Autori > Reteganul Pop
Amintiri din copilarie - Craciunul romanesc
La vreo săptămînă după Crăciunul unguresc văd numai că tata nu merge la pădure, deși datină avea ca în toată ziua să aducă cîte o sanie de lemne, să se aprovizioneze de cu iarna pentru vară. El începu a scoate îndată ce se făcu bine ziuă, cîte ceva din casă, scoase masa, paturile, lavițele, icoanele și... tot ce era în casă, de lăsă pereții toacă.
— Eu nu știu, tu, Mărină, zise tata, ce mai umbli tu văruind pe o vreme ca asta, căci păreții aceștia nu-s afumați.
— Ce știți voi, bărbații, de lucrurile muierești! – zise mama. Doar e rușine să aștepți niște sfinte sărbători cu casa ca hurubele cele țigănești!
— Apoi, zise tata, tu fă cum știi!
Și se puse mama și mătură păreții cu o mătură de cele de grădină, apoi urni tot varul, care vrea să cadă de pe ei, după aceea îi murui cu lut cleios, de erau tot împistrițați pereții. Eu cu soru-mea ședeam pe vatră și ne uitam ce face mama; mai luam cîte o țîră de lut, călcat și lipeam și noi pe jos și pe vatră, pe lîngă toată porunca aspră a mamii. Nu știu ce pricină s-a ivit între mine și soru-mea în aceea zi solemnă, cînd mama chiar muruia păreții cu lut, destul că lăsă muruitul păreților și începu a mă murui pe mine peste gură. Desigur am fost prea de omenie! A trecut însă și asta! După aceea se puse mama și vărui casa, apoi spălă ramele ferestrelor, lipi casa, roși cuptorul și începu a aduce cîte ceva în casă și a pune la loc. O verișoară a mea spălase mobilele afară, în omăt; cuierele, lavițele, masa, paturile și icoanele și acuma începu a le pune care de unde au fost luate. Deodată cu sfîrșitul zilei se sfîrși și așezatul lucrurilor din casă. Casa era gata ca o pălută, așa susținea buna, care încă dăduse toată ziua ajutor mamei la văruit, că doar la văruit cît lucru e! Te pot și fura nescari tîlhăroi de țigani, care umblă a cerși, cum îs toate împrăștiate, ca pe vremea tătarilor; de aceea găzdoaia cea harnică nu mai are stare pînă ce le vede toate de unde au fost luate. Apoi mama era găzdoaie harnică. N-ar fi suferit pentru toată lumea ca să se audă prin cel sat că n-a gătat de văruit într-o zi, fie chiar și într-o zi de iarnă!
Uitasem a vă spune, că înainte de asta cu cîteva zile fu la noi o sărbătoare și mai mare decît văruitul, fu ucisul porcilor. Badea Vila venise de cu dimineață cu Nicolae Păsculeanul, cu badea Dani, badea Ianoș, David Petre și mai știu eu cu care și sfat făcură în casă, cum să scoată mascurul cel mare din coteț.
Sluga venea cu păsatul de la rîșniță, că sarea o rîșnise încă cu două zile mai-nainte.
— Mă cumetre! zice badea Vila cătră tata, eu socotesc că deodată să ucidem amîndoi porcii. Eu junghiu mascurul și cumătrul Nicolae scroafa, că de vom scoate unul și l-om junghia, atunci de țipetul lui celălalt se înverșunează și strică cotețu ori că scapă altmintrelea, apoi mai prinde-l dacă poți!
— Așa gîndesc și eu, zise badea Niculae Păsculeanul, care era înarmat ca și badea Vila cu un cuțit mai pogan decît baionetele honvezilor.
Și ceata porni din casă; cei doi conducători cu armele în mînă, servitorul cu un blidișel cu grăunțe în mînă, să celuiască porcii din coteț, după sine, ceilalți cu mînecile sufulcate, ca să prindă pe pașnicii porci, care poate că numai moarte nu visaseră în acea noapte! Eu și soru-mea încă eram îmbrăcați; o așa festivitate nu putea trece fără noi! Mama și servitoarea încă erau cu un blid mare în mînă, să sprijinească nevinovatul sînge.
Porcii fură amăgiți cu grăunțe, de ieșiră afară. Sluga îi chemă după sine, aruncîndu-le grăunțe; țugu-te, țugu-te, țugu-te, pînă la larg, acolo le aruncă grăunțe mai multe. Cînd mîncau mai bine, se făcură dușmanii lor în două cete și se aruncară pe ei, iar badea Vila împlîntă fierul ucigaș în grumazii mascurului și badea Niculae în ai scroafei și peste puține minute zăceau fără suflare acele dobitoace, care nu făcură intrigi în contra cutărei limbe sau egylet , nu conspirațiuni în contra funcționarilor! Fără suflare zăceau două ființe, omorîte cu forța, fără judecător, fără advocat-apărător, fără de a putea reclama barem la tablă , dacă nu la curte. Și cînd li se împlîntară cuțitele în grumazi, nu voiau să descopere ceva secrete, posibil politice, ci, înădușindu-se în sîngele propriu, muriră ca toți eroii acestui veac!
