Autori > Reteganul Pop
Amintiri din copilarie - Prinderea Postului de Craciun
Ieri am prins post de Crăciun. Toată ziua a făcut mama plăcinte. De amiazi ne-a făcut tăiețăi, pe găina cea galbină! Și friptură de găină am avut, cu castraveți acri. Tata a scos din pivniță ulceaua cea roșie plină cu vin și a băut cu bunica și cu sluga și mie încă mi-a pus un jumătate de păhar și la Elena o țîră pe fundul păharului. Numai mama nu a băut, că ea nu bea nici o băutură! Din apă afară nu am văzut-o bînd nici cînd nimic.
Aseară fu seara plăcintelor. Un blid mare, plin cu plăcinte cu brînză, era în mijlocul mesei. Găina friptă în alt blid, tot acolo. Ulceaua cu vinul era la îndemînă și lîngă ea păharul cel mare. Lumina cea de său ardea și lumina toată casa. Eu cu soru-mea stam la vatră și puneam la cale trebile plăcintelor.
— Tu nu capeți una întreagă îmi zicea ea, că ai mai mîncat cînd le cocea mama pe lespede.
— Ba tu nu capeți, îi ziceam eu, că tu ești mai mică și apoi și tu ai mîncat cînd le cocea.
— Ba tu, ba tu, ba tu, ba tu și hai de cap. Soru-mea țipa ca din gura șerpilor: "Vezi-l mamă?" atunci ușa se deschidea și dreptatea țărei intra. "Da ce aveți?", striga tata și pacea era gata.
Aseară nu ne-a fiert mama nici ouă, nici tăieței în lapte, de acestea ne fierbea numai în prinderea postului de Paști; ieri am prins abia postul Crăciunului.
Ce deosebire între ieri și astăzi! Ieri toată ziua numai plăcinte și fripturi și azi nici fasole, numai mălaiul gol! În ziua cea dintîi în post nu fierbea mama nimic, ci trăiau căsenii cu mălaiul gol, dacă nu voiau să mănînce ceapă, curechi murat ori silvoiz. Astăzi, după ce și-a curățit mama casa, se pune pentru a întocmi toate pentru adevărata prindere de post, căci ieri fu lăsatul dulcelui (fruptului), zicea ea, dar azi e prinderea postului. De aceea nu e mirare că nu are vreme să facă de mîncare. Și cum ar și face că doar vasele sînt înfruptate! Acum trebuie să facă leșie, să leșieze blidele și talgerile și lingurile și oalele și furcuțele și cuțitele. Numai fedeiele nu le leșiază. Acelea le pune pe foc și arde unsoarea din ele, iar ele rămîn ca nouă. Firește că unele și plesnesc pe foc dar – în sfîrșit – și olarii ar trăi; apoi pontul acela l-a învățat mama de la lelea Palaghia, din Bata, de la mătușa-mea și întru pomenirea ei, deși trăiește, trebuie să facă o țîră de țeremonie la prinsul postului. Destul că postul era intrat și a mînca de frupt e oprit; taie popa limba!
Nu face nimic, postim și colindăm cît e ziulica de mică, că în postul Crăciunului trebuie să știți că și prin Reteag sînt zilele scurte, iar seara, după ce se adună căsenii în casă, apoi cei mari spun povești, pînă adorm cei mai mici.
Îmi aduc bine aminte cum colindam toată ziua cu soru-mea, aci după cuptor, aci jos, în mijlocul casei, aci sub pat, numai la icoane nu ajungeam, altcum peste tot locul eram, a toate atingători, îndată ce ieșea mama din casă.
Trece o zi după alta, vine drăguța de iarnă cu omătul în spate și într-o bună dimineață, cînd mă scol, văd numai urdă pe afară. Soru-mea nu băgase de seamă.
— Elenă, hai să mîncăm omăt! zisei eu, ca mai cuminte.
— De unde, Ioane? strigă ea, voioasă.
— Dar de afară, îi spun eu, cu glas biruitor, ca omul care știe mai mult decît alții.
— Mai lăsați-vă locului, zise mama, nu-mi deschideți ușa, că vine frigul în casă! Mai ține copiii în casă, mamă, dacă poți! În zadar ne spunea mama că afară e frig, că omătul e rece, că nu mai știu ce; nu ne avu ce face, pînă nu ne făcu scăpați afară. Hoțul de omăt ne amăgea cu fața lui cea albă și ne poftea a ne apropia de el; barem de ne-ar fi amăgit numai el atunci. Cum ieșisem afară, Elena își umplu odată pumnii cu omăt, vrînd să-l bage în gură, dar simțindu-l rece, mi-l aruncă în cap și merse zbierînd înlăuntru. Eu mai stătui puțin afară și auzii pe mama mîngîind-o:
— Noa, vezi draga mea Ilenuță, dacă asculți de nebunul acela de Ion ce pățești? Bag seama eu eram de vină că neaua era atît de rece!
