Autori > Reteganul Pop
Dreptatea si Strambatatea
Un om mergea la tîrg, vezi cum merg oamenii cu doi boi, ca să-i vînză. Cum mergea-n urma lui Surilă și Bourean cu bîta-n mînă, cu traista-n spate și cu gîndul la bănișorii ce o să-i capete pentru boi, îl ajunge-un alt om, care însă nu mîna nimic la tîrg, dar avea o bîtă chiar mai mare decît a celui cu boii.
— Bun ajunsul, vere!
— Bună să-ți fie inima!
— De mult tot dau să te-ajung, că spunîndu-ți cea dreaptă, nu mi-e-ndemînă a merge singur fără pic de vorbă ca un mut, apoi tîrgarii vor fi-ndărăpt tare, că nu văzui suflet de om afară de domnia-ta.
— D-apoi ce mai știi, poate să fi trecut unii chiar de astă-noapte; dacă sîntem în lături de la drumul țării, nu mai auzim nici nu mai vedem toate celea.
Apoi începură a vorbi, unul una, altul alta, pînă odată zise cel numai cu bîta:
— Mă vere, te-o fi durînd umărul de traista cu merinde și de desaga cu fîn, mai dă-mi-le să le duc și eu, că și așa nu am nimic de dus.
— Ba că nu te osteni pentru mine; drept că-s cam grele, dar s-or ușura ele, că mai încolo vom poposi și noi și boii.
Mai o vorbă, mai alta, unul ca să-i ajute, celălalt ca să nu se ostenească, pînă-n urma urmelor zice omul cel cu boii și cu traista:
— Apoi dară mai du-le și dumneata vere, și unde vom poposi vei mînca și dumneata cu mine, că și așa văd că n-ai traistă.
Cînd stau să poposească de prînz, zice omul cel cu boii cătră cel cu bîta, care acuma avea și traista.
— Scoate, vere, din traista aceea ceva, să vedem, ce mi-a pus boreasa de merinde.
Cela însă tace.
— Adu traista-ncoace sa prînzim!
Dar cela-i răspunde:
— Scot eu bucuros merindea din traistă, și-ți dau și ție de mă lași să-ți scot un ochi.
— Dar du-te, doamne iartă-mă, că acum era să zic – du-te să nu te spurc; nu ți-e rușine a vorbi comedii de acelea? Adu traista!
— Adecă pe calea asta chiar nu-i mînca, precum văd eu; de altcum ție poate că nici nu ți-e foame.
— Știi ce? du-te-n păcate cu glumele tale și adă traista să scot merindea, că și ție-ți dau nu mă ținea atîta, să mâncăm ce-om mînca și să ne vedem de cale.
— Eu o să mînc, bine zici tu, dar ție nu-ți dau să văd că te chiar stropșește, de nu mă lași să-ți scot un ochi.
Și golanul naibei scoate din traistă ceva-nvăluit într-o merindare albă ca ometul și pe la capete cu vrîste roșii și vinete de arnici.
— Dar nu te temi de Dumnezeu a vorbi d-acelea, au ție ți-a pus mama mea merindea? Ori adusu-o-ai de la tine de-acasă? Dar chiar a ta să fie, putere-ai tu lăsa pe cineva flămînd, fără a-i da o bucătură pînă-i vei scoate un ochi?
Dar golanul naibei, care-ndopa la merindea celuia, dete din umeri și zise rîzînd:
— Dacă vreai – bine; dacă nu – rabdă!
Știut lucru este că foamea-i mare doamnă, nu o poți alunga cu minciuna, nici cu nădejdea, că atunci sau atunci vei mînca și nici cu aducerea aminte, că atunci sau atunci ai mîncat, fără de vrei a o alunga trebuie să mînci îndată; apoi văzînd pe altul mîncînd parcă mai tare flămînzești și din ce erai flămînd. Așa era și omul nostru. "Flămînd e rău, dar fără un ochi încă nu e bine; de nu-mi dă să mînc, cine știe ajunge-ne cineva să-mi facă dreptate, ori ba, dar eu pot foarte bine să slăbesc de foame, încît să cad jos și-n urmă hoțul mă lasă-n drum și merge cu merinde și cu boi cu tot; oare să-l cerc, doară nu va fi el chiar al zmăului?!" Apoi zice golanului:
— Și zău tu nu glumești?
— Dar glumește rușinea, vezi tu că eu mănînc; de vreai să mînci și tu, hai, nu te gîndi toată ziua, lasă-mă să-ți scot un ochi și capeți de prînz.
