Autori > Reteganul Pop
Cei trei prietini
Zice că odată au ieșit din școalele cele mai mari trei dieci foarte învățați, unul era doctor, care da zile la cine vrea Dumnezeu și i le lua de la care vrea el; al doilea era procatăr, adecă încurcător de trebi, sporitor de pricini; iar al treilea era solomonar, care făcea călindare, adecă hastronom.
Toți trei au plecat prin cea lume mare să-și cîștige pînea de toate zilele.
Mergînd ei toți trei și mai sfătuindu-se d-ale lor, ajung seara într-un sat românesc. Se uită, că oare unde șade o gazdă mai bunișoară, ca să-i poată omeni cum se cade; că știau că românul nu-i lasă să meargă în cap de noapte nicăiri, să nu li se întîmple ceva, mai ales fiind streini; știau și aceea, că dacă stăpînul casei unde vor intra, va avea și numai un bruș de mămăligă, nu-l va mînca fără ei; știind omenia românului, aveau să-și aleagă: unde să dea de-o gazdă cum e data, că de inima lui nu se mai îndoiau.
Văd ei o casă frumoasă în jurul căreia mai vedeau de-ale găzdășagului, șura ocolită de stoguri, grajduri mari în ușa cărora grămezile de gunoi erau cît stogurile de lîngă șură de mari, semn că grajdurile nu erau goale; mai văd cosceiul cel mare de leți, prin care nu se vedea ziua pe nicăiri, decît numai cucuruz.
— Aci e de noi, zise doftorul.
— De bună seamă, îi răspunde procatărul. Toate seamănă a găzdășie, a stare bună împreunată cu socoteală, adause solomonariul. Aici intrară.
Stăpîna casei îi primi foarte bine ca pe niște bieți călători osteniți. Nu mult după aceea vine și gazda acasă de la cîmp. El încă se bucură de bieții drumari și spune boresei să aducă cină pentru toți. Boreasa ascultă cu bucurie porunca și începe a aduce: pe-un cîrpător mămăliguță fierbinte de ieșeau abori din ea, iar la umbra ei puteai bate coasa cu voia cea bună, de mică ce era, într-un hîrdău lăptișor de la Suroaia, Joiană, Marțolea și Vinereană; apoi pe-un blidișel de lemn un moșinoi de brînză de oaie și într-o tigaie ca de-o jumătate de mierță tocană de carne de berbece îndoită cu ceapă.
După ce erau toate gledă pe masă, mai întîi fac trei cruci, zic un "Tatăl nostru" și dau ocol unei glăjuțe plină cu horincă de bucate, colea îndulcită cu miere de stup.
Gazda casei cu căsenii și cu lucrătorii mîncă din toate bucatele, cum se mîncă bucata bună cînd ești fiămînd, dar diecii noștri nu prea, căci doftorul le spuse ungurește – ca să nu priceapă gazda – că toți trebuie să moară cîți vor mînca seara mămăligă cu atîtea amestecături. Doamne și cum ar fi mîncat ei, mai pogan doară decît gazda, ci se temeau de moarte, că doftorul pricepe la de astea de-ale beteșugului și de-ale morții! În deșert cercă bătrînul casei a-i dumeri, că nu-s otrăvite și pot mînca, ei după sfatul doftorului, nu mîncară mai nimica.
După cină se dau la culcare, că, pînă nu se face ziuă trebuie să fie-n tălpi. Găzdoaia așterne diecilor în casă, ci solomonariul zice că ei vor dormi afară, că e bine și e cald destul. Iar se cearcă gazda a-i îndupleca să-l asculte și să rămînă în casă, că peste noapte poate da un viscol, cu vînt și cu ploaie, dar solomonariul zice că nu se poate, că doar el știe umblarea vremii vremilor, că aia-i învățătura lui și rămîn afară.
— Bine, zice gazda, numai eu știu că va ploua.
Încă înainte de miezul nopții sînt siliți diecii a se trage sub părete, dar și-acolo îi boteză ploaia, strigă la gazdă să-i lase-nlăuntru. Acela, bun, îi lăsă, dar unde să se poată răbda să nu le zică:
— Spusu-v-am? iată vă plouă!