Acum mi-i puseră pe săniuță și hai cu ei în grădină, unde mi-i pîrjoliră cu paie. De la acea bojotaie nu putui lipsi nici eu, nici soru-mea. Minune însă: cînd fu bojotaia mai frumoasă, cînd se juca vîntul cu para focului din spatele mascurului, ca și o petea de mătase, atunci mascurul se scoală în picioare și o tulește la fugă cătră fundul grădinii. În zadar îi fu însă opintirea, că la vreo cinci pași cade, ca să nu se mai scoale!
— Spusu-v-am că a curs prea puțin sînge? zise tata, parcă vedeam ce are în gînd porcul ăsta!
— D-apoi multe gîndesc și porcii, zise badea Vila, ci oamenii de ce-s oameni? să nu lase după ei!
Și mi-i pîrjoliră pînă arse tot părul de pe ei, apoi mi-i frecară cu omăt și cu pojmotoaie de paie, pînă mi-i făcură ca joljul de albi, de nu-i mai cunoșteam! Eu cu Elena eram încurcați într-un discurs foarte serios! "Beșica cea mai mare va fi a mea, zic eu, o să bag în ea grăunțe, apoi să vezi cum va suna!" Soru-mea nu știa ce e aceea, dar totuși zise că nu o lasă. Eu una, ea alta și pricina-i gata.
Astădată însă nu ne făcu mama dreptatea cu vergeaua, ci badea Vila, dîndu-ne cîte o bucățică de ureche friptă, de porc. Și pacea asta fu mult mai bine primită decît cea cu nuieluța, numai că nu avu durată lungă. După aceeea băgară porcii în casă, îi făcură tot slănini, unturi, unsori, cărnuri și cîrnat, iar eu aveam o beșică mare, umflată și cu grăunțe de cucuruz în ea, să zurgăluiască: soru-mea asemenea avea una!
Nu voi a vă spune nimic despre ospățul purtătorilor de îngeri asupra porcilor, toți se ospătară omenește.
La cîteva zile după aceasta s-a întîmplat văruitul! Într-o bună dimineață, cînd mă sculai aflai în casă 2 coveți mari și la fiecare cîte o muiere, cernînd fărină de grîu. Pricepui numaidecît că iar se găta mama pentru ceva festivitate.
— Dintr-o mierță de fărină vom face colăcei pentru colindători, dintr-o mierță colaci cu bartă, pentru ceterași și numai după aceea vom face pita și colacii pentru casă. Avem să băgăm de nouă ori focul în cuptor azi, auzi, Dotică (diminutiv din Dochia) zise mama cătră o verișoară a mea, pe care, rămînînd orfană de mamă, o luă mama.
— Aud, mătușe! Pe cînd era ziuă bine se scoase un rînd de colăcei din cuptor, apoi altul și altul, pînă colo ce bate toaca de vecernie erau gata, atunci scoase mama colacii cei cu unt, ce-i băgase în cuptor, cu tot! Atunci mătură verișoara mea casa frumos, puse ștergarele prin cuie, trase fețe albe pe perini, lepedeie albe pe pături, fețe albe pe masă și cîteva minute era casa ca un păhărel. Mama încă era ocupată cu buna cu tot, ele așezau curechiul într-o oală, ca de o mierță, tot un rînd de curechiu, altul de carne și altul de găluște. Curechiul Crăciunului!... Acum nu mai încăpea nici o îndoială că doar nu ar fi ajunul de Crăciunul cel românesc. Pe noi, pe prunci, încă ne schimbă mama frumos și ne zise:
— Fiți pe pace și nu fiți forobraji! Îndată or începe a veni colindătorii!
Verișoara aprinde lumina, tata intră în casă cu un butan mare în brațe, butanul Crăciunului, acela trebue pus pe foc, să țină foc toată noaptea, că doar cine să se culce spre o zi mare ca ziua de Crăciun? Pune deci butanul pe foc, mama pune oala cea mare cu curechiu înaintea focului, să fiarbă cu încetul, că pînă mîne doară este vreme. Într-aceste cînii latră de gîndești că ce au?
— Ian mergi, măi Niculae, de leagă cîinii, că vor fi colindători!
— Lăsa-i-ți sfîntul Crăciun în casă? auzim un glas subțirel de la fereastră.
— Lăsa, strigarăm toți căsenii ca dintr-o gură și la fereastră începură colindătorii o colindă frumoasă, iar după ce o gătară unul din ei mulțumi așa:
— Mulțămim, jupîne gazdă, c-am ajuns sfîntul Crăciun cu pace, cu sănătate, cu iertare de păcate. Să ajungem și anul nou și Boboteaza, sănătoși, veseli, în pace, cu voie bună, cu dumneavoastră dimpreună!