— Apoi hai de, mai văzut-am eu oameni numai cu cîte-un ochi și trăiesc ca și alții cu doi, să văd ce a mai fi din omenia ta!
Și golanul îi scoate frumușel un ochi, apoi îi dă de prînz și încă cu subțirele.
Tîrgul era foarte departe, cale de-o zi și jumătate. Mai merg oamenii noștri cît merg pînă colea cătră amiezi, atunci mai lăsară boii să pască pe-un șanț și ei se pun la umbra unui pom, că era căldură mare și năbușală cumplită. Omul cel c-un ochi zice golanului cu traista, să scoată din ea să mînce și acela și scoate, ce-i drept, dar nu dă ăstuia nici un miez baremi.
— Dar dă-mi și mie, ce-ndopi numai singur, că parcă a mea era traista și merindea – zice omul cel c-un ochi. Dar golanul îi răspunde bătîndu-și joc de el:
— Bucuros, ci mai așteaptă, că numai înainte mîncași, apoi pe tine toată mîncarea te costă un ochi, mai ieftină nu ți-o pot vinde și ochi nu mai ai decît unul!
— Ba mai du-te și dracului, tu n-ai frică de Dumnezeu, n-ai rușine de lume, ce om ești tu?
— Cum mă vezi; acum știu, că nu-i mînca, că-ți pare rău după ochi, ci veni-va vremea, de tu vei zice să ți-l scot, numai să-ți dau o coajă de pîne.
Atîta le-a fost toată vorba. Bietul om se căia că a dat traista din spate, se căia că a prins vorbă cu coldanul acel mișel, ba blăstăma în gîndul său și ceasul în care plecase din casă, dar erau toate prea tîrziu; apoi gîndeai că-i făcătură, nici pe drum nu mai umblau oameni ca altădată, drept că și era vremea fînului și astfel bunul om trebuia, vrînd, nevrînd să meargă-n ortăcie cu golanul, care nici nu voia altcum a se lăsa de el, după ce se legase ca scaiul de oaie. Așa pate omul cîteodată în lumea asta, dacă-i scoate Dumnezeu în cale pe omul dracului!
— Vai, bată-te Dumnezeu, holă spurcată și latină rea; pentru merindea mea vreai tu să mă lași orb de tot, nu-i destul că mi-ai scos astă dimineață un ochi, mai vreai să mi-l scoți și pe cesta ce bietul mai am?! nu te temi că te va prăbuși Dumnezeu într-o clipită?
— De vrei, vrei, de nu, nu te silesc. Dar foamea-i poamă rea; nu mai putea bietul om de foame; îi corăiau mațele de gîndeai că n-a mâncat d-o săptămînă; săracul, foalele lui, acela de bună seamă va fi gîndit atunci că i s-a spînzurat gura. Zice deci sărăntocului:
— Tot atîta mi-e, scoate-mi și celălalt ochi, numai dă-mi să mai mănînc odată cum se cade, apoi nu-mi pasă, mă și omoară cu o cale.
Și sărăntocul dracului nu glumi, îndată-i scoase și celălalt ochi, apoi îi dete puțină merinde și-l lăsă să o mănînce, după ce-l duse sub o cruce mare, ce era lîngă drum.
Hoțul de golan merse apoi cu boii și cu merindea omului încătrău îl trase firea lui cea blăstămată; iar bietul orb sta răzimat de cruce și se gîndea-n capul său: Doamne, Dumnezeu meu, prin multe trebuie să mai treacă omul trăind în lumea asta blăstămată; cu multe feluri de oameni trebuie să se întâlnească, multe trebuie să mai pătimească. Astă-dimineață eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, de la mama mea și de la frații mei, eram avut, și mai că nici de tine nu mă gîndeam tare, fără din obicei, îmi făcui sfînta cruce; bag seamă pentru păcatele mele-mi scoseși în cale pe Doamne apără, care-mi mîncă merindea, îmi scoase ochii și mă puse unde sînt, după ce se depărtă cu boii mei.
Într-acestea parcă auzi ceva vîjîind în aer și i se păru ca și cînd s-ar fi lăsat ceva pe cruce. Era noaptea tîrziu, cel puțin lui așa i se părea, deoarece nu vedea chiar nimic – neavînd ochi – apoi nici nu-l mai ardea soarele de mult, semn că de mult sfințise, simțea deci bine răcoreala, dar cerul cel senin nu-l vedea. Deodată aude un glas de pe cruce:
— Dar unde ați mai fost, fraților, de cînd nu ne-am mai văzut și ce-ați auzit prin cea lume mare?