După ce se făcu ziuă mirarea doftorului fu mare, că nici barem unul nu era mort, ba nici capul nu-i durea, ci se apucară din nou de mămăligă și, hai la lucru! Era năcăjit doftorul că nu i se împlinise prorocia, deci întrebă pe gazda casei:
— Dar pentru Dumnezeu, cum de nu vă bolnăvirăți de-atîtea amestecături ce mîncarăți aseară?
Acela-i răspund’ curat:
— Domnule fălceriu, atunci ne-om bolnăvi cînd n-om avea ce mînca; dar pînă vom avea de-acestea, din altă parte să nu ne vină boala, dar din pricina mîncării stau bun că nu ne va veni.
— Dar n-ai fost dumneata bolnav nici odată?
— Ba am fost, domnule, o trăsnită de măsea m-a durut de două ori trei zile, pînă n-am avut încătrău, fără a trebui să o scot; ba odată am avut și-un junghiu, două zile nu m-am mișcat de după cuptor de răul lui și tot horincă de drojdii am pus pe el, de atunci, mulțam Doamne, nu mi s-a mai scurmuzuit.
— Dar de unde ai știut dumneata aseară că va ploua? întreabă solomonariul, cît de limpede mai era ceriul?!
— Hm, zice țăranul, nu văzuși dumneata vaca mea Suraie, că n-a vrut să se culce afară, ci s-a băgat sub coperiș; ea prevestea vijelie! Apoi și scroafa a intrat aseară în coteț cu paie în gură. Ele nu mă mințesc niciodată!
— Bine, zice procatărul, dacă cuptorul țăranului e mai mare doftor decît tine; și dacă vaca și scroafa lui sînt mai mari hastronomi decît tine, atunci în astă țară nu-i de noi. Eu credeam, că de s-a împlini vorba doftorului, am să fac astăzi cîteva testamente, dar așa, hai să plecăm de-aci.
Și s-au dus, dar nu toți trei laolaltă, ci se împrăștiară cu învoirea, că peste un an iar să se întîlnească colo, la crucile drumului, să vadă care va veni mai bine și pe ce cale? Doftorul merge pe o cale, solomonariul pe alta și procatărul pe altă.
La anul iar se întîlnesc, după cum le fu vorba.
— Dar cum ați mai umblat, fraților?
Unul rău, altul nu prea bine și al treilea, printre ele.
— Știți ce? zice procatărul, cu dreptatea nu-i de a trăi în lumea asta rea; haidați, doară vom putea trăi cu cînia. Azi e tîrg în orașul cutare, bîlciu mare, numai un ceas de departe pînă acolo; haidați să mergem într-acolo!
— Bine, răspunde tovarășii și plecară.
* * *
Aproape de oraș dormea un popă într-un șanț; ținînd în mînă căpăstrul unui măgar ce păștea lîngă el; poate că era cam beat Sfinția sa, ori doară numai obosit de cale. Procatărul ia căpăstrul de la măgar din cap și dă măgarul, fără căpăstru, la ortaci să-l vînză, iară el își băgă capul în căpăstrul măgarului și se culcă jos lîngă popă. Ortacii lui merg în tîrg și vînd măgariul numai decît cu 25 florini și se pun în calea procatărului să împartă banii.
Se trezește popa:
— Da ce-i, fiule, ce-i cu dumneata de stai în căpăstrul măgariului meu?
— D-apoi, părinte, m-a fost blăstămat un om, pe care-l înșelasem, să mă fac măgar și chiar azi mi s-a împlinit canonul; poate nu te-am ascultat cum se cade, dar’ te rog să fii iertător.
— Hm, hm, fiule, ce slujbă ai avut pînă a nu te face măgar la mine?
— Procatăr, cinstite părinte!
— Hm, mare domn! și vezi ce-ai fost ajuns? iartă și dumneata că poate nu te-am hrănit totdeauna cum s-ar fi căzut, poate că te-am și mai bătut, cînd eram cam șumăn, cînd mă cam îmbătăm, vezi dumneata, cum e datina noastră cîteodată; aici ai cinci florini să poți merge cinstit acasă, dară să nu mai greșești, să nu mai înșeli, fiule, pe nime, că iar’ te face Dumnezeu măgar!
Se despart cu sănătate bună și-și caută fiecare de cale.
Procatărul se întîlnește cu cei doi ortaci și împart banii, iar’ popa, cum intră în tîrg, dă de măgar și-l cunoaște.
— Vezi, fiule, zice popa plecîndu-se la urechea măgarului, nu ți-am spus să nu mai înșeli pe nimeni, că te face Dumnezeu iar’ măgar? N-ai ascultat, acum rabdă!
Măgarul scutură din cap și popa credea că-l pricepu.
* * *
După ce se întîlniră cei trei ortaci, se gîndiră la de ale mîncării.
— Să ne cumpărărm ceva de mîncare, zice solomonariul.
— Da, răspunde doftorul, bine ar fi, că eu nu mai pot de foame.
Dară advocatul îi înfruntă:
— Măi, nu-i de prădat banul, vedeți cu cîtă trudă se cîștigă, să fim păstrători, dacă voim să ajungem la ceva; cu bani toți nărozii știu mînca și bea, ian să încercăm doar vom putea mînca de-a fetea! Haideți cu mine!
Mergînd toți trei se-ntîlnesc cu o fetiță, care ducea o coșarcă cu pită pe cap.
— Tu fetiță, zice advocatul, n-ai vrun răsunoi?
— N-am aci, domnilor, ci acasă chiar am doară două; dacă poftiți deloc ‘s aci cu ele.
— Du-te și le adă, zice advocatul, îți vom avea noi grijă de coșarcă pînă vii cu ele.
Fetița unde să-i plesnească prin minte că domnii vreau să o fure, lăsă corfa cu pita jos și merge tot într-un suflet acasă după răsunoaie. Dară pînă ajunse ea cu răsunoaiele îndărăpt, ia drace domni, dacă ai de unde! Ei duseră frumușel coșarca cu pitele la crîșmă și începură a se gîndi de carne, că pită aveau destulă. Plîngea fetița, ci-n zadar!
— Să vedem de carne, zice advocatul.
— Să cumpărăm un funt ori doi, zise solomonariul.
— Să cumpărăm, zice doftorul.
Dară advocatul răspunde:
— Ba cumpere... acuși eram să vă spun cine? Du-te, mă, zice cătră un ortac, mergi iute cu țedula asta la măcelarul și adă-ne zece funți de carne!
Cela merge și aduce carnea, că doară țedula era scrisă în numele pîrcălabului de la temniță.
Acum numai vin le mai trebuia, ca să poată prînzi domnește, dar advocatul nu voia să dea bani nici pe vin.
Merge el însuși la crîșmăreasă cu trei glăji:
— Jupîneasă, să-mi dai dintr-o bute trei feliuri de vin.
— Cum, dintr-o bute trei feliuri de vin? Nici n-am mai auzit una ca asta, necum să fi văzut cîndva?
— Ei, apoi ce crîșmăriță ești dumneata, dacă nici atîta nu poți și nu pricepi la lucrurile crîșmărești? Hai să-ți arăt!
Merg amîndoi în pivniță. Procatărul umple pe cep o glajă:
— Un fel de vin, jupîneasă!
— Bine!
Face o gaură în doaga de-a dreapta, umple de acolo o glajă.
— Alt fel de vin, jupîneasă!
— Bine, domnule!
— Acum vino jupîneasă și astupă gaura cu degetul pînă voi afla un stupuș, ca să astup huda.
Jupîneasa ascultă.
Mai face o gaură cu sfredelul și în doaga stîngă, de-acolo umple a treia glajă;
— Trei soiuri de vin, jupîneasă.
— Trei, domnule, ci te rog grăbește, că cură vinul.
— Bine zici, dar’ placă și astupă o leacă cu degetul și gaura asta, pînă caut stupușe la amîndouă.
Muierea nu se putea lăsa de pagubă, să-i curgă vinul în pivniță, și astupă cu degetul crezînd că domnul procatăr nu s-a duce dracului, să o lase tîrșită pe bute, ci o păți. Domnia-sa merse frumușel cu trei glăji pline cu vin roșu ca sîngele, iar ea cine știe cît o fi stat acolo astfel, pînă o fi dat de ea vrun om mai de omenie decît domnul acela.
Astfel, cu cînia, își făcură bani, pită, carne și vin; cine știe cît or fi putut-o duce pe asta cale? Cine-o știe mai departe, spună-o, că nu-l opresc!
Toți trei au plecat prin cea lume mare să-și cîștige pînea de toate zilele.
Mergînd ei toți trei și mai sfătuindu-se d-ale lor, ajung seara într-un sat românesc. Se uită, că oare unde șade o gazdă mai bunișoară, ca să-i poată omeni cum se cade; că știau că românul nu-i lasă să meargă în cap de noapte nicăiri, să nu li se întîmple ceva, mai ales fiind streini; știau și aceea, că dacă stăpînul casei unde vor intra, va avea și numai un bruș de mămăligă, nu-l va mînca fără ei; știind omenia românului, aveau să-și aleagă: unde să dea de-o gazdă cum e data, că de inima lui nu se mai îndoiau.
Văd ei o casă frumoasă în jurul căreia mai vedeau de-ale găzdășagului, șura ocolită de stoguri, grajduri mari în ușa cărora grămezile de gunoi erau cît stogurile de lîngă șură de mari, semn că grajdurile nu erau goale; mai văd cosceiul cel mare de leți, prin care nu se vedea ziua pe nicăiri, decît numai cucuruz.
— Aci e de noi, zise doftorul.
— De bună seamă, îi răspunde procatărul. Toate seamănă a găzdășie, a stare bună împreunată cu socoteală, adause solomonariul. Aici intrară.
Stăpîna casei îi primi foarte bine ca pe niște bieți călători osteniți. Nu mult după aceea vine și gazda acasă de la cîmp. El încă se bucură de bieții drumari și spune boresei să aducă cină pentru toți. Boreasa ascultă cu bucurie porunca și începe a aduce: pe-un cîrpător mămăliguță fierbinte de ieșeau abori din ea, iar la umbra ei puteai bate coasa cu voia cea bună, de mică ce era, într-un hîrdău lăptișor de la Suroaia, Joiană, Marțolea și Vinereană; apoi pe-un blidișel de lemn un moșinoi de brînză de oaie și într-o tigaie ca de-o jumătate de mierță tocană de carne de berbece îndoită cu ceapă.
După ce erau toate gledă pe masă, mai întîi fac trei cruci, zic un "Tatăl nostru" și dau ocol unei glăjuțe plină cu horincă de bucate, colea îndulcită cu miere de stup.
Gazda casei cu căsenii și cu lucrătorii mîncă din toate bucatele, cum se mîncă bucata bună cînd ești fiămînd, dar diecii noștri nu prea, căci doftorul le spuse ungurește – ca să nu priceapă gazda – că toți trebuie să moară cîți vor mînca seara mămăligă cu atîtea amestecături. Doamne și cum ar fi mîncat ei, mai pogan doară decît gazda, ci se temeau de moarte, că doftorul pricepe la de astea de-ale beteșugului și de-ale morții! În deșert cercă bătrînul casei a-i dumeri, că nu-s otrăvite și pot mînca, ei după sfatul doftorului, nu mîncară mai nimica.
După cină se dau la culcare, că, pînă nu se face ziuă trebuie să fie-n tălpi. Găzdoaia așterne diecilor în casă, ci solomonariul zice că ei vor dormi afară, că e bine și e cald destul. Iar se cearcă gazda a-i îndupleca să-l asculte și să rămînă în casă, că peste noapte poate da un viscol, cu vînt și cu ploaie, dar solomonariul zice că nu se poate, că doar el știe umblarea vremii vremilor, că aia-i învățătura lui și rămîn afară.
— Bine, zice gazda, numai eu știu că va ploua.
Încă înainte de miezul nopții sînt siliți diecii a se trage sub părete, dar și-acolo îi boteză ploaia, strigă la gazdă să-i lase-nlăuntru. Acela, bun, îi lăsă, dar unde să se poată răbda să nu le zică:
— Spusu-v-am? iată vă plouă!
După ce se făcu ziuă mirarea doftorului fu mare, că nici barem unul nu era mort, ba nici capul nu-i durea, ci se apucară din nou de mămăligă și, hai la lucru! Era năcăjit doftorul că nu i se împlinise prorocia, deci întrebă pe gazda casei:
— Dar pentru Dumnezeu, cum de nu vă bolnăvirăți de-atîtea amestecături ce mîncarăți aseară?
Acela-i răspund’ curat:
— Domnule fălceriu, atunci ne-om bolnăvi cînd n-om avea ce mînca; dar pînă vom avea de-acestea, din altă parte să nu ne vină boala, dar din pricina mîncării stau bun că nu ne va veni.
— Dar n-ai fost dumneata bolnav nici odată?
— Ba am fost, domnule, o trăsnită de măsea m-a durut de două ori trei zile, pînă n-am avut încătrău, fără a trebui să o scot; ba odată am avut și-un junghiu, două zile nu m-am mișcat de după cuptor de răul lui și tot horincă de drojdii am pus pe el, de atunci, mulțam Doamne, nu mi s-a mai scurmuzuit.
— Dar de unde ai știut dumneata aseară că va ploua? întreabă solomonariul, cît de limpede mai era ceriul?!
— Hm, zice țăranul, nu văzuși dumneata vaca mea Suraie, că n-a vrut să se culce afară, ci s-a băgat sub coperiș; ea prevestea vijelie! Apoi și scroafa a intrat aseară în coteț cu paie în gură. Ele nu mă mințesc niciodată!
— Bine, zice procatărul, dacă cuptorul țăranului e mai mare doftor decît tine; și dacă vaca și scroafa lui sînt mai mari hastronomi decît tine, atunci în astă țară nu-i de noi. Eu credeam, că de s-a împlini vorba doftorului, am să fac astăzi cîteva testamente, dar așa, hai să plecăm de-aci.
Și s-au dus, dar nu toți trei laolaltă, ci se împrăștiară cu învoirea, că peste un an iar să se întîlnească colo, la crucile drumului, să vadă care va veni mai bine și pe ce cale? Doftorul merge pe o cale, solomonariul pe alta și procatărul pe altă.
La anul iar se întîlnesc, după cum le fu vorba.
— Dar cum ați mai umblat, fraților?
Unul rău, altul nu prea bine și al treilea, printre ele.
— Știți ce? zice procatărul, cu dreptatea nu-i de a trăi în lumea asta rea; haidați, doară vom putea trăi cu cînia. Azi e tîrg în orașul cutare, bîlciu mare, numai un ceas de departe pînă acolo; haidați să mergem într-acolo!
— Bine, răspunde tovarășii și plecară.
* * *
Aproape de oraș dormea un popă într-un șanț; ținînd în mînă căpăstrul unui măgar ce păștea lîngă el; poate că era cam beat Sfinția sa, ori doară numai obosit de cale. Procatărul ia căpăstrul de la măgar din cap și dă măgarul, fără căpăstru, la ortaci să-l vînză, iară el își băgă capul în căpăstrul măgarului și se culcă jos lîngă popă. Ortacii lui merg în tîrg și vînd măgariul numai decît cu 25 florini și se pun în calea procatărului să împartă banii.
Se trezește popa:
— Da ce-i, fiule, ce-i cu dumneata de stai în căpăstrul măgariului meu?
— D-apoi, părinte, m-a fost blăstămat un om, pe care-l înșelasem, să mă fac măgar și chiar azi mi s-a împlinit canonul; poate nu te-am ascultat cum se cade, dar’ te rog să fii iertător.
— Hm, hm, fiule, ce slujbă ai avut pînă a nu te face măgar la mine?
— Procatăr, cinstite părinte!
— Hm, mare domn! și vezi ce-ai fost ajuns? iartă și dumneata că poate nu te-am hrănit totdeauna cum s-ar fi căzut, poate că te-am și mai bătut, cînd eram cam șumăn, cînd mă cam îmbătăm, vezi dumneata, cum e datina noastră cîteodată; aici ai cinci florini să poți merge cinstit acasă, dară să nu mai greșești, să nu mai înșeli, fiule, pe nime, că iar’ te face Dumnezeu măgar!
Se despart cu sănătate bună și-și caută fiecare de cale.
Procatărul se întîlnește cu cei doi ortaci și împart banii, iar’ popa, cum intră în tîrg, dă de măgar și-l cunoaște.
— Vezi, fiule, zice popa plecîndu-se la urechea măgarului, nu ți-am spus să nu mai înșeli pe nimeni, că te face Dumnezeu iar’ măgar? N-ai ascultat, acum rabdă!
Măgarul scutură din cap și popa credea că-l pricepu.
* * *
După ce se întîlniră cei trei ortaci, se gîndiră la de ale mîncării.
— Să ne cumpărărm ceva de mîncare, zice solomonariul.
— Da, răspunde doftorul, bine ar fi, că eu nu mai pot de foame.
Dară advocatul îi înfruntă:
— Măi, nu-i de prădat banul, vedeți cu cîtă trudă se cîștigă, să fim păstrători, dacă voim să ajungem la ceva; cu bani toți nărozii știu mînca și bea, ian să încercăm doar vom putea mînca de-a fetea! Haideți cu mine!
Mergînd toți trei se-ntîlnesc cu o fetiță, care ducea o coșarcă cu pită pe cap.
— Tu fetiță, zice advocatul, n-ai vrun răsunoi?
— N-am aci, domnilor, ci acasă chiar am doară două; dacă poftiți deloc ‘s aci cu ele.
— Du-te și le adă, zice advocatul, îți vom avea noi grijă de coșarcă pînă vii cu ele.
Fetița unde să-i plesnească prin minte că domnii vreau să o fure, lăsă corfa cu pita jos și merge tot într-un suflet acasă după răsunoaie. Dară pînă ajunse ea cu răsunoaiele îndărăpt, ia drace domni, dacă ai de unde! Ei duseră frumușel coșarca cu pitele la crîșmă și începură a se gîndi de carne, că pită aveau destulă. Plîngea fetița, ci-n zadar!
— Să vedem de carne, zice advocatul.
— Să cumpărăm un funt ori doi, zise solomonariul.
— Să cumpărăm, zice doftorul.
Dară advocatul răspunde:
— Ba cumpere... acuși eram să vă spun cine? Du-te, mă, zice cătră un ortac, mergi iute cu țedula asta la măcelarul și adă-ne zece funți de carne!
Cela merge și aduce carnea, că doară țedula era scrisă în numele pîrcălabului de la temniță.
Acum numai vin le mai trebuia, ca să poată prînzi domnește, dar advocatul nu voia să dea bani nici pe vin.
Merge el însuși la crîșmăreasă cu trei glăji:
— Jupîneasă, să-mi dai dintr-o bute trei feliuri de vin.
— Cum, dintr-o bute trei feliuri de vin? Nici n-am mai auzit una ca asta, necum să fi văzut cîndva?
— Ei, apoi ce crîșmăriță ești dumneata, dacă nici atîta nu poți și nu pricepi la lucrurile crîșmărești? Hai să-ți arăt!
Merg amîndoi în pivniță. Procatărul umple pe cep o glajă:
— Un fel de vin, jupîneasă!
— Bine!
Face o gaură în doaga de-a dreapta, umple de acolo o glajă.
— Alt fel de vin, jupîneasă!
— Bine, domnule!
— Acum vino jupîneasă și astupă gaura cu degetul pînă voi afla un stupuș, ca să astup huda.
Jupîneasa ascultă.
Mai face o gaură cu sfredelul și în doaga stîngă, de-acolo umple a treia glajă;
— Trei soiuri de vin, jupîneasă.
— Trei, domnule, ci te rog grăbește, că cură vinul.
— Bine zici, dar’ placă și astupă o leacă cu degetul și gaura asta, pînă caut stupușe la amîndouă.
Muierea nu se putea lăsa de pagubă, să-i curgă vinul în pivniță, și astupă cu degetul crezînd că domnul procatăr nu s-a duce dracului, să o lase tîrșită pe bute, ci o păți. Domnia-sa merse frumușel cu trei glăji pline cu vin roșu ca sîngele, iar ea cine știe cît o fi stat acolo astfel, pînă o fi dat de ea vrun om mai de omenie decît domnul acela.
Astfel, cu cînia, își făcură bani, pită, carne și vin; cine știe cît or fi putut-o duce pe asta cale? Cine-o știe mai departe, spună-o, că nu-l opresc!
Auzită și scrisă în Reteag
Cei trei prietini
Aceasta pagina a fost accesata de 568 ori.