Autori > Reteganul Pop
Amintiri din copilarie - Casa parintilor mei
Casa părinților mei era o căsuță mică de nuiele, acoperită cu paie, precum erau toate casele românilor de la noi, după revoluția din 1848. Avea două ferestri, una spre miază-noapte și alta spre răsărit. Ferestrile erau cam atît de mari cît e o coală de hîrtie și aveau fiecare cîte patru ochi de sticlă (uiagă). Ele se deschideau numai într-o parte, în stînga. Înlăuntrul casei erau 2 paturi unul al părinților mei, dinainte și altul al bunicei mele la ușă.
Cuptorul cocător încă era în casă și la gura lui era cuptor de lespezi mari de piatră: în acesta se făcea iarna foc, ca să se încălzească și să se facă mîncarea. Vara se făcea mîncarea în tindă, pe vatră, și nu se făcea foc în casă, numai cînd se făcea pîne adecă mălaiu, că pe la noi rar fac oamenii pîne de grîu, deoarece grîul e la cei ce îl au în hambariu, iar foștii iobagi, adică oamenii de seama tatii, numai puținele hambare au pentru grîu, cam atîtea cît să aibă grîu de sărbători.
Pînea cea de toate zilele a someșenilor este mălaiul și mămăliga, dar pînă sînt de aceste nu vezi om mort de foame.
Pe lîngă păreții casei, dinlăuntru, locul necuprins de paturi îl cuprindeau lavițele, care erau nescari scînduri de brad, bătute cu cuie de cătră cei șase pociumbi. Pociumbii aceia aveau să steie tot în casă, iar paturile și lavițele ieșau afară, cînd văruia mama casa; ele nu aveau atîtea drepturi ca pociumbii. Pe timpul văruitului mai ieșea afară și masa, căci să nu credeți dumneavoastră, că doar în casa părinților mei nu ar fi fost masă. Și ce masă era masa părinților mei! Nu cu multe pistrițituri făcută, ci numai albă, cu picioarele de fag și cu tablă de brad, dar nu o vedeai în veci descoperită. Iarna și vara, ziua, noaptea, era acoperită cu două fețe, una albă, de pînză și peste ea alta, verde sau vînătă, de lînă. Cea de lînă o lua și împăturînd-o o punea mama pe căpătîiul patului, de cîte ori da cuiva de mîncare la masă, nu voia adecă să vadă mama nici cînd în nerînduială ale casei. Noi, pruncii, mai mîncam și pe la vatră, că cine era să umble în toată minuta așternînd masa de cîte ori cer copiii cîte o strugea de mălai.
Dar mă scăpai a zice: și ce masă era masa părinților mei! Așa e: masa părinților mei era o adevărată masă: mulți domni de români au mîncat la măsuța aceea mică; mulți preoți, protopopi, notarăși, dascăli mari și mici, diecei (studenți), care mergeau la școalele din Năsăud ori Bistrița, totdeauna se abăteau pe la casa cea mică a părinților mei, unde pe masa cea simplă li se întindeau cele trebuincioase. N-a intrat străin în casa noastră, care să nu fi gustat ceva de pe acea măsuță simplă. Și intrau mulți străini la noi, deoarece căsuța părinților mei era chiar lîngă drumul țării și toți ieșeau mulțumind mamei pentru buna primire. Azi nu mai este această căsuță decît o ruină. Tata la 1866, își făcu alta nouă, dar nu mai puțin ospitală.
Nu mai voia adică să șadă în acea căsuță, unde în timpul iobăgiei mîncase mălaiul inundat de lacrămi de groaza măcăului de alun; nu mai voia să șadă în acel bordeiaș alcătuit pe furci de goron și acoperit cu paie, de la fereastra căruia îi strigase birăul domnesc de atîtea ori: Mitre! mîine să ieși la domni, cu tată-tău, cu mumă-ta și cu muierea-ta, că de nu, știi ce te așteaptă!
Dărîmă toată căsuța aceea, în care-mi petrecusem eu cele mai dulci zile ale vieții mele. Și multe zile bune ale copilăriei petrecui în acea căscioară!
Cu deosebire la sărbători eram fericit, că atunci eram toți acasă. Părinții, după venirea de la biserică se puneau la masă și ne puneau la masă și pe noi, pe mine și pe soru-mea, căci din cinci copii ce fusesem, am rămas numai cu soru-mea și prînzeam împreună. Nici nu este prînz pe lume așa de bun ca cel gătit de mama.
Cuptorul cocător încă era în casă și la gura lui era cuptor de lespezi mari de piatră: în acesta se făcea iarna foc, ca să se încălzească și să se facă mîncarea. Vara se făcea mîncarea în tindă, pe vatră, și nu se făcea foc în casă, numai cînd se făcea pîne adecă mălaiu, că pe la noi rar fac oamenii pîne de grîu, deoarece grîul e la cei ce îl au în hambariu, iar foștii iobagi, adică oamenii de seama tatii, numai puținele hambare au pentru grîu, cam atîtea cît să aibă grîu de sărbători.
Pînea cea de toate zilele a someșenilor este mălaiul și mămăliga, dar pînă sînt de aceste nu vezi om mort de foame.
Pe lîngă păreții casei, dinlăuntru, locul necuprins de paturi îl cuprindeau lavițele, care erau nescari scînduri de brad, bătute cu cuie de cătră cei șase pociumbi. Pociumbii aceia aveau să steie tot în casă, iar paturile și lavițele ieșau afară, cînd văruia mama casa; ele nu aveau atîtea drepturi ca pociumbii. Pe timpul văruitului mai ieșea afară și masa, căci să nu credeți dumneavoastră, că doar în casa părinților mei nu ar fi fost masă. Și ce masă era masa părinților mei! Nu cu multe pistrițituri făcută, ci numai albă, cu picioarele de fag și cu tablă de brad, dar nu o vedeai în veci descoperită. Iarna și vara, ziua, noaptea, era acoperită cu două fețe, una albă, de pînză și peste ea alta, verde sau vînătă, de lînă. Cea de lînă o lua și împăturînd-o o punea mama pe căpătîiul patului, de cîte ori da cuiva de mîncare la masă, nu voia adecă să vadă mama nici cînd în nerînduială ale casei. Noi, pruncii, mai mîncam și pe la vatră, că cine era să umble în toată minuta așternînd masa de cîte ori cer copiii cîte o strugea de mălai.
Dar mă scăpai a zice: și ce masă era masa părinților mei! Așa e: masa părinților mei era o adevărată masă: mulți domni de români au mîncat la măsuța aceea mică; mulți preoți, protopopi, notarăși, dascăli mari și mici, diecei (studenți), care mergeau la școalele din Năsăud ori Bistrița, totdeauna se abăteau pe la casa cea mică a părinților mei, unde pe masa cea simplă li se întindeau cele trebuincioase. N-a intrat străin în casa noastră, care să nu fi gustat ceva de pe acea măsuță simplă. Și intrau mulți străini la noi, deoarece căsuța părinților mei era chiar lîngă drumul țării și toți ieșeau mulțumind mamei pentru buna primire. Azi nu mai este această căsuță decît o ruină. Tata la 1866, își făcu alta nouă, dar nu mai puțin ospitală.
Nu mai voia adică să șadă în acea căsuță, unde în timpul iobăgiei mîncase mălaiul inundat de lacrămi de groaza măcăului de alun; nu mai voia să șadă în acel bordeiaș alcătuit pe furci de goron și acoperit cu paie, de la fereastra căruia îi strigase birăul domnesc de atîtea ori: Mitre! mîine să ieși la domni, cu tată-tău, cu mumă-ta și cu muierea-ta, că de nu, știi ce te așteaptă!
Dărîmă toată căsuța aceea, în care-mi petrecusem eu cele mai dulci zile ale vieții mele. Și multe zile bune ale copilăriei petrecui în acea căscioară!
Cu deosebire la sărbători eram fericit, că atunci eram toți acasă. Părinții, după venirea de la biserică se puneau la masă și ne puneau la masă și pe noi, pe mine și pe soru-mea, căci din cinci copii ce fusesem, am rămas numai cu soru-mea și prînzeam împreună. Nici nu este prînz pe lume așa de bun ca cel gătit de mama.
Amintiri din copilarie - Casa parintilor mei
Aceasta pagina a fost accesata de 513 ori.