Apoi îi chemă tata în casă:
— Haidați în casă, dragii uncheșului! Ei, intrînd în casă, își luară căciulile de pe cap și ziseră fiecare:
— Bună seara lui Ajun, da-i mai bună-a lui Crăciun! Mama le mulțămi:
— Bună să vă fie inima, dragii lelii, dar a cui sînteți voi? Vedeți ce frumos știți voi colinda? Ionul nostru nu știe colinda ca voi. Mama îmbărbăta adecă copiii, dar nu știa că prin aceea vatămă onoarea copilului ei.
După ce merseră colindătorii, care căpătară cîte un colăcel și un cruceriu, mă văzu mama supărat de moarte!
— Da tu, Ioane, ce ai? zise mama. Doar nu ești beteag?
— Ai grije, Mărină, zise buna, că o fi deocheat copilul. Cine știe care a fost cu ochi răi din cei din casă!
— Da ce ți-e, Ioane, ce te doare?
Eu numai suspinam, eram atacat în onoare! După multe ninerări și întrebări, deodată, izbucnesc plîngînd:
— Că dumneata ai zis că eu nu știu colinda ca copiii aceia! Atunci un hohot de rîs umplu toată casa iar tata mă mîngăie:
— Noa, da tu încă văd că ai minte! Doar nu-i crede ce-ți zice mă-ta! Da știe ea ce-i colinda? Nu te teme, Ioane, că tu mai bine știi colinda decît copiii aceia.
Cu greu mă mîngăiară. În seara aceea nu umblam a colinda, ci dimineața trebuiră să mă lase pînă la popa, care-mi făgăduise un cruceriu și două mere, ce mi le și dete.
Cînd s-au culcat părinții nu știu, știu atîta că am adormit în colinzi și m-am deșteptat în colinzi; cu lumină am adormit, la lumină m-am trezit. Pînă a nu adormi au venit rînduri de colindători, cu stele, trei rînduri de țigani, cu ceteri și multe, foarte multe rînduri de colindători, de cei mici și de cei mari. La colindat adecă umblă copiii mai mult seara, pînă ce se urăsc și obosesc, apoi se duc de se culcă, umblă mai mult, de obicei, mai mult de bucurie și pentru că capătă cruceri, poame, sau colăcei. A colinda umblă și pentru interes, anume țiganii și oamenii săraci. Țiganii umblă cu cetera, că ei sînt muzicanți și umblă toată noaptea, intră în casă și de acolo colindă. E bine însă să nu fie scară la pod în acea noapte, deoarece țiganii unii colindă în casă și fac tălălău, iar alții pun bine ce află prin tindă și prin podul casei, de se pot urca. S-a întîmplat de au furat cărnurile de porc toate, în seara Ajunului, țiganii colindători. Alți țigani colindă cu gura. Asemenea colindă cu gura oamenii, care, iar pentru interes, în formă de cerșetorie, umblă a colinda. Toți aceștia capătă colaci de la gazdă și nu colăcei mărunți, ca ai copiilor, ci mai mare, așa-numiții colaci cu bartă! Oamenii mai gazde le dau și ceva de dulce. Țiganii însă și în ajunul Crăciunului tot țigani rămîn. Ei cer vinars, să-și bage în urcior, deși li se dete să beie; cer curechiu și altele. Numai ce auzi pe țigănci:
— Alduiască-te halea mari și halea tari! Dă-mi un pic de curechiu și o țîră de rîncezeală! De multe ori m-am gîndit: oare cer mai bine țigăncile ori țiganii? Dar parcă la una și aceeași școală au învățat și unii și alții!
Astfel toată noptița o ceată de colindători intră, alta iasă; aci ceterași, colo cu steaua, dincolo cu colinda, pînă ce se face ziuă. Atunci se trage oala cea mare cu curechiu de o parte, se mătură vatra, că doară toată noptița s-a strîns cenușe de atîta foc, ce a ars, se curăță casa, apoi se schimbă căsenii și... ian tăceți parcă aud clopotele!
O să intre diecii în biserică, că au mare slujbă, la o sfîntă zi ca asta!
După ieșitul din biserică, pînă-s oamenii la prînz, încă încep țigăncile cu copiii lor din nou prin sat. Ele tot colindă, cît țin sărbătorile Crăciunului și ale Anului nou (Sîn-Văsii).
Pe unele locuri umblă în sărbătorile Crăciunului și Irozii sau Craii. Aceștia de regulă sînt juni, care umblă la școală ori au umblat, deoarece au de învățat roluri cam lunguțe, care anevoie le-ar învăța numai din auzite. Ei sînt opt la număr: Irod împăratul, craii Valtazar, Melchior și Gașpar. Aceștia toți patru au pe cap coroane împărătești din hîrtie aurită, au haine pistrițe peste ale lor, cu săbii de lemn, îmbrăcate în hîrtie argintată și știu ținea dispută întreolaltă. Lîngă aceștia patru crai este un cuvios părinte cu barbă de brebeni. Rar se întîmplă să aibă revereandă și molitvelnic, dar barba nu-i lipsește, semn că barba e lucrul cel mai principal la popie. Și rău stă popii fără barbă, neamțului fără cățel, ungurului fără pinteni, jidovului fără pene, armeanului fără pipă, țiganului tuns și sasului cu călcîie la cisme. Tot de ceata crailor se ține și un soldat, care adesea e îmbrăcat honved, semn că împăratul Irod iubea foarte cătanele ungurești! Unul din cei mai de seamă ținători de crai este îngerul. Acesta nu e făcut din ceva fetiță, ci din fecior și, mai ales, foarte urît. El e îmbrăcat în haine albe și adese are și coroană împărăteasă. Crucile de pe hainele lor nu pot lipsi, ca și de pe a celor crai și de pe a soldatului și popii, semn că toți sînt creștini, pînă și Irod. Popa poartă cruce în mînă, adesea de la ceva reschitori. Cel mai original decît toți este ciobanul. El nimerește mai bine ca toți, deoarece portul lui: opinci, cojoc și căciulă, sînt mai potrivite iernii noastre decît barba-popii, sabia crailor și aripile îngerilor.
Lîngă acești Irozi mai vine și iapa. Iapa aceasta nu e cu patru picioare, ci cu două și e făcută din o ființă, bunăoară ca popa, ori ca și oricare crai.
Chemarea iepei este să bage în sac darurile cele lumești și să le ducă după Irozi.
În copilăria mea îmi aduc aminte că am văzut și Vifleimul. Acela era o ladă, în care erau niște figuri ce reprezentau oi și nescari păpuși, care reprezentau – de îmi aduc bine aminte – una: o muiere, două, niște ciobani, alta un crîsnic, și iară alta un popă. Minune! Popa nu poate lipsi de nicăiri! Figurile acestea și păpușile erau purtate de un mecanism, așa încît ciobanii se băteau: unul omora pe altul, apoi făcea groapa, crîsnicul trăgea clopotul, după mort, popa îl prohodea, iar muierea îl plîngea! La lada aceea misterioasă îi ziceau pe la noi "Vifleim" și căpătau purtătorii "Vifleimului" ca și colindătorii: colaci, cărnuri, bani, etc. Firește, ca și purtarea figurilor la "Vifleim" era însoțită ori de colindă ori de explicări, d.e. ciobanii se bat după pășune... muierea își plînge mortul etc.
Toți, atît Irozii, cît și cei cu "Vifleimul", apoi țiganii cu ceterile, cu colinda, toți sînt colindători și umblă din interes. E un soi de cerșitorie! Sînt însă și un fel de colindători neinteresați care adică nu pentru interes colindă, ci ca să facă cinstea gazdei, ori a fetei gazdei, un fel de "Nacht-Musik" , cum zic domnii.
De aceștia încă am văzut la casa părinților mei. Holteii din sat adecă se adună în seara de Ajun la un loc. Acolo se aleg cei mai voinici, care știu bine colinda și probează cîteva colinzi, care sînt mai frumoase. După aceea se înțeleg ca la miezul-nopții să se întîlnească la cutare fecior. La timpul hotărît toți îs adunați și fac planul unde să meargă.
În multe locuri ei nu merg, numai cam în două-trei locuri. E mare cinste pentru gazda pe care îl colindă holteii. Din fete încă nu colindă numai cam una-două, de regulă pe cele avute. Junii intră în curte foarte încet, se așează la fereastră frumos și încep colinda foarte piano, numai de abia se aude. El nu mai întreabă că lăsa-i-va să colinde ori ba, colindă frumos, iar cînd se apropie colinda spre sfîrșit, se retrag frumos, unul cîte unul, spre poartă, încît numai puțini rămîn la fereastră, pînă la sfîrșitul colindei, iar cînd colinda e gata, nu mai mulțămesc ca alți colindători, ci o tulesc la fugă. Gazda însă se pregătește din casă, lumînarea fiind aprinsă, nu are decît să iasă în tindă, spre a aștepta sfîrșitul colindei: atunci iese fuga și prinde pe un colindător, la care trebuie să se reîntoarcă și ceilalți toți. De nu poate prinde, e destul să apuce pălăria unuia și toată ceata e datoare să intre în casă după ea! Acolo, firește, îi ospătează cu mîncare și beutură, unde de comun mai colindă o colindă și apoi se duc mai departe.
Cam așa se întîmplă colinda feciorilor. În est mod colindă pe fruntașii satului și pe fetele cele mai alese. Mare rușine însă pentru junele, care se scapă de se îmbată la astfel de ocaziuni!
Astfel prăznuiam noi sărbătorile Crăciunului în Reteag, la casa părintească și astfel se prăznuiesc acelea și astăzi: în veselie și bucurie! În veselie să le prăznuim toți și în anul acesta o poftesc tuturor românilor de pe rotogolul pămîntului.
— Eu nu știu, tu, Mărină, zise tata, ce mai umbli tu văruind pe o vreme ca asta, căci păreții aceștia nu-s afumați.
— Ce știți voi, bărbații, de lucrurile muierești! – zise mama. Doar e rușine să aștepți niște sfinte sărbători cu casa ca hurubele cele țigănești!
— Apoi, zise tata, tu fă cum știi!
Și se puse mama și mătură păreții cu o mătură de cele de grădină, apoi urni tot varul, care vrea să cadă de pe ei, după aceea îi murui cu lut cleios, de erau tot împistrițați pereții. Eu cu soru-mea ședeam pe vatră și ne uitam ce face mama; mai luam cîte o țîră de lut, călcat și lipeam și noi pe jos și pe vatră, pe lîngă toată porunca aspră a mamii. Nu știu ce pricină s-a ivit între mine și soru-mea în aceea zi solemnă, cînd mama chiar muruia păreții cu lut, destul că lăsă muruitul păreților și începu a mă murui pe mine peste gură. Desigur am fost prea de omenie! A trecut însă și asta! După aceea se puse mama și vărui casa, apoi spălă ramele ferestrelor, lipi casa, roși cuptorul și începu a aduce cîte ceva în casă și a pune la loc. O verișoară a mea spălase mobilele afară, în omăt; cuierele, lavițele, masa, paturile și icoanele și acuma începu a le pune care de unde au fost luate. Deodată cu sfîrșitul zilei se sfîrși și așezatul lucrurilor din casă. Casa era gata ca o pălută, așa susținea buna, care încă dăduse toată ziua ajutor mamei la văruit, că doar la văruit cît lucru e! Te pot și fura nescari tîlhăroi de țigani, care umblă a cerși, cum îs toate împrăștiate, ca pe vremea tătarilor; de aceea găzdoaia cea harnică nu mai are stare pînă ce le vede toate de unde au fost luate. Apoi mama era găzdoaie harnică. N-ar fi suferit pentru toată lumea ca să se audă prin cel sat că n-a gătat de văruit într-o zi, fie chiar și într-o zi de iarnă!
Uitasem a vă spune, că înainte de asta cu cîteva zile fu la noi o sărbătoare și mai mare decît văruitul, fu ucisul porcilor. Badea Vila venise de cu dimineață cu Nicolae Păsculeanul, cu badea Dani, badea Ianoș, David Petre și mai știu eu cu care și sfat făcură în casă, cum să scoată mascurul cel mare din coteț.
Sluga venea cu păsatul de la rîșniță, că sarea o rîșnise încă cu două zile mai-nainte.
— Mă cumetre! zice badea Vila cătră tata, eu socotesc că deodată să ucidem amîndoi porcii. Eu junghiu mascurul și cumătrul Nicolae scroafa, că de vom scoate unul și l-om junghia, atunci de țipetul lui celălalt se înverșunează și strică cotețu ori că scapă altmintrelea, apoi mai prinde-l dacă poți!
— Așa gîndesc și eu, zise badea Niculae Păsculeanul, care era înarmat ca și badea Vila cu un cuțit mai pogan decît baionetele honvezilor.
Și ceata porni din casă; cei doi conducători cu armele în mînă, servitorul cu un blidișel cu grăunțe în mînă, să celuiască porcii din coteț, după sine, ceilalți cu mînecile sufulcate, ca să prindă pe pașnicii porci, care poate că numai moarte nu visaseră în acea noapte! Eu și soru-mea încă eram îmbrăcați; o așa festivitate nu putea trece fără noi! Mama și servitoarea încă erau cu un blid mare în mînă, să sprijinească nevinovatul sînge.
Porcii fură amăgiți cu grăunțe, de ieșiră afară. Sluga îi chemă după sine, aruncîndu-le grăunțe; țugu-te, țugu-te, țugu-te, pînă la larg, acolo le aruncă grăunțe mai multe. Cînd mîncau mai bine, se făcură dușmanii lor în două cete și se aruncară pe ei, iar badea Vila împlîntă fierul ucigaș în grumazii mascurului și badea Niculae în ai scroafei și peste puține minute zăceau fără suflare acele dobitoace, care nu făcură intrigi în contra cutărei limbe sau egylet , nu conspirațiuni în contra funcționarilor! Fără suflare zăceau două ființe, omorîte cu forța, fără judecător, fără advocat-apărător, fără de a putea reclama barem la tablă , dacă nu la curte. Și cînd li se împlîntară cuțitele în grumazi, nu voiau să descopere ceva secrete, posibil politice, ci, înădușindu-se în sîngele propriu, muriră ca toți eroii acestui veac!
Acum mi-i puseră pe săniuță și hai cu ei în grădină, unde mi-i pîrjoliră cu paie. De la acea bojotaie nu putui lipsi nici eu, nici soru-mea. Minune însă: cînd fu bojotaia mai frumoasă, cînd se juca vîntul cu para focului din spatele mascurului, ca și o petea de mătase, atunci mascurul se scoală în picioare și o tulește la fugă cătră fundul grădinii. În zadar îi fu însă opintirea, că la vreo cinci pași cade, ca să nu se mai scoale!
— Spusu-v-am că a curs prea puțin sînge? zise tata, parcă vedeam ce are în gînd porcul ăsta!
— D-apoi multe gîndesc și porcii, zise badea Vila, ci oamenii de ce-s oameni? să nu lase după ei!
Și mi-i pîrjoliră pînă arse tot părul de pe ei, apoi mi-i frecară cu omăt și cu pojmotoaie de paie, pînă mi-i făcură ca joljul de albi, de nu-i mai cunoșteam! Eu cu Elena eram încurcați într-un discurs foarte serios! "Beșica cea mai mare va fi a mea, zic eu, o să bag în ea grăunțe, apoi să vezi cum va suna!" Soru-mea nu știa ce e aceea, dar totuși zise că nu o lasă. Eu una, ea alta și pricina-i gata.
Astădată însă nu ne făcu mama dreptatea cu vergeaua, ci badea Vila, dîndu-ne cîte o bucățică de ureche friptă, de porc. Și pacea asta fu mult mai bine primită decît cea cu nuieluța, numai că nu avu durată lungă. După aceeea băgară porcii în casă, îi făcură tot slănini, unturi, unsori, cărnuri și cîrnat, iar eu aveam o beșică mare, umflată și cu grăunțe de cucuruz în ea, să zurgăluiască: soru-mea asemenea avea una!
Nu voi a vă spune nimic despre ospățul purtătorilor de îngeri asupra porcilor, toți se ospătară omenește.
La cîteva zile după aceasta s-a întîmplat văruitul! Într-o bună dimineață, cînd mă sculai aflai în casă 2 coveți mari și la fiecare cîte o muiere, cernînd fărină de grîu. Pricepui numaidecît că iar se găta mama pentru ceva festivitate.
— Dintr-o mierță de fărină vom face colăcei pentru colindători, dintr-o mierță colaci cu bartă, pentru ceterași și numai după aceea vom face pita și colacii pentru casă. Avem să băgăm de nouă ori focul în cuptor azi, auzi, Dotică (diminutiv din Dochia) zise mama cătră o verișoară a mea, pe care, rămînînd orfană de mamă, o luă mama.
— Aud, mătușe! Pe cînd era ziuă bine se scoase un rînd de colăcei din cuptor, apoi altul și altul, pînă colo ce bate toaca de vecernie erau gata, atunci scoase mama colacii cei cu unt, ce-i băgase în cuptor, cu tot! Atunci mătură verișoara mea casa frumos, puse ștergarele prin cuie, trase fețe albe pe perini, lepedeie albe pe pături, fețe albe pe masă și cîteva minute era casa ca un păhărel. Mama încă era ocupată cu buna cu tot, ele așezau curechiul într-o oală, ca de o mierță, tot un rînd de curechiu, altul de carne și altul de găluște. Curechiul Crăciunului!... Acum nu mai încăpea nici o îndoială că doar nu ar fi ajunul de Crăciunul cel românesc. Pe noi, pe prunci, încă ne schimbă mama frumos și ne zise:
— Fiți pe pace și nu fiți forobraji! Îndată or începe a veni colindătorii!
Verișoara aprinde lumina, tata intră în casă cu un butan mare în brațe, butanul Crăciunului, acela trebue pus pe foc, să țină foc toată noaptea, că doar cine să se culce spre o zi mare ca ziua de Crăciun? Pune deci butanul pe foc, mama pune oala cea mare cu curechiu înaintea focului, să fiarbă cu încetul, că pînă mîne doară este vreme. Într-aceste cînii latră de gîndești că ce au?
— Ian mergi, măi Niculae, de leagă cîinii, că vor fi colindători!
— Lăsa-i-ți sfîntul Crăciun în casă? auzim un glas subțirel de la fereastră.
— Lăsa, strigarăm toți căsenii ca dintr-o gură și la fereastră începură colindătorii o colindă frumoasă, iar după ce o gătară unul din ei mulțumi așa:
— Mulțămim, jupîne gazdă, c-am ajuns sfîntul Crăciun cu pace, cu sănătate, cu iertare de păcate. Să ajungem și anul nou și Boboteaza, sănătoși, veseli, în pace, cu voie bună, cu dumneavoastră dimpreună!
Apoi îi chemă tata în casă:
— Haidați în casă, dragii uncheșului! Ei, intrînd în casă, își luară căciulile de pe cap și ziseră fiecare:
— Bună seara lui Ajun, da-i mai bună-a lui Crăciun! Mama le mulțămi:
— Bună să vă fie inima, dragii lelii, dar a cui sînteți voi? Vedeți ce frumos știți voi colinda? Ionul nostru nu știe colinda ca voi. Mama îmbărbăta adecă copiii, dar nu știa că prin aceea vatămă onoarea copilului ei.
După ce merseră colindătorii, care căpătară cîte un colăcel și un cruceriu, mă văzu mama supărat de moarte!
— Da tu, Ioane, ce ai? zise mama. Doar nu ești beteag?
— Ai grije, Mărină, zise buna, că o fi deocheat copilul. Cine știe care a fost cu ochi răi din cei din casă!
— Da ce ți-e, Ioane, ce te doare?
Eu numai suspinam, eram atacat în onoare! După multe ninerări și întrebări, deodată, izbucnesc plîngînd:
— Că dumneata ai zis că eu nu știu colinda ca copiii aceia! Atunci un hohot de rîs umplu toată casa iar tata mă mîngăie:
— Noa, da tu încă văd că ai minte! Doar nu-i crede ce-ți zice mă-ta! Da știe ea ce-i colinda? Nu te teme, Ioane, că tu mai bine știi colinda decît copiii aceia.
Cu greu mă mîngăiară. În seara aceea nu umblam a colinda, ci dimineața trebuiră să mă lase pînă la popa, care-mi făgăduise un cruceriu și două mere, ce mi le și dete.
Cînd s-au culcat părinții nu știu, știu atîta că am adormit în colinzi și m-am deșteptat în colinzi; cu lumină am adormit, la lumină m-am trezit. Pînă a nu adormi au venit rînduri de colindători, cu stele, trei rînduri de țigani, cu ceteri și multe, foarte multe rînduri de colindători, de cei mici și de cei mari. La colindat adecă umblă copiii mai mult seara, pînă ce se urăsc și obosesc, apoi se duc de se culcă, umblă mai mult, de obicei, mai mult de bucurie și pentru că capătă cruceri, poame, sau colăcei. A colinda umblă și pentru interes, anume țiganii și oamenii săraci. Țiganii umblă cu cetera, că ei sînt muzicanți și umblă toată noaptea, intră în casă și de acolo colindă. E bine însă să nu fie scară la pod în acea noapte, deoarece țiganii unii colindă în casă și fac tălălău, iar alții pun bine ce află prin tindă și prin podul casei, de se pot urca. S-a întîmplat de au furat cărnurile de porc toate, în seara Ajunului, țiganii colindători. Alți țigani colindă cu gura. Asemenea colindă cu gura oamenii, care, iar pentru interes, în formă de cerșetorie, umblă a colinda. Toți aceștia capătă colaci de la gazdă și nu colăcei mărunți, ca ai copiilor, ci mai mare, așa-numiții colaci cu bartă! Oamenii mai gazde le dau și ceva de dulce. Țiganii însă și în ajunul Crăciunului tot țigani rămîn. Ei cer vinars, să-și bage în urcior, deși li se dete să beie; cer curechiu și altele. Numai ce auzi pe țigănci:
— Alduiască-te halea mari și halea tari! Dă-mi un pic de curechiu și o țîră de rîncezeală! De multe ori m-am gîndit: oare cer mai bine țigăncile ori țiganii? Dar parcă la una și aceeași școală au învățat și unii și alții!
Astfel toată noptița o ceată de colindători intră, alta iasă; aci ceterași, colo cu steaua, dincolo cu colinda, pînă ce se face ziuă. Atunci se trage oala cea mare cu curechiu de o parte, se mătură vatra, că doară toată noptița s-a strîns cenușe de atîta foc, ce a ars, se curăță casa, apoi se schimbă căsenii și... ian tăceți parcă aud clopotele!
O să intre diecii în biserică, că au mare slujbă, la o sfîntă zi ca asta!
După ieșitul din biserică, pînă-s oamenii la prînz, încă încep țigăncile cu copiii lor din nou prin sat. Ele tot colindă, cît țin sărbătorile Crăciunului și ale Anului nou (Sîn-Văsii).
Pe unele locuri umblă în sărbătorile Crăciunului și Irozii sau Craii. Aceștia de regulă sînt juni, care umblă la școală ori au umblat, deoarece au de învățat roluri cam lunguțe, care anevoie le-ar învăța numai din auzite. Ei sînt opt la număr: Irod împăratul, craii Valtazar, Melchior și Gașpar. Aceștia toți patru au pe cap coroane împărătești din hîrtie aurită, au haine pistrițe peste ale lor, cu săbii de lemn, îmbrăcate în hîrtie argintată și știu ținea dispută întreolaltă. Lîngă aceștia patru crai este un cuvios părinte cu barbă de brebeni. Rar se întîmplă să aibă revereandă și molitvelnic, dar barba nu-i lipsește, semn că barba e lucrul cel mai principal la popie. Și rău stă popii fără barbă, neamțului fără cățel, ungurului fără pinteni, jidovului fără pene, armeanului fără pipă, țiganului tuns și sasului cu călcîie la cisme. Tot de ceata crailor se ține și un soldat, care adesea e îmbrăcat honved, semn că împăratul Irod iubea foarte cătanele ungurești! Unul din cei mai de seamă ținători de crai este îngerul. Acesta nu e făcut din ceva fetiță, ci din fecior și, mai ales, foarte urît. El e îmbrăcat în haine albe și adese are și coroană împărăteasă. Crucile de pe hainele lor nu pot lipsi, ca și de pe a celor crai și de pe a soldatului și popii, semn că toți sînt creștini, pînă și Irod. Popa poartă cruce în mînă, adesea de la ceva reschitori. Cel mai original decît toți este ciobanul. El nimerește mai bine ca toți, deoarece portul lui: opinci, cojoc și căciulă, sînt mai potrivite iernii noastre decît barba-popii, sabia crailor și aripile îngerilor.
Lîngă acești Irozi mai vine și iapa. Iapa aceasta nu e cu patru picioare, ci cu două și e făcută din o ființă, bunăoară ca popa, ori ca și oricare crai.
Chemarea iepei este să bage în sac darurile cele lumești și să le ducă după Irozi.
În copilăria mea îmi aduc aminte că am văzut și Vifleimul. Acela era o ladă, în care erau niște figuri ce reprezentau oi și nescari păpuși, care reprezentau – de îmi aduc bine aminte – una: o muiere, două, niște ciobani, alta un crîsnic, și iară alta un popă. Minune! Popa nu poate lipsi de nicăiri! Figurile acestea și păpușile erau purtate de un mecanism, așa încît ciobanii se băteau: unul omora pe altul, apoi făcea groapa, crîsnicul trăgea clopotul, după mort, popa îl prohodea, iar muierea îl plîngea! La lada aceea misterioasă îi ziceau pe la noi "Vifleim" și căpătau purtătorii "Vifleimului" ca și colindătorii: colaci, cărnuri, bani, etc. Firește, ca și purtarea figurilor la "Vifleim" era însoțită ori de colindă ori de explicări, d.e. ciobanii se bat după pășune... muierea își plînge mortul etc.
Toți, atît Irozii, cît și cei cu "Vifleimul", apoi țiganii cu ceterile, cu colinda, toți sînt colindători și umblă din interes. E un soi de cerșitorie! Sînt însă și un fel de colindători neinteresați care adică nu pentru interes colindă, ci ca să facă cinstea gazdei, ori a fetei gazdei, un fel de "Nacht-Musik" , cum zic domnii.
De aceștia încă am văzut la casa părinților mei. Holteii din sat adecă se adună în seara de Ajun la un loc. Acolo se aleg cei mai voinici, care știu bine colinda și probează cîteva colinzi, care sînt mai frumoase. După aceea se înțeleg ca la miezul-nopții să se întîlnească la cutare fecior. La timpul hotărît toți îs adunați și fac planul unde să meargă.
În multe locuri ei nu merg, numai cam în două-trei locuri. E mare cinste pentru gazda pe care îl colindă holteii. Din fete încă nu colindă numai cam una-două, de regulă pe cele avute. Junii intră în curte foarte încet, se așează la fereastră frumos și încep colinda foarte piano, numai de abia se aude. El nu mai întreabă că lăsa-i-va să colinde ori ba, colindă frumos, iar cînd se apropie colinda spre sfîrșit, se retrag frumos, unul cîte unul, spre poartă, încît numai puțini rămîn la fereastră, pînă la sfîrșitul colindei, iar cînd colinda e gata, nu mai mulțămesc ca alți colindători, ci o tulesc la fugă. Gazda însă se pregătește din casă, lumînarea fiind aprinsă, nu are decît să iasă în tindă, spre a aștepta sfîrșitul colindei: atunci iese fuga și prinde pe un colindător, la care trebuie să se reîntoarcă și ceilalți toți. De nu poate prinde, e destul să apuce pălăria unuia și toată ceata e datoare să intre în casă după ea! Acolo, firește, îi ospătează cu mîncare și beutură, unde de comun mai colindă o colindă și apoi se duc mai departe.
Cam așa se întîmplă colinda feciorilor. În est mod colindă pe fruntașii satului și pe fetele cele mai alese. Mare rușine însă pentru junele, care se scapă de se îmbată la astfel de ocaziuni!
Astfel prăznuiam noi sărbătorile Crăciunului în Reteag, la casa părintească și astfel se prăznuiesc acelea și astăzi: în veselie și bucurie! În veselie să le prăznuim toți și în anul acesta o poftesc tuturor românilor de pe rotogolul pămîntului.
Amintiri din copilarie - Craciunul romanesc
Aceasta pagina a fost accesata de 566 ori.