Autori > Edgar Poe
Umbra - O parabola
Chiar de-aş umbla
pe valea Umbrei ...
Psalmii lui David
Voi, cei care azi citiţi, mai sunteţi încă printre cei vii; dar eu, cel care scriu, voi fi fost de mult plecat în ţara umbrelor. Într-adevăr, ciudate lucruri se vor întîmpla şi multe lucruri tainice vor fi dezvăluite, şi veacuri întregi vor trece mai nainte ca oamenii să vadă aceste însemnări. Şi cînd le vor fi văzut, vor fi unii care nu le vor da crezare şi alţii care le vor pune la îndoială, şi prea puţini vor fi cei ce vor găsi cu cale să cadă pe gînduri în faţa slovelor săpate aici cu un stylus de fier.
Anul acela fusese un an de groază, străbătut de fiorul unor simţiri mai puternice decît groaza şi care n-au încă nume pe pămînt. Că multe minuni s-au întîmplat, şi s-au arătat semne, iar peste mări şi ţări, în lung şi în lat, s-au desfăcut larg negrele aripi ale Ciumei. Cei învăţaţi să citească în stele ştiau totuşi că faţa cerurilor prevestea nenorocire; iar printre alţii era vădit şi pentru mine, Oinos Grecul, că venise vremea cînd în acest an, al şapte sute nouăzeci şi patrulea, la intrarea în zodia Berbecului, planeta Jupiter avea să se afle în conjuncţie cu inelul roşu al cumplitului Saturn. Socot, dacă nu mă înşel întru totul, că duhul cerurilor însuşi îşi făcea simţită fiinţa, nu numai pe chiar globul pămîntului, dar şi în suflete, în închipuirea şi în cugetele seminţiei omeneşti.
Într-o noapte, în jurul cîtorva sticle de vin roşu de Chios, ne strînsesem, şapte la număr, între zidurile unei săli măreţe, într-o cetate întunecată care se numea Ptolemais. Şi nu era în încăperea noastră o altă intrare decît o poartă înaltă de aramă; iar poarta fusese durată de către meşterul Corinnos şi era o lucrare de o rară măiestrie, şi se zăvora pe dinăuntru. Tot astfel, în sumbrul sălii cuprins, draperii negre ascundeau vederilor noastre luna, stelele funebre, uliţele pustii, dar, cu toate acestea, presimţirile şi amintirea Năpastei nu puteau fi înlăturate. Pe lîngă noi şi în jurul nostru simţeam existenţa unor lucruri despre care nu pot face o dare de seamă desluşită, lucruri materiale şi sufleteşti, o apăsare grea în văzduh, o senzaţie de sufocare, o nelinişte plină de spaimă şi, mai presus de toate, acea stare îngrozitoare în care trăiesc oamenii nervoşi cînd simţurile sunt dureros de treze şi ascuţite, iar puterile minţii zac în adormire. Eram copleşiţi de o povară de moarte. Se lăsa pe mădularele noastre, pe mobilierul locuinţei, în cupele din care beam. Şi toate, toate lucrurile păreau abătute şi covîrşite, toate lucrurile, afară numai de flăcările celor şapte lămpi care luminau petrecerea noastră. Alungîndu-se în întinse şi subţiratice fîşii de lumină, ele rămîneau arzînd aşa, palide şi nemişcate, iar în oglinda ce se alcătuia din răsfrîngerea lor pe masa rotundă de abanos, la care şedeam cu toţii, fiecare se uita la paloarea propiului său chip şi la raza de nelinişte din ochii posomorîţi ai soţilor săi. Noi totuşi hohoteam de rîs şi ne veseleam în felul nostru - un fel bolnăvicios; şi cîntam cîntecele lui Anacreon, care sunt numai nebunie; şi beam fără de măsură, cu toate că purpura vinului ne amintea de purpura sîngelui. Într-adevăr, se mai afla cu noi în cameră încă un oaspete, în făptura tînărului Zoil. Mort, el zăcea, cît era de lung, sub giulgiu; el, duhul şi demonul acestei scene. Vai! El nu putea să ia parte la bucuria noastră. Numai chipul său schimonosit de ciumă şi ochii săi, în care moartea nu stinsese decît pe jumătate focul molimii, păreau că urmăresc desfătarea noastră cu aceeaşi luare-aminte cu care un mort ar urmări bucuriile celor ce vor fi să moară în *înd.. Dar cu toate că eu, Oinas, simţeam ochii răposatului aţintiţi asupră-mi, mă sileam totuşi să nu iau seama la amărăciunea privirii lui şi, uitîndu-mă cu hotărîre la adîncul oglinzii de abanos, cîntam cu o voce plină şi sonoră cîntările fiului din Teios. Treptat, însă, cîntările mele încetară, şi ecourile lor, tălăzuindu-se pînă departe printre negrele perdele ale camerei, se auziră tot mai slab şi mai nelămurit, pînă ce pieiră cu totul. Şi iată! Dintre negrele draperii în care se stingeau sunetele cîntării se desprinse o întunecată şi nelămurită arătare, asemenea umbrei pe care luna, cînd se află jos pe streaşina cerului, o croieşte după un trup omenesc. Dar nu era nici umbra unui om, nici a unui zeu, nici a unui lucru cunoscut. Şi tremurînd o clipă printre perdelele sălii, în cele din urmă rămase locului, în văzul tuturor, pe faţa porţii de aramă. Dar umbra era nedesluşită, fără înfăţişare şi fără contururi, şi nu era nici umbră de om, nici de zeu, nici a vreunui zeu al Greciei, nici al Chaldeei şi nici a vreunui zeu din Egipt. Şi umbra se odihnea pe poarta de aramă, sub bolta acesteia, şi nu se mişca şi nici un singur cuvînt nu rostea, ci rămase locului în nemişcare deplină. Şi poarta pe care umbra se odihnea era, dacă ţin bine minte, chiar lîngă picioarele tînărului Zoil, înfăşurate în giulgiu.
Noi, însă, cei şapte adunaţi acolo, de îndată ce văzurăm umbra ivindu-se printre perdele, n-am îndrăznit să ne uităm de-a dreptul la ea, ci, cu ochii în pămînt, priveam fără încetare în adîncurile oglinzii de abanos. Şi în cele din urmă eu, Oinos, rostind cîteva cuvinte cu glas încet, pusei întrebare umbrei unde oare i se afla locuinţa şi cum sună numele ei. Şi umbra răspunse:
- Sunt UMBRĂ, iar locuinţa mea se găseşte în apropierea catacombelor din Ptolemais, chiar lîngă întunecatele cîmpii ce mărginesc apele necurate ale lui Caron!
Şi atunci, cuprinşi de groază, noi, cei şapte, am sărit deodată în picioare de pe jilţurile noastre şi am rămas aşa tremurînd, străbătuţi de fiori şi pradă spaimei. Căci sunetul glasului umbrei nu era sunetul unei singure fiinţe, ci al unei mulţimi de fiinţe, şi schimbîndu-şi cadenţele din silabă în silabă, ne umplea nelămurit auzul cu glasurile cunoscute, şi de care ne aminteam atît de bine, a mii şi mii de prieteni dispăruţi.
pe valea Umbrei ...
Psalmii lui David
Voi, cei care azi citiţi, mai sunteţi încă printre cei vii; dar eu, cel care scriu, voi fi fost de mult plecat în ţara umbrelor. Într-adevăr, ciudate lucruri se vor întîmpla şi multe lucruri tainice vor fi dezvăluite, şi veacuri întregi vor trece mai nainte ca oamenii să vadă aceste însemnări. Şi cînd le vor fi văzut, vor fi unii care nu le vor da crezare şi alţii care le vor pune la îndoială, şi prea puţini vor fi cei ce vor găsi cu cale să cadă pe gînduri în faţa slovelor săpate aici cu un stylus de fier.
Anul acela fusese un an de groază, străbătut de fiorul unor simţiri mai puternice decît groaza şi care n-au încă nume pe pămînt. Că multe minuni s-au întîmplat, şi s-au arătat semne, iar peste mări şi ţări, în lung şi în lat, s-au desfăcut larg negrele aripi ale Ciumei. Cei învăţaţi să citească în stele ştiau totuşi că faţa cerurilor prevestea nenorocire; iar printre alţii era vădit şi pentru mine, Oinos Grecul, că venise vremea cînd în acest an, al şapte sute nouăzeci şi patrulea, la intrarea în zodia Berbecului, planeta Jupiter avea să se afle în conjuncţie cu inelul roşu al cumplitului Saturn. Socot, dacă nu mă înşel întru totul, că duhul cerurilor însuşi îşi făcea simţită fiinţa, nu numai pe chiar globul pămîntului, dar şi în suflete, în închipuirea şi în cugetele seminţiei omeneşti.
Într-o noapte, în jurul cîtorva sticle de vin roşu de Chios, ne strînsesem, şapte la număr, între zidurile unei săli măreţe, într-o cetate întunecată care se numea Ptolemais. Şi nu era în încăperea noastră o altă intrare decît o poartă înaltă de aramă; iar poarta fusese durată de către meşterul Corinnos şi era o lucrare de o rară măiestrie, şi se zăvora pe dinăuntru. Tot astfel, în sumbrul sălii cuprins, draperii negre ascundeau vederilor noastre luna, stelele funebre, uliţele pustii, dar, cu toate acestea, presimţirile şi amintirea Năpastei nu puteau fi înlăturate. Pe lîngă noi şi în jurul nostru simţeam existenţa unor lucruri despre care nu pot face o dare de seamă desluşită, lucruri materiale şi sufleteşti, o apăsare grea în văzduh, o senzaţie de sufocare, o nelinişte plină de spaimă şi, mai presus de toate, acea stare îngrozitoare în care trăiesc oamenii nervoşi cînd simţurile sunt dureros de treze şi ascuţite, iar puterile minţii zac în adormire. Eram copleşiţi de o povară de moarte. Se lăsa pe mădularele noastre, pe mobilierul locuinţei, în cupele din care beam. Şi toate, toate lucrurile păreau abătute şi covîrşite, toate lucrurile, afară numai de flăcările celor şapte lămpi care luminau petrecerea noastră. Alungîndu-se în întinse şi subţiratice fîşii de lumină, ele rămîneau arzînd aşa, palide şi nemişcate, iar în oglinda ce se alcătuia din răsfrîngerea lor pe masa rotundă de abanos, la care şedeam cu toţii, fiecare se uita la paloarea propiului său chip şi la raza de nelinişte din ochii posomorîţi ai soţilor săi. Noi totuşi hohoteam de rîs şi ne veseleam în felul nostru - un fel bolnăvicios; şi cîntam cîntecele lui Anacreon, care sunt numai nebunie; şi beam fără de măsură, cu toate că purpura vinului ne amintea de purpura sîngelui. Într-adevăr, se mai afla cu noi în cameră încă un oaspete, în făptura tînărului Zoil. Mort, el zăcea, cît era de lung, sub giulgiu; el, duhul şi demonul acestei scene. Vai! El nu putea să ia parte la bucuria noastră. Numai chipul său schimonosit de ciumă şi ochii săi, în care moartea nu stinsese decît pe jumătate focul molimii, păreau că urmăresc desfătarea noastră cu aceeaşi luare-aminte cu care un mort ar urmări bucuriile celor ce vor fi să moară în *înd.. Dar cu toate că eu, Oinas, simţeam ochii răposatului aţintiţi asupră-mi, mă sileam totuşi să nu iau seama la amărăciunea privirii lui şi, uitîndu-mă cu hotărîre la adîncul oglinzii de abanos, cîntam cu o voce plină şi sonoră cîntările fiului din Teios. Treptat, însă, cîntările mele încetară, şi ecourile lor, tălăzuindu-se pînă departe printre negrele perdele ale camerei, se auziră tot mai slab şi mai nelămurit, pînă ce pieiră cu totul. Şi iată! Dintre negrele draperii în care se stingeau sunetele cîntării se desprinse o întunecată şi nelămurită arătare, asemenea umbrei pe care luna, cînd se află jos pe streaşina cerului, o croieşte după un trup omenesc. Dar nu era nici umbra unui om, nici a unui zeu, nici a unui lucru cunoscut. Şi tremurînd o clipă printre perdelele sălii, în cele din urmă rămase locului, în văzul tuturor, pe faţa porţii de aramă. Dar umbra era nedesluşită, fără înfăţişare şi fără contururi, şi nu era nici umbră de om, nici de zeu, nici a vreunui zeu al Greciei, nici al Chaldeei şi nici a vreunui zeu din Egipt. Şi umbra se odihnea pe poarta de aramă, sub bolta acesteia, şi nu se mişca şi nici un singur cuvînt nu rostea, ci rămase locului în nemişcare deplină. Şi poarta pe care umbra se odihnea era, dacă ţin bine minte, chiar lîngă picioarele tînărului Zoil, înfăşurate în giulgiu.
Noi, însă, cei şapte adunaţi acolo, de îndată ce văzurăm umbra ivindu-se printre perdele, n-am îndrăznit să ne uităm de-a dreptul la ea, ci, cu ochii în pămînt, priveam fără încetare în adîncurile oglinzii de abanos. Şi în cele din urmă eu, Oinos, rostind cîteva cuvinte cu glas încet, pusei întrebare umbrei unde oare i se afla locuinţa şi cum sună numele ei. Şi umbra răspunse:
- Sunt UMBRĂ, iar locuinţa mea se găseşte în apropierea catacombelor din Ptolemais, chiar lîngă întunecatele cîmpii ce mărginesc apele necurate ale lui Caron!
Şi atunci, cuprinşi de groază, noi, cei şapte, am sărit deodată în picioare de pe jilţurile noastre şi am rămas aşa tremurînd, străbătuţi de fiori şi pradă spaimei. Căci sunetul glasului umbrei nu era sunetul unei singure fiinţe, ci al unei mulţimi de fiinţe, şi schimbîndu-şi cadenţele din silabă în silabă, ne umplea nelămurit auzul cu glasurile cunoscute, şi de care ne aminteam atît de bine, a mii şi mii de prieteni dispăruţi.
Umbra (in original Shadow - A Parable) a vazut lumina tiparului in septembrie 1835 in revista Southern Literary Messenger
Umbra - O parabola
Aceasta pagina a fost accesata de 723 ori.