Atunci un alt glas răspunde: "Am umblat, fraților, cătră răsărit și-am ascultat pe-un sihastru cetind într-o carte: "de-ar ști orbii cum nu știu, să se spele cu roua, care cade din cer, îndată ar vedea", dar voi pe unde-ați umblat și ce-ați auzit?"
Atunci alt glas răspundea: "Eu am fost cătră ameazăzi și o zînă din mare cînta că-n cutare sat este un popă și popa acela are o fată atît de frumoasă, cum nu mai este alta-n lume, dar e bolnavă de-o grămadă de vreme, încît nici înturna de pe-o lăture pe alta nu se poate, de nu vor înturna-o alții cu lepedeul și din boala aceea grea cu greu s-a vindeca, căci a scăpat la Sfintele Paști o sfărimitură de pască jos și aceea a apucat-o o broască și s-a ascuns cu ea sub pristol. Dar un om totuși o poate vindeca, acela adecă, care va scoate broasca de sub pristol, va crepa-o-n două și va scoate sfărimitură de pască din ea și dînd-o fetei să o mănînce, aceea va fi sănătoasă; dar tu frate unde-ai fost și ce-ai văzut pe unde-ai umblat?" Al treilea glas răspunde: "Eu am fost cătră apus și o babă meșteră o auzii povestindu-i altei babe că-n cutare sat, înainte cu șapte ani, era numai o fîntînă, dar era atîta apă-n ea, încît se sătura satul întreg cu toate dobitoacele și oamenii și mai curgea din fîntînă de se făcea părău mare. Acuși șapte ani a fătat iapa popii un mînz, dar mînzul e șolomănar și cum s-o ivit el pe lume, în satul unde s-a ivit și unde trăiește au secat de tot izvoarele. De-atunci în zadar mai cearcă bieții oameni din satul acela și mai fac la fîntîni, mai la fiecare casă e fîntînă, dar numai atîta ține apa-n ele – cît țin și ploile, cum dă ceva și secetă, îndată seacă toate izvoarele. Bieții oameni stau să pustiască satul din lipsa apei și n-or avea apă-n fîntînă, pînă nu s-ar afla cineva, care să se suie pe cal și cît va sta popa într-o duminecă-n biserică, atîta să tot încungiure, în fuga cea mai mare, satul cu el; cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică calul va fi tot plin de spume și va cădea jos ca mort, dar nu va muri, numai cît îi va ieși puterea cea năzdrăvană de solomonar și de loc vor începe izvoarele a slobozi apă-n fîntîni".
După ce se gătară și vorbele acestea, iar i se păru orbului c-aude ceva vîjîind în aer și zbrr! cele trei pasări năzdrăvane, cari fură pe cruce, și cari vorbiră precum v-am spus, își luară zborul în trei părți, iar bietul orb tresări de sub cruce ca și cînd l-ar fi trezit cineva din somn, cînd visa mai dulce.
După aceea-ncepură a-i veni-n minte una cîte una vorbele păsărilor măiestre și-ncepu a vrăji cu mînile pe jos pe iarbă, ca să i se ude de rouă și să dea cu ea la ochi. Cum dete cu rouă pe la ochi întîia oară începu a vedea ca printr-o sită deasă, dacă se mai spăla a doua și a treia oară, văzu tot mai bine și mai bine, pînă-n urmă văzu cum se cade. Atunci căzu bietul om cu fața la pămînt și nu știa ce să crează: minunea că din orb s-a făcut cu ochi sănătoși, ori că doară visează. După ce se convinse că nu e vis, începu a plînge de bucurie și-a zice mulțămind lui Dumnezeu: "Mulțam Doamne, mulțam Doamne, acum văd că mare este puterea ta!"
După aceea merse încătrău își chibzuia el că e satul cel cu fata popii cea bolnavă și fîntînile seci. Ajunse, cînd intrau oamenii-n biserică. Intră la popa, întrebă de servitori, că unde e calul popii cel scump și după ce-l scoase din grajd se pune pe el și hi! cît făcu preotul slujbă-n biserică, el tot înconjură satul în fuga mare, călare pe cal și cînd clopoțau de ieșit din biserică, calul era tot alb de spume, gîndeai că-i săpunit cu săpunele, așa era de asudat, atunci se lăsă jos ca mort. Nu muri însă, numai își pierdu puterea cea năzdrăvană și izvoarele numaidecît începură a slobozi apă.
Acum merge omul la biserică, de unde chiar atunci ieșeau oamenii. Intră la preotul în altar și-i zise:
— Sfinția-ta, să fii cu iertăciune, să cutez a te opri chiar cînd voiești a ieși din biserică, ci auzii, că ai o fată bolnavă și deci venii, ca să-i căutăm leacul, chiar aci sub pristol, că e păcat de moarte să chinuie biata fetiță atîta.
Preotul firește că se-nvoiește prea bucuros și numaidecît scot de sub pristol o trăsnită de broască, mare rîioasă, o taie în două și află-n ea sfărîmă – tura de pască. O iau și cum o duc fetei, nici să-i iai durerea cu mîna, nu s-ar fi putut însănătoșa mai curînd. Dar minunea era și mai mare! Cînd merseră oamenii de-acasă la sfînta biserică, era mare lipsă de apă, în tot satul nu era apă mai în nici o fîntînă, decît numai mocirlă rea și puturoasă și și de-aceea numai puțină pe fundul fîntînilor; cît timp au stătut în beserică nu a ploat, preotul încă nu a făcut în aceea duminică rugăciuni de ploaie, și totuși, cînd ieșeau oamenii din biserică, apa numai cît nu da afară din fîntîni. Mare minune era asta! Se pun oamenii a se sfătui ce poate fi?
Atunci un bătrîn mai înțelept zise:
— Dragii mei vecini și prieteni, eu cred că omul acel strein, care a vindecat tot acum pe coconița domnului părinte, acela a adus ceva leac și pentru izvoare; și dacă va cunoaște, că el ni-a făcut binele, haidați să-i dăm fiecare cîte-o holdă de arătură lucrată gata și cîte-o vituță, să-l facem bogat și să nu mai meargă de la noi, că foarte mare bine ne-a făcut astăzi. Toți oamenii se-nvoiesc după sfatul bătrînului și și merg cîțiva la părintele unde omul se ospăta cu toți căsenii popii de bucurie, că li s-a-nsănătoșat fata și-ntreabă pe omul strein:
— Dumneata ai făcut bunătatea asta cu noi? Iar el le răspunse ca la niște oameni cinstiți:
— Dragii mei, nu eu, ci bunul Dumnezeu s-a milostivit și m-a trimis la voi, să alung șolomănarul de pe izvoarele fîntînilor voastre, dați deci laudă lui Dumnezeu, care și-a adus aminte și de voi. Dar oamenii bine văzură că el le făcu binele, după cum zicea și el, cu ajutorul lui Dumnezeu, deci se hotărîră numaidecît, după cum îi sfătuise bătrînul și-i deteră fiecare cîte-o holdă de arătură lucrată și sămănată, numai s-o secere, alții-i deteră fînațe destule și din vite, fiecare ce se-ndură: unul o vacă, altul un june, altul o iapă, al patrulea două-trei oi, astfel încît în cîteva ceasuri se făcu omul cel mai bogat în tot satul. Popa-i dete fata de muiere și astfel se făcu om avut și fericit și mulțămea lui Dumnezeu pentru binele de care l-a-nvrednicit. Apoi și trimite oameni în satul lui, să poftească pe mumă-sa și pe frații mai mititei să vină spre a petrece cu el împreună în bogăție, unde el le va fi sprijinul și ajutorul, după cum le fusese și-n satul lui. După ce-și văzu și mama și frații aci, cîte cu ceva ce mai adusese și ei, se credea omul cel mai fericit în sat și mulțămea lui Dumnezeu ziua și noaptea pentru binele cu care l-a-nvrednicit. Petrecu el mai multă vreme-n fericire, cînd odată se-nfiorează de ce vede:
Potcașul cel hoț, care-l orbise, îi mîncase merindea și-i furase boii, prăpăditul de sărăntoc vine la el și știți cu ce vorbe? Iată! Cum ce intră-n casă zice:
— Vere, acum ești avut și fericit numai eu te cumpănii la asta, poftesc ca și tu să-mi faci mie asemenea.
Un alt om cum ce vedea pe hoțul, l-ar fi dat pe mîna judecătorilor să-l pedepsească, dar omul nostru nu făcu așa, el îl îmbie să șadă, ba-l și omeni cu mîncare și beutură. După ce-l ospătă, cum se cade, apoi zise golanului:
— Pentru Dumnezeu, ce vorbești? au nu știi tu că eu și pînă a nu ne cunoaște aveam ce mînca și ce mîna la tîrg; nu știi, că tu m-ai înșelat de ți-am dat traista cu merindea numai că voiai să-mi ajuți, că așa ziceai tu, și căci vedeam că tu n-ai o îmbucătură de merinde; ai uitat cum mi-ai scos ochii pentru merindea mea și-n urmă m-ai părăsit să mă prăpădesc, după ce-mi luași și boii; cum și cutezi a mai veni la mine? Piei-mi din nainte!
— Nu-mi pasă, zice golanul, hai și tu colo în vîrful dealului la cruce și-mi scoate ochii, apoi sîntem împăcați.
Dar omul cel de omenie zise:
— Vere, nu ți-aș scoate ochii, mai bine ți-aș da jumătate din averea mea, că eu știu cît e de rău orb; nu, eu niciodată nu m-oi încumeta a ți-i scoate.
Potcașul însă nu se-ndestulește, merge la judecătorie, mituiește pe judecător din banii boilor celor furați și poftește pe omul cel de omenie la lege. Judecătorul i-ascultă, nevoiașul sta să-i scoată ochii-n deal la cruce, omul de omenie nu se-nvoia și-n fine judecătorul, ca să fie pace, porunci unui țigan blăstămat să meargă cu el la crucea din deal și de va cere și-acolo, să-i scoată ochii, atunci să-i scoată și să-l lase lîngă cruce. Așa se întîmplă. Pe la cina cea bună țiganul scoase ochii blăstămatului de golan, la pofta și după dorința lui, apoi îl lăsă singur sub cruce, vedeți dumneavoastră, trăgînd nevoiașul nădejde, că peste noapte și-a recăpăta ochii și cu ei dimpreună daruri minunate și averi mari.
Ce era însă să se întîmple? Cam pe la miezul nopții auzi și el ceva vîjeitură-n vînt și-i se păru, că ceva s-a lăsat și s-a așezat pe cruce. Tot vine cîte-o mătăhuie, una după alta, vreme de-o jumătate de ceas și se tot așează pe cruce, de se clătina crucea cu ele. Erau vulturii năzdrăvani, mai morți de foame. Nevoiașul de orb nu-i vedea, ci-i auzea bine, cînd se slobozeau pe cruce și cînd începură a vorbi cu glas omenesc. Unul zicea: "Fraților, care pe unde-ați umblat, de cînd ne-am despărțit și ce-ați văzut și auzit, spuneți-vă fiecare pățăniile, că și eu apoi vă spun ale mele". Atunci alt glas se auzi răspunzîndu-i: "Bucuros, frate, dar mi se pare, că pe aci pe aproape este un om păcătos și viclean, care ne spionează, haideți să ne mîntuim de el, apoi ne mai putem sfătui. La vorbele acestea, nici din pușcă nu iese glonțul mai repede decum se repeziră vulturii asupra golanului de jos și-l sfîșiară cît ai bate-n pălmi și-ntr-o minută-l și mîncară, de nu rămase nimic din el.
Așa pățea pe acelea vremi toți cari umblau cu nedreptatea, cu hoția și cu viclenia, iar oamenii de omenie – precum văzurăm.
Ce s-or mai fi-nțeles vulturii după aceea, nimeni nu ne mai poate spune, că nimeni nu mai trăiește de pe acelea vremi.
Omul nostru însă, care a umblat numai cu dreptatea, s-a-mbogățit, precum l-am văzut și cu soția aceea frumoasă i-a dat Dumnezeu feciori și fete, de n-a murit și azi trăiește fericit.
Auzita si scrisa in militie de la un fecior de langa Lapus
— Bun ajunsul, vere!
— Bună să-ți fie inima!
— De mult tot dau să te-ajung, că spunîndu-ți cea dreaptă, nu mi-e-ndemînă a merge singur fără pic de vorbă ca un mut, apoi tîrgarii vor fi-ndărăpt tare, că nu văzui suflet de om afară de domnia-ta.
— D-apoi ce mai știi, poate să fi trecut unii chiar de astă-noapte; dacă sîntem în lături de la drumul țării, nu mai auzim nici nu mai vedem toate celea.
Apoi începură a vorbi, unul una, altul alta, pînă odată zise cel numai cu bîta:
— Mă vere, te-o fi durînd umărul de traista cu merinde și de desaga cu fîn, mai dă-mi-le să le duc și eu, că și așa nu am nimic de dus.
— Ba că nu te osteni pentru mine; drept că-s cam grele, dar s-or ușura ele, că mai încolo vom poposi și noi și boii.
Mai o vorbă, mai alta, unul ca să-i ajute, celălalt ca să nu se ostenească, pînă-n urma urmelor zice omul cel cu boii și cu traista:
— Apoi dară mai du-le și dumneata vere, și unde vom poposi vei mînca și dumneata cu mine, că și așa văd că n-ai traistă.
Cînd stau să poposească de prînz, zice omul cel cu boii cătră cel cu bîta, care acuma avea și traista.
— Scoate, vere, din traista aceea ceva, să vedem, ce mi-a pus boreasa de merinde.
Cela însă tace.
— Adu traista-ncoace sa prînzim!
Dar cela-i răspunde:
— Scot eu bucuros merindea din traistă, și-ți dau și ție de mă lași să-ți scot un ochi.
— Dar du-te, doamne iartă-mă, că acum era să zic – du-te să nu te spurc; nu ți-e rușine a vorbi comedii de acelea? Adu traista!
— Adecă pe calea asta chiar nu-i mînca, precum văd eu; de altcum ție poate că nici nu ți-e foame.
— Știi ce? du-te-n păcate cu glumele tale și adă traista să scot merindea, că și ție-ți dau nu mă ținea atîta, să mâncăm ce-om mînca și să ne vedem de cale.
— Eu o să mînc, bine zici tu, dar ție nu-ți dau să văd că te chiar stropșește, de nu mă lași să-ți scot un ochi.
Și golanul naibei scoate din traistă ceva-nvăluit într-o merindare albă ca ometul și pe la capete cu vrîste roșii și vinete de arnici.
— Dar nu te temi de Dumnezeu a vorbi d-acelea, au ție ți-a pus mama mea merindea? Ori adusu-o-ai de la tine de-acasă? Dar chiar a ta să fie, putere-ai tu lăsa pe cineva flămînd, fără a-i da o bucătură pînă-i vei scoate un ochi?
Dar golanul naibei, care-ndopa la merindea celuia, dete din umeri și zise rîzînd:
— Dacă vreai – bine; dacă nu – rabdă!
Știut lucru este că foamea-i mare doamnă, nu o poți alunga cu minciuna, nici cu nădejdea, că atunci sau atunci vei mînca și nici cu aducerea aminte, că atunci sau atunci ai mîncat, fără de vrei a o alunga trebuie să mînci îndată; apoi văzînd pe altul mîncînd parcă mai tare flămînzești și din ce erai flămînd. Așa era și omul nostru. "Flămînd e rău, dar fără un ochi încă nu e bine; de nu-mi dă să mînc, cine știe ajunge-ne cineva să-mi facă dreptate, ori ba, dar eu pot foarte bine să slăbesc de foame, încît să cad jos și-n urmă hoțul mă lasă-n drum și merge cu merinde și cu boi cu tot; oare să-l cerc, doară nu va fi el chiar al zmăului?!" Apoi zice golanului:
— Și zău tu nu glumești?
— Dar glumește rușinea, vezi tu că eu mănînc; de vreai să mînci și tu, hai, nu te gîndi toată ziua, lasă-mă să-ți scot un ochi și capeți de prînz.
— Apoi hai de, mai văzut-am eu oameni numai cu cîte-un ochi și trăiesc ca și alții cu doi, să văd ce a mai fi din omenia ta!
Și golanul îi scoate frumușel un ochi, apoi îi dă de prînz și încă cu subțirele.
Tîrgul era foarte departe, cale de-o zi și jumătate. Mai merg oamenii noștri cît merg pînă colea cătră amiezi, atunci mai lăsară boii să pască pe-un șanț și ei se pun la umbra unui pom, că era căldură mare și năbușală cumplită. Omul cel c-un ochi zice golanului cu traista, să scoată din ea să mînce și acela și scoate, ce-i drept, dar nu dă ăstuia nici un miez baremi.
— Dar dă-mi și mie, ce-ndopi numai singur, că parcă a mea era traista și merindea – zice omul cel c-un ochi. Dar golanul îi răspunde bătîndu-și joc de el:
— Bucuros, ci mai așteaptă, că numai înainte mîncași, apoi pe tine toată mîncarea te costă un ochi, mai ieftină nu ți-o pot vinde și ochi nu mai ai decît unul!
— Ba mai du-te și dracului, tu n-ai frică de Dumnezeu, n-ai rușine de lume, ce om ești tu?
— Cum mă vezi; acum știu, că nu-i mînca, că-ți pare rău după ochi, ci veni-va vremea, de tu vei zice să ți-l scot, numai să-ți dau o coajă de pîne.
Atîta le-a fost toată vorba. Bietul om se căia că a dat traista din spate, se căia că a prins vorbă cu coldanul acel mișel, ba blăstăma în gîndul său și ceasul în care plecase din casă, dar erau toate prea tîrziu; apoi gîndeai că-i făcătură, nici pe drum nu mai umblau oameni ca altădată, drept că și era vremea fînului și astfel bunul om trebuia, vrînd, nevrînd să meargă-n ortăcie cu golanul, care nici nu voia altcum a se lăsa de el, după ce se legase ca scaiul de oaie. Așa pate omul cîteodată în lumea asta, dacă-i scoate Dumnezeu în cale pe omul dracului!
— Vai, bată-te Dumnezeu, holă spurcată și latină rea; pentru merindea mea vreai tu să mă lași orb de tot, nu-i destul că mi-ai scos astă dimineață un ochi, mai vreai să mi-l scoți și pe cesta ce bietul mai am?! nu te temi că te va prăbuși Dumnezeu într-o clipită?
— De vrei, vrei, de nu, nu te silesc. Dar foamea-i poamă rea; nu mai putea bietul om de foame; îi corăiau mațele de gîndeai că n-a mâncat d-o săptămînă; săracul, foalele lui, acela de bună seamă va fi gîndit atunci că i s-a spînzurat gura. Zice deci sărăntocului:
— Tot atîta mi-e, scoate-mi și celălalt ochi, numai dă-mi să mai mănînc odată cum se cade, apoi nu-mi pasă, mă și omoară cu o cale.
Și sărăntocul dracului nu glumi, îndată-i scoase și celălalt ochi, apoi îi dete puțină merinde și-l lăsă să o mănînce, după ce-l duse sub o cruce mare, ce era lîngă drum.
Hoțul de golan merse apoi cu boii și cu merindea omului încătrău îl trase firea lui cea blăstămată; iar bietul orb sta răzimat de cruce și se gîndea-n capul său: Doamne, Dumnezeu meu, prin multe trebuie să mai treacă omul trăind în lumea asta blăstămată; cu multe feluri de oameni trebuie să se întâlnească, multe trebuie să mai pătimească. Astă-dimineață eram sănătos ca mărul, plecai din casa mea, de la mama mea și de la frații mei, eram avut, și mai că nici de tine nu mă gîndeam tare, fără din obicei, îmi făcui sfînta cruce; bag seamă pentru păcatele mele-mi scoseși în cale pe Doamne apără, care-mi mîncă merindea, îmi scoase ochii și mă puse unde sînt, după ce se depărtă cu boii mei.
Într-acestea parcă auzi ceva vîjîind în aer și i se păru ca și cînd s-ar fi lăsat ceva pe cruce. Era noaptea tîrziu, cel puțin lui așa i se părea, deoarece nu vedea chiar nimic – neavînd ochi – apoi nici nu-l mai ardea soarele de mult, semn că de mult sfințise, simțea deci bine răcoreala, dar cerul cel senin nu-l vedea. Deodată aude un glas de pe cruce:
— Dar unde ați mai fost, fraților, de cînd nu ne-am mai văzut și ce-ați auzit prin cea lume mare?
Atunci un alt glas răspunde: "Am umblat, fraților, cătră răsărit și-am ascultat pe-un sihastru cetind într-o carte: "de-ar ști orbii cum nu știu, să se spele cu roua, care cade din cer, îndată ar vedea", dar voi pe unde-ați umblat și ce-ați auzit?"
Atunci alt glas răspundea: "Eu am fost cătră ameazăzi și o zînă din mare cînta că-n cutare sat este un popă și popa acela are o fată atît de frumoasă, cum nu mai este alta-n lume, dar e bolnavă de-o grămadă de vreme, încît nici înturna de pe-o lăture pe alta nu se poate, de nu vor înturna-o alții cu lepedeul și din boala aceea grea cu greu s-a vindeca, căci a scăpat la Sfintele Paști o sfărimitură de pască jos și aceea a apucat-o o broască și s-a ascuns cu ea sub pristol. Dar un om totuși o poate vindeca, acela adecă, care va scoate broasca de sub pristol, va crepa-o-n două și va scoate sfărimitură de pască din ea și dînd-o fetei să o mănînce, aceea va fi sănătoasă; dar tu frate unde-ai fost și ce-ai văzut pe unde-ai umblat?" Al treilea glas răspunde: "Eu am fost cătră apus și o babă meșteră o auzii povestindu-i altei babe că-n cutare sat, înainte cu șapte ani, era numai o fîntînă, dar era atîta apă-n ea, încît se sătura satul întreg cu toate dobitoacele și oamenii și mai curgea din fîntînă de se făcea părău mare. Acuși șapte ani a fătat iapa popii un mînz, dar mînzul e șolomănar și cum s-o ivit el pe lume, în satul unde s-a ivit și unde trăiește au secat de tot izvoarele. De-atunci în zadar mai cearcă bieții oameni din satul acela și mai fac la fîntîni, mai la fiecare casă e fîntînă, dar numai atîta ține apa-n ele – cît țin și ploile, cum dă ceva și secetă, îndată seacă toate izvoarele. Bieții oameni stau să pustiască satul din lipsa apei și n-or avea apă-n fîntînă, pînă nu s-ar afla cineva, care să se suie pe cal și cît va sta popa într-o duminecă-n biserică, atîta să tot încungiure, în fuga cea mai mare, satul cu el; cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică calul va fi tot plin de spume și va cădea jos ca mort, dar nu va muri, numai cît îi va ieși puterea cea năzdrăvană de solomonar și de loc vor începe izvoarele a slobozi apă-n fîntîni".
După ce se gătară și vorbele acestea, iar i se păru orbului c-aude ceva vîjîind în aer și zbrr! cele trei pasări năzdrăvane, cari fură pe cruce, și cari vorbiră precum v-am spus, își luară zborul în trei părți, iar bietul orb tresări de sub cruce ca și cînd l-ar fi trezit cineva din somn, cînd visa mai dulce.
După aceea-ncepură a-i veni-n minte una cîte una vorbele păsărilor măiestre și-ncepu a vrăji cu mînile pe jos pe iarbă, ca să i se ude de rouă și să dea cu ea la ochi. Cum dete cu rouă pe la ochi întîia oară începu a vedea ca printr-o sită deasă, dacă se mai spăla a doua și a treia oară, văzu tot mai bine și mai bine, pînă-n urmă văzu cum se cade. Atunci căzu bietul om cu fața la pămînt și nu știa ce să crează: minunea că din orb s-a făcut cu ochi sănătoși, ori că doară visează. După ce se convinse că nu e vis, începu a plînge de bucurie și-a zice mulțămind lui Dumnezeu: "Mulțam Doamne, mulțam Doamne, acum văd că mare este puterea ta!"
După aceea merse încătrău își chibzuia el că e satul cel cu fata popii cea bolnavă și fîntînile seci. Ajunse, cînd intrau oamenii-n biserică. Intră la popa, întrebă de servitori, că unde e calul popii cel scump și după ce-l scoase din grajd se pune pe el și hi! cît făcu preotul slujbă-n biserică, el tot înconjură satul în fuga mare, călare pe cal și cînd clopoțau de ieșit din biserică, calul era tot alb de spume, gîndeai că-i săpunit cu săpunele, așa era de asudat, atunci se lăsă jos ca mort. Nu muri însă, numai își pierdu puterea cea năzdrăvană și izvoarele numaidecît începură a slobozi apă.
Acum merge omul la biserică, de unde chiar atunci ieșeau oamenii. Intră la preotul în altar și-i zise:
— Sfinția-ta, să fii cu iertăciune, să cutez a te opri chiar cînd voiești a ieși din biserică, ci auzii, că ai o fată bolnavă și deci venii, ca să-i căutăm leacul, chiar aci sub pristol, că e păcat de moarte să chinuie biata fetiță atîta.
Preotul firește că se-nvoiește prea bucuros și numaidecît scot de sub pristol o trăsnită de broască, mare rîioasă, o taie în două și află-n ea sfărîmă – tura de pască. O iau și cum o duc fetei, nici să-i iai durerea cu mîna, nu s-ar fi putut însănătoșa mai curînd. Dar minunea era și mai mare! Cînd merseră oamenii de-acasă la sfînta biserică, era mare lipsă de apă, în tot satul nu era apă mai în nici o fîntînă, decît numai mocirlă rea și puturoasă și și de-aceea numai puțină pe fundul fîntînilor; cît timp au stătut în beserică nu a ploat, preotul încă nu a făcut în aceea duminică rugăciuni de ploaie, și totuși, cînd ieșeau oamenii din biserică, apa numai cît nu da afară din fîntîni. Mare minune era asta! Se pun oamenii a se sfătui ce poate fi?
Atunci un bătrîn mai înțelept zise:
— Dragii mei vecini și prieteni, eu cred că omul acel strein, care a vindecat tot acum pe coconița domnului părinte, acela a adus ceva leac și pentru izvoare; și dacă va cunoaște, că el ni-a făcut binele, haidați să-i dăm fiecare cîte-o holdă de arătură lucrată gata și cîte-o vituță, să-l facem bogat și să nu mai meargă de la noi, că foarte mare bine ne-a făcut astăzi. Toți oamenii se-nvoiesc după sfatul bătrînului și și merg cîțiva la părintele unde omul se ospăta cu toți căsenii popii de bucurie, că li s-a-nsănătoșat fata și-ntreabă pe omul strein:
— Dumneata ai făcut bunătatea asta cu noi? Iar el le răspunse ca la niște oameni cinstiți:
— Dragii mei, nