Autori > Reteganul Pop
Amintiri din copilarie - Craciunul
Tocmai cînd decurgea tractatul de pace mai pogan, intră la noi un prieten al meu, Andriș, fiul lui Ianoș al lui Andrișel, copil de ungur opincar. Îndată după intrarea lui luară toate o altă față, pacea se făcu la loc, de dușmăniile și încăierările vechi nu se mai făcu pomenire; soru-mea se întovărășise și ea cu noi, ținînd gînjul la spate, să nu îl luăm.
— Măi Ioane! zise prietenul Andriș, mă Ioane, ai tu bîtă?
— Ba, răspund eu, ce să fac eu cu bîta?
— Nu ai? dar traistă ai?
— Nici traistă n-am! dar tu?
— Hop, eu am și traistă și bîtă. Astară merg la colindat și capăt colaci și grițari, de ciudă noa, că tu nu-i căpăta, dacă n-ai cu ce veni a colinda.
Nici să mă fi opărit cu apă fierbinte nu m-aș fi ofilit mai tare, ca la auzul vorbelor acelora: să meargă el a colinda fără mine! și numai fără mine putea merge, deoarece eu nu aveam bîtă și traistă, de îmbrăcăminte nici nu mai întrebam.
— Mamă, fă-mi bîtă și traistă! zic eu într-un tîrziu, uitîndu-mă cu invidie la Andriș, care avea căciula trasă pe urechi, bîta în mînă și traista de grumazi, gata cum se cade de colindat.
— Măi Andriș, zice mama, n-ai putut tu ședea acasă, ca să nu-mi poftești copiii la atîtea nebunii? Noi nu avem Crăciun, pînă mai încolo, mîne îi numai Crăciunul vostru, al ungurilor. Lasă că pe Crăciunul nostru și noi ne-om găta de colindat, dar acuma lasă-ne în pace.
Soru-mea încă striga:
— Mamă, tantă! (straiță vrea să zică, dar fiindcă pe atunci învăța a vorbi, cugeta că ar fi bine să rostească cîte o vorbă pe nemție, că pe atunci domnea absolutismul nemțesc în țara noastră). Nu avu mama încătrău, lăsă caierul și ne făcu bîticuțe și apoi începurăm tustrei a colinda:
— Zori, zori, zori, dalbe surori... Să ne-ți fi văzut pe tustrei la ușă colindind: toți trei cu bîticuțe în mînă, eu cu soru-mea desculți, ca regele zulilor, în cămeși scurtuțe, cu capetele descoperite, soru-mea cu un șir de mărgele negre la grumazi și cu cercei de argint în urechi. Numai aceste două lucruri o trădau că e fată, căci altcum purta părul tuns, după moda de azi a coconițelor.
În scurtă vreme ne veni în minte că noi numai bîte aveam și că ne trebuiesc și traiste. Nu avu mama pace cu noi pînă nu ne făcu și aceste lucruri, atît de trebuincioase colindătorilor. Ne făcu traiste, una mie și una soru-mii. A doua zi era să fie Crăciunul ungurilor. Pe înserate vedeai cete de colindători, tot trei-patru laolaltă, intrînd și ieșind de la vecinii unguri. În dreapta casei părintești ședea un ungur, badea Ianoș, peste uliță ungur, badea Dani și în stînga ungur, domnu poșta-meșter. Eu ascultam de la noi de pe prispă cum strigau copiii la fereastra badii Danii, unii: "szabad kántálni?" care colindători erau unguri, iar colindătorii români întrebau: "lăsa-i-ți sfîntul Crăciun în casă"? la care vorbe badea Dani răspundea: la unii "szabad", la alții "lasă". Apoi colindătorii începeau colinda. De însemnat e că ungurii de la noi au datinele românilor la Crăciun, adică și ei umblă a colinda, primesc colindători, numai cît că ungurii de la noi, foști iobagi, adecă neștiind ungurește, colindă românește, precum și horesc cînd îi lovește dorul și precum și chiuiesc în joc și vorbesc în casă. Nu știu altă limbă.
Așa mă înțelegeam și eu cu copiii lor. Sînt la noi unguri care știu mai numai ungurește, foștii nemeși, ci-s atît de... nu știu cum le-aș zice, încît nu ne-ar face pic de cinste dacă ar fi români.
Destul că în vecini începu colindatul. Pînă atunci mă mai putu ține mama cu mare greu acasă, dar cînd auzii colindînd: "Pe cîmpul cu florile... Dragă Ileană..." atunci, raita, prin omăt pînă la badea Dani în casă. Eu fiind desculț nu mă oprii la fereastră, ci tunai oblu în casă, unde niște copii de ungur de pe deal, nemeși chiar, căpătau răsplata colindei: cîte un colăcel și dau să iasă, iar de la fereastră colidau cîțiva copii de român... "Dragă Ileană"! Bucuria badii Dani fu mare la vederea mea. Mă puse pe vatră cu picioarele la foc, zicîndu-mi: "Încălzește-te, Iunoaș și ascultă colinda, că eu merg și aduc și pe Ileana voastră aci!"
În adevăr bunul vecin merse la noi și aduse și pe soru-mea, care plîngea nemîngîiată. Ajunul de Crăciunul unguresc îl petrecusem la vecinul Dani, de unde mai tîrziu ne duse acasă servitorul nostru. Nu e lipsă a vă spune că duserăm cîte doi colaci acasă.
Așa trăiau odată ungurii cu românii la noi, înțeleg cei ce fuseseră de-o soarte, foști iobagi. Azi, mulțămită împrejurărilor, începe a se răci tot mai tare și mai tare prietenia, pînă în sfîrșit vor trăi ca cînele cu mîța. Așa-i în lume: ce sameni... aceea răsare; cine samănă vînt secera-va furtună.
— Măi Ioane! zise prietenul Andriș, mă Ioane, ai tu bîtă?
— Ba, răspund eu, ce să fac eu cu bîta?
— Nu ai? dar traistă ai?
— Nici traistă n-am! dar tu?
— Hop, eu am și traistă și bîtă. Astară merg la colindat și capăt colaci și grițari, de ciudă noa, că tu nu-i căpăta, dacă n-ai cu ce veni a colinda.
Nici să mă fi opărit cu apă fierbinte nu m-aș fi ofilit mai tare, ca la auzul vorbelor acelora: să meargă el a colinda fără mine! și numai fără mine putea merge, deoarece eu nu aveam bîtă și traistă, de îmbrăcăminte nici nu mai întrebam.
— Mamă, fă-mi bîtă și traistă! zic eu într-un tîrziu, uitîndu-mă cu invidie la Andriș, care avea căciula trasă pe urechi, bîta în mînă și traista de grumazi, gata cum se cade de colindat.
— Măi Andriș, zice mama, n-ai putut tu ședea acasă, ca să nu-mi poftești copiii la atîtea nebunii? Noi nu avem Crăciun, pînă mai încolo, mîne îi numai Crăciunul vostru, al ungurilor. Lasă că pe Crăciunul nostru și noi ne-om găta de colindat, dar acuma lasă-ne în pace.
Soru-mea încă striga:
— Mamă, tantă! (straiță vrea să zică, dar fiindcă pe atunci învăța a vorbi, cugeta că ar fi bine să rostească cîte o vorbă pe nemție, că pe atunci domnea absolutismul nemțesc în țara noastră). Nu avu mama încătrău, lăsă caierul și ne făcu bîticuțe și apoi începurăm tustrei a colinda:
— Zori, zori, zori, dalbe surori... Să ne-ți fi văzut pe tustrei la ușă colindind: toți trei cu bîticuțe în mînă, eu cu soru-mea desculți, ca regele zulilor, în cămeși scurtuțe, cu capetele descoperite, soru-mea cu un șir de mărgele negre la grumazi și cu cercei de argint în urechi. Numai aceste două lucruri o trădau că e fată, căci altcum purta părul tuns, după moda de azi a coconițelor.
În scurtă vreme ne veni în minte că noi numai bîte aveam și că ne trebuiesc și traiste. Nu avu mama pace cu noi pînă nu ne făcu și aceste lucruri, atît de trebuincioase colindătorilor. Ne făcu traiste, una mie și una soru-mii. A doua zi era să fie Crăciunul ungurilor. Pe înserate vedeai cete de colindători, tot trei-patru laolaltă, intrînd și ieșind de la vecinii unguri. În dreapta casei părintești ședea un ungur, badea Ianoș, peste uliță ungur, badea Dani și în stînga ungur, domnu poșta-meșter. Eu ascultam de la noi de pe prispă cum strigau copiii la fereastra badii Danii, unii: "szabad kántálni?" care colindători erau unguri, iar colindătorii români întrebau: "lăsa-i-ți sfîntul Crăciun în casă"? la care vorbe badea Dani răspundea: la unii "szabad", la alții "lasă". Apoi colindătorii începeau colinda. De însemnat e că ungurii de la noi au datinele românilor la Crăciun, adică și ei umblă a colinda, primesc colindători, numai cît că ungurii de la noi, foști iobagi, adecă neștiind ungurește, colindă românește, precum și horesc cînd îi lovește dorul și precum și chiuiesc în joc și vorbesc în casă. Nu știu altă limbă.
Așa mă înțelegeam și eu cu copiii lor. Sînt la noi unguri care știu mai numai ungurește, foștii nemeși, ci-s atît de... nu știu cum le-aș zice, încît nu ne-ar face pic de cinste dacă ar fi români.
Destul că în vecini începu colindatul. Pînă atunci mă mai putu ține mama cu mare greu acasă, dar cînd auzii colindînd: "Pe cîmpul cu florile... Dragă Ileană..." atunci, raita, prin omăt pînă la badea Dani în casă. Eu fiind desculț nu mă oprii la fereastră, ci tunai oblu în casă, unde niște copii de ungur de pe deal, nemeși chiar, căpătau răsplata colindei: cîte un colăcel și dau să iasă, iar de la fereastră colidau cîțiva copii de român... "Dragă Ileană"! Bucuria badii Dani fu mare la vederea mea. Mă puse pe vatră cu picioarele la foc, zicîndu-mi: "Încălzește-te, Iunoaș și ascultă colinda, că eu merg și aduc și pe Ileana voastră aci!"
În adevăr bunul vecin merse la noi și aduse și pe soru-mea, care plîngea nemîngîiată. Ajunul de Crăciunul unguresc îl petrecusem la vecinul Dani, de unde mai tîrziu ne duse acasă servitorul nostru. Nu e lipsă a vă spune că duserăm cîte doi colaci acasă.
Așa trăiau odată ungurii cu românii la noi, înțeleg cei ce fuseseră de-o soarte, foști iobagi. Azi, mulțămită împrejurărilor, începe a se răci tot mai tare și mai tare prietenia, pînă în sfîrșit vor trăi ca cînele cu mîța. Așa-i în lume: ce sameni... aceea răsare; cine samănă vînt secera-va furtună.
Amintiri din copilarie - Craciunul
Aceasta pagina a fost accesata de 550 ori.