— Ascultă tu de mămuca, îi zise mama mai departe, vezi tu că el, adică eu, e blăstămat. Așa-i că nu mai ieși desculță în omăt? Că desculți ieșisem amîndoi. Era din pricină că nu aveam încălțăminte, ne apucase iarna desculți.
Dar altcum nu-i atîta pînă joi, apoi știi, că ne încalță tata! Elenii îi cumpără tata cisme și mie opinci. Tata își găta săniile, una de pădure și una de gunoi. Îl văzui că vine în casă cu vreo 6 nuiele de carpin, că le pune după foc, pînă se înfierbîntă bine și apoi le sucește gînjuri, slobozind la fumuri din pipă, ca un turc. Cînd ieși tata afară, să pună gînjurile la sănii, mersei și eu, să văd cum le pune. Soru-mea nu lipsi. Parcă și acum o văd cum sta zgulită, cu picioruțele în omăt, ca și mine. Împletind tata un gînj zise:
— Un colac e gata! Atunci eu cu Elena, raita în casă, strigînd: "Mamă, dă-ne colac"!
— Dar de unde să vă dau colac? Pe cine vedeți voi umblînd cu colaci?!
— Că tata a zis că un colac e gata! Dă-ne colaci!
— Măi Ioane, pare-mi-se că pe tine te mîncă pielea, măi! De unde să-ți dau eu colaci? Nu cumva vrei să-ți fac unul, din cînepă? (că chiar torcea mama) sau să iau o nuia din mătură?
Dar noi, eu și cu Elena, nu încetasem a striga: colac și iar colac! Atunci tata intră cu un gînj rupt în mînă și cu o nuia verde, să facă alt gînj în locul celui rupt.
— Dar ce au copiii de se miaună? întrebă el.
— Ce să aibă, zise mama, cer colac, că tu nu ai alt lucru fără să le spui că colacii îs gata. Amu dă-le, dacă ai de unde, că de cînd intrară în casă, numai colac le trebuie, dar de mă scol de la caier și iau nuiaua, o să-i învăț eu a cere colac în post!
— Atîta-i tot? zise tata, îmbiindu-ne cu gînjul rotat.
— Na-vă, dragii tătucului, colacul acesta și mîncați-l, și dacă l-ați gătat, spuneți-mi să vă mai aduc unul. Atunci băgai de seamă că gînjul seamănă cu colacii colindătorilor de la Crăciun. Eu, luîndu-l, încetez de a zbiera și încep a colinda. Soru-mea, după mine, prin casă să îl dau ei. Eu nu vreau, ea țipă, eu zbier și facem un tălălău, de nu se mai auzea vorba mamei.
— Ioane, lasă-i ei jucăria, că e mai mică! Soru-mea prinde de gînj, eu nu voi să las, gîlceava se mărește, mama lasă caierul și apucă vergeaua... apoi lasă-mă de nu a făcut pace în țară...
Aseară fu seara plăcintelor. Un blid mare, plin cu plăcinte cu brînză, era în mijlocul mesei. Găina friptă în alt blid, tot acolo. Ulceaua cu vinul era la îndemînă și lîngă ea păharul cel mare. Lumina cea de său ardea și lumina toată casa. Eu cu soru-mea stam la vatră și puneam la cale trebile plăcintelor.
— Tu nu capeți una întreagă îmi zicea ea, că ai mai mîncat cînd le cocea mama pe lespede.
— Ba tu nu capeți, îi ziceam eu, că tu ești mai mică și apoi și tu ai mîncat cînd le cocea.
— Ba tu, ba tu, ba tu, ba tu și hai de cap. Soru-mea țipa ca din gura șerpilor: "Vezi-l mamă?" atunci ușa se deschidea și dreptatea țărei intra. "Da ce aveți?", striga tata și pacea era gata.
Aseară nu ne-a fiert mama nici ouă, nici tăieței în lapte, de acestea ne fierbea numai în prinderea postului de Paști; ieri am prins abia postul Crăciunului.
Ce deosebire între ieri și astăzi! Ieri toată ziua numai plăcinte și fripturi și azi nici fasole, numai mălaiul gol! În ziua cea dintîi în post nu fierbea mama nimic, ci trăiau căsenii cu mălaiul gol, dacă nu voiau să mănînce ceapă, curechi murat ori silvoiz. Astăzi, după ce și-a curățit mama casa, se pune pentru a întocmi toate pentru adevărata prindere de post, căci ieri fu lăsatul dulcelui (fruptului), zicea ea, dar azi e prinderea postului. De aceea nu e mirare că nu are vreme să facă de mîncare. Și cum ar și face că doar vasele sînt înfruptate! Acum trebuie să facă leșie, să leșieze blidele și talgerile și lingurile și oalele și furcuțele și cuțitele. Numai fedeiele nu le leșiază. Acelea le pune pe foc și arde unsoarea din ele, iar ele rămîn ca nouă. Firește că unele și plesnesc pe foc dar – în sfîrșit – și olarii ar trăi; apoi pontul acela l-a învățat mama de la lelea Palaghia, din Bata, de la mătușa-mea și întru pomenirea ei, deși trăiește, trebuie să facă o țîră de țeremonie la prinsul postului. Destul că postul era intrat și a mînca de frupt e oprit; taie popa limba!
Nu face nimic, postim și colindăm cît e ziulica de mică, că în postul Crăciunului trebuie să știți că și prin Reteag sînt zilele scurte, iar seara, după ce se adună căsenii în casă, apoi cei mari spun povești, pînă adorm cei mai mici.
Îmi aduc bine aminte cum colindam toată ziua cu soru-mea, aci după cuptor, aci jos, în mijlocul casei, aci sub pat, numai la icoane nu ajungeam, altcum peste tot locul eram, a toate atingători, îndată ce ieșea mama din casă.
Trece o zi după alta, vine drăguța de iarnă cu omătul în spate și într-o bună dimineață, cînd mă scol, văd numai urdă pe afară. Soru-mea nu băgase de seamă.
— Elenă, hai să mîncăm omăt! zisei eu, ca mai cuminte.
— De unde, Ioane? strigă ea, voioasă.
— Dar de afară, îi spun eu, cu glas biruitor, ca omul care știe mai mult decît alții.
— Mai lăsați-vă locului, zise mama, nu-mi deschideți ușa, că vine frigul în casă! Mai ține copiii în casă, mamă, dacă poți! În zadar ne spunea mama că afară e frig, că omătul e rece, că nu mai știu ce; nu ne avu ce face, pînă nu ne făcu scăpați afară. Hoțul de omăt ne amăgea cu fața lui cea albă și ne poftea a ne apropia de el; barem de ne-ar fi amăgit numai el atunci. Cum ieșisem afară, Elena își umplu odată pumnii cu omăt, vrînd să-l bage în gură, dar simțindu-l rece, mi-l aruncă în cap și merse zbierînd înlăuntru. Eu mai stătui puțin afară și auzii pe mama mîngîind-o:
— Noa, vezi draga mea Ilenuță, dacă asculți de nebunul acela de Ion ce pățești? Bag seama eu eram de vină că neaua era atît de rece!
— Ascultă tu de mămuca, îi zise mama mai departe, vezi tu că el, adică eu, e blăstămat. Așa-i că nu mai ieși desculță în omăt? Că desculți ieșisem amîndoi. Era din pricină că nu aveam încălțăminte, ne apucase iarna desculți.
Dar altcum nu-i atîta pînă joi, apoi știi, că ne încalță tata! Elenii îi cumpără tata cisme și mie opinci. Tata își găta săniile, una de pădure și una de gunoi. Îl văzui că vine în casă cu vreo 6 nuiele de carpin, că le pune după foc, pînă se înfierbîntă bine și apoi le sucește gînjuri, slobozind la fumuri din pipă, ca un turc. Cînd ieși tata afară, să pună gînjurile la sănii, mersei și eu, să văd cum le pune. Soru-mea nu lipsi. Parcă și acum o văd cum sta zgulită, cu picioruțele în omăt, ca și mine. Împletind tata un gînj zise:
— Un colac e gata! Atunci eu cu Elena, raita în casă, strigînd: "Mamă, dă-ne colac"!
— Dar de unde să vă dau colac? Pe cine vedeți voi umblînd cu colaci?!
— Că tata a zis că un colac e gata! Dă-ne colaci!
— Măi Ioane, pare-mi-se că pe tine te mîncă pielea, măi! De unde să-ți dau eu colaci? Nu cumva vrei să-ți fac unul, din cînepă? (că chiar torcea mama) sau să iau o nuia din mătură?
Dar noi, eu și cu Elena, nu încetasem a striga: colac și iar colac! Atunci tata intră cu un gînj rupt în mînă și cu o nuia verde, să facă alt gînj în locul celui rupt.
— Dar ce au copiii de se miaună? întrebă el.
— Ce să aibă, zise mama, cer colac, că tu nu ai alt lucru fără să le spui că colacii îs gata. Amu dă-le, dacă ai de unde, că de cînd intrară în casă, numai colac le trebuie, dar de mă scol de la caier și iau nuiaua, o să-i învăț eu a cere colac în post!
— Atîta-i tot? zise tata, îmbiindu-ne cu gînjul rotat.
— Na-vă, dragii tătucului, colacul acesta și mîncați-l, și dacă l-ați gătat, spuneți-mi să vă mai aduc unul. Atunci băgai de seamă că gînjul seamănă cu colacii colindătorilor de la Crăciun. Eu, luîndu-l, încetez de a zbiera și încep a colinda. Soru-mea, după mine, prin casă să îl dau ei. Eu nu vreau, ea țipă, eu zbier și facem un tălălău, de nu se mai auzea vorba mamei.
— Ioane, lasă-i ei jucăria, că e mai mică! Soru-mea prinde de gînj, eu nu voi să las, gîlceava se mărește, mama lasă caierul și apucă vergeaua... apoi lasă-mă de nu a făcut pace în țară...
Amintiri din copilarie - Prinderea Postului de Craciun
Aceasta pagina a fost accesata de 620 ori.