie.
Aceasta priveliste era ametitor de placuta. Dar mai intai lasati-ma sa va povestesc despre salile in care se desfasura. Erau sapte la numar, — un sirag imparatesc. in multe palate, de altfel, asemenea siraguri de incaperi alcatuiesc o lunga perspectiva in linie dreapta cind usile sunt date in amandoua partile de perete, astfel incat ochiul imbratiseaza nestanjenit spatiul in intregime. in cazul acesta, insa, lucrurile stateau cu totul altfel, asa cum ne-am fi putut astepta; data fiind inclinatia ducelui pentru tot ce e bizar, incaperile erau oranduite intr-un chip atat de neregulat, incat privirea nu putea im­bratisa dintr-o data decat una singura. La fiece douazeci-treizeci de pasi era cate o cotitura neas­teptata, si la fiecare cotitura, cate o priveliste noua. Pe dreapta si pe stanga, in mijlocul fiecarui perete, cate o fereastra gotica, ingusta si inalta, dadea in­tr-un coridor inchis, care serpuia de-a lungul siru­lui de incaperi. Vitraliile se deosebeau intre ele, culoarea lor fiind potrivita cu tonul dominant al incaperii din care faceau parte. Asa, de pilda, sala ce se afla la capatul de la rasarit era tapisata in albastru, deci de un albastru-viu ii erau si placile de sticla. in a doua incapere toate ornamentele si tapiseriile erau purpurii : aici vitraliile erau si ele purpurii. A treia cu totul verde, si la fel si geamu­rile. A patra mobilata si luminata potocaliu, a cin­cea, alba, a sasea, violeta. A saptea sala era strans invaluita in draperii de catifea neagra, care acope­reau intreg tavanul si peretii si cadeau in falduri grele pe un covor de aceeasi culoare si din acelasi tesut. Aceasta era singura incapere in care culoa­rea vitraliilor nu se potrivea cu a decorului. Gea­murile erau stacojii, de culoarea intensa a sangelui. si in nici una din cele sapte sali nu era nici lam­pa, nici candelabru in belsugul de ornamente de aur risipite ici si colo sau atarnate in tavan. si nu se afla nici o lumina, fie de lampa, fie de sfesnic in tot acest sir de incaperi. Dar in coridorul ce le marginea, drept in fata fiecarei ferestre, statea cate un trepied urias, purtatorul unui focar de jaratic ; strabatand prin geamurile colorate, razele lui aruncau o lumina orbitoare in sala. si astfel se iscau o multime de umbre fantastice si jucause. Dar in ca­mera dinspre soare-apune si in camera neagra efec­tul focarului de lumina siroind prin geamurile de culoarea sangelui pe intunecatele draperii era de o grozavie fara seaman si dadea chipurilor celor ce intrau o infatisare atat de ciudata, incat prea putini dintre oaspeti aveau indrazneala sa-i treaca ho­tarul.
Tot in aceasta sala, pe peretele dinspre apus, se ga­sea si un gigantic orologiu de abanos. Pendula lui se legana incoace si incolo cu o bataie inabusita, mo­notona si grea, si de cate ori minutarul isi sfarsea ocolul cadranului si trebuia sa bata ceasul, iata ca din plamanii de arama ai ornicului se inalta un sunet puternic, limpede si adanc, nemaipomenit de muzical, dar al carui timbru era atat de ciudat, atat de rasunator, incat la fiece ora muzicantii din or­chestra se vedeau siliti sa se intrerupa o clipa din cant si sa dea sunetului ascultare ; tot astfel dan­satorii se opreau fara voie din avantul lor, o tul­burare de o clipa cuprindea acea vesela adunare si atata vreme cat dangatul ornicului rasuna inca, vedeai pana si pe cei mai nebunatici ca palesc, si pe cei mai varstnici si mai asezati ca-si trec mana pe frun­te, ca si cum ar fi fost adanciti in ganduri sau in visari nedeslusite. Dar de indata ce ecoul amutea, un raset usor cuprindea toata adunarea; muzicantii se uitau unii la altii si zambeau gandindu-se la pro­pria lor slabiciune si nebunie si isi jurau unul altuia in soapta ca nu se vor mai tulbura astfel atunci cand ornicul va bate iar; si iata, dupa tre­cerea altor saizeci de minute (care cuprind cele trei mii sase sute de secunde ale timpului in zbor), rasunau din nou bataile ceasului, si iar se isca tul­burarea, tremurul si ingandurarea de mai inainte.
Dar in ciuda acestor lucruri, vesela si plina de stralucire era petrecerea. Gusturile ducelui nu-si gaseau asemanare. Avea un ochi sigur in privinta culorilor si a vesmintelor. Dispretuia podoabele la moda. Cutezator si inflacarat in tot ce planuia, era stralucit si barbar in conceptiile sale. Unii oameni il puteau socoti nebun. Curtenii simteau insa ca nu era nebun deloc. Dar trebuia negresit sa-l auzi, sa-l vezi si sa-l cunosti de aproape ca sa fii sigur ca nu era.
Cu prilejul acestei mari petreceri, el a fost cel care a dat, in mare masura, indrumarile asupra de­corului si mobilierului celor sapte sali. si gustul sau calauzitor a hotarat in privinta mastilor si a costumelor. Desigur, totul era grotesc. Totul era in­vapaiat si stralucit, hazliu si fantastic, in felul ce­lor ce s-au vazut mai apoi in Hernani. Se vedeau figuri fanteziste, in vesminte si zorzoane fistichii.
Erau inchipuiri ciudate, ca plasmuirile unui ne­bun. Erau multa frumusete si mult desfrau, multe ciudatenii, strabatute si de un fior de groaza, si mai erau si multe amanunte care-ti puteau face sila. si pretutindeni prin cele sapte camere, sume­denie de vise se perindau. si visele acestea se framantau incoace si incolo, rasfrangand in ele culoa­rea incaperilor, batand tactul naprasnicei orchestre, ca si cum muzica n-ar fi fost decat ecoul pasului lor. si la rastimpuri rasuna glasul orologiului de abanos din sala de catifea. si atunci, o clipa numai, totul sta, totul tace, afara doar de glasul ceasornicului. si visele pe locul lor incremenesc, inghe­tate. Dar ecoul repetat al orologiului amuteste — nu durase decat o clipa — si iata, un hohot de ras usor si abia stapanit se raspandeste dupa el pre­tutindeni. si atunci muzica se revarsa in valuri, iarasi, si iarasi visele se trezesc la viata si se framanta incoace si incolo, mai vesele ca oricand, rasfrangandu-se in geamurile multicolore, prin care, de pe trepieduri, razele patrund suvoi. Dar in ca­mera cea mai de la apus dintre toate cele sapte, nici o masca nu mai cuteaza acum sa intre; intu­nericul noptii se inteteste mereu, si prin ferestrele de culoarea sangelui o lumina de un rosu-aprins pluteste in incapere; si negrul indoliatelor draperii te inspaimanta, iar cel ce se incumeta sa puna pi­ciorul pe cernitul covor e intampinat de un dangat al orologiului de abanos, un dangat si mai solemn si mai poruncitor decat cel ce ajunge la urechea oaspetilor care se rasfata in dezmatul mai departat din celelalte sali.
Salile acestea erau intesate de lume si in ele ba­tea cu infrigurare inima vietii. si orgia crestea ca un vartej, pana ce, intr-un tarziu, se auzi orologiul sunand miezul noptii. Atunci, precum am mai spus, muzica tacu. si dansatorii se oprira din leganarea lor. si peste tot si toate se asternu, la fel ca mai inainte, o nemiscare infricosata. Dar acum clopotul pendulei trebuia sa sune de douasprezece ori, si poate ca din pricina acestui ragaz s-au putut strecura si altfel de ganduri in meditatia celor care printre toti acesti veseli oaspeti, mai cugetau. si poate tot de aceea, mai inainte ca ultimul ecou al bataii orologiului sa se fi scufundat in tacere, s-au gasit in aceasta multime cativa insi care au avut timp sa-si dea seama de prezenta unei masti ce nu atrasese atentia nimanui pana atunci. si zvonul despre acest oaspete nou raspandindu-se din soapta in soapta pretutindeni, se ridica din toata adunarea un murmur de uimire si dezaprobare si pana la urma de oroare, de sila si de groaza.
Se poate lesne intelege ca numai o aratare cu to­tul neobisnuita ar fi putut starni asemenea senzatie intr-o adunare de fantome de felul celeia pe care am descris-o. Drept este ca dezmatul acestei nopti de bal mascat era aproape fara frau. Dar in cru­zimea ei, masca de care vorbim parca intrecuse in­chipuirea lui Irod, nesocotind regulile destul de in­gaduitoare ale printului in privinta mascaradei. si in inima celor mai nepasatori sunt strune ce nu pot fi atinse fara a pricinui emotie.
Chiar si pentru cei mai decazuti si pentru cei carora viata si moartea li se par deopotriva o glu­ma, exista lucruri cu care nu se poate glumi. in­tr‑adevar, toti cei de fata parca au simtit cu pu­tere lipsa de duh si de cuviinta din portul strai­nului. Era inalt de statura si costeliv si invaluit din crestet pana-n talpi intr-un lintoliu. Masca ce-i acoperea obrazul infatisa atat de bine chipul unui ca­davru intepenit, incat si cea mai cercetatoare privire anevoie ar fi descoperit inselatoria, si, totusi, oaspetii acestia nebuni si veseli ar fi putut, daca nu chiar sa incuviinteze, cel putin sa indure toate acestea, dar masca mersese atat de departe cu in­drazneala ei, incat isi luase infatisarea Mortii Rosii. Vesmantul ii fusese vopsit in sange, iar fruntea ei larga si trasaturile obrazului fusesera stropite cu acea grozava culoare purpurie.
Cand printul Prospero dadu cu ochii de aceasta spectrala aratare (care cu o miscare inceata si so­lemna, ca si cum ar fi vrut sa-si sustina si mai bine rolul, se plimba incoace si incolo printre dansatori), a fost vazut in prima clipa scuturat de un puternic fior de groaza sau de scarba. Dar in clipa urmatoare fruntea i se inrosi de o oarba manie.
— Cine indrazneste, intreba el cu glas ragusit pe curtenii din juru-i, cine indrazneste sa-si bata joc de noi cu o blestematie ca asta? Puneti mana pe el si demascati-l, ca sa stim pe cine anume o sa spanzuram la rasaritul soarelui, pe intarituri!
Printul se afla in camera de la rasarit, sau camera albastra cand a rostit aceste cuvinte. Ele au rasunat puternic si limpede prin cele sapte sali, caci prin­tul era un barbat indraznet si voinic si muzica ta­cuse la un semn al sau cu mana.
in sala de la soare-rasare, in sala albastra, se afla printul, si sta in picioare, cu o ceata de palizi curteni langa el. La indemnul sau, facura intai o miscare inainte, ca si cum ar fi vrut sa se repeada asupra nepoftitului, care in clipa aceea le era la indemana, iar acum, cu un pas masurat si hotarat, se apropia tot mai mult de cel ce vorbise. Datorita insa unei spaime nelamurite, pe care cutezanta nebuna a stra­niei masti o inspirase tuturor oaspetilor, nu s-a ga­sit nici unul sa puna mana pe el, astfel incat, ne­impiedicat de nimeni, el trecu pe langa print la o departare de un pas. si in vreme ce, ca un sin­gur om, multimea oaspetilor se retragea din mij­locul incaperilor catre pereti, el isi vazu de drum fara oprire, dar cu acelasi pas solemn si masurat care-l deosebise din capul locului, din camera al­bastra in aceea rosie, din camera rosie in aceea verde, din cea verde in aceea portocalie si din aceasta in cea alba si pana in cea violeta, fara sa se fi facut o incercare de a-i atine calea. Dar iata ca tocmai atunci printul Prospero, nebun de manie si de rusinea lasitatii sale de o clipa, se napusti in goana prin cele sase incaperi fara ca nimeni sa-l fi urmat — de groaza mortii care pusese stapanire pe toti. tinea in mana un pumnal amenintator si in vijeliosul sau avant, se apropiase la doi pasi de strainul ce se retragea mereu, cand, iata, acesta din urma, ajuns la capatul salii de catifea, se intoarse deodata si-si infrunta urmaritorul. Un strigat ascutit se auzi, si pumnalul se rostogoli stralucind pe co­vorul negru pe care, in clipa urmatoare, se prabusi, fara de viata, si printul Prospero. Atunci, cu na­prasnicul curaj al deznadejdii, o multime mare de oaspeti se napusti deodata in sala cea neagra, punand mana pe nepoftitul a carui inalta statura se tinea nemiscata si teapana la umbra orologiului de abanos. Dar ramasera muti de spaima, dandu-si seama ca acel lintoliu funebru si acea masca de cap de mort pe care ei le insfacasera cu o manie atat de oarba nu invaluiau nimic din ce putea fi atins.
Si acum toata lumea afla ca Moartea Rosie era de fata acolo. Sosise pe drum de noapte, ca un talhar. si unul dupa altul se prabusira veselii oaspeti in salile orgiei lor, asternute cu o roua de sange. si fie­care dintre ei muri in deznadajduita infatisare a prabusirii sale. si viata orologiului de abanos se stinse o data cu viata celui din urma dintre veselii oaspeti. si flacarile trepiedelor si-au dat si ele sfarsitul.
Si bezna, si ruina, si Moartea Rosie isi intinsera peste tot si peste toate nemarginita lor stapanire.



Masca Mortii Rosii (in original The Masque of the Red Death) a fost publicata in mai 1842 in revista Graham's Lady's and Gentleman's Magazine din Philadelphia.

Traducere in limba romana de Ion Luca Caragiale




Masca Mortii Rosii


Aceasta pagina a fost accesata de 575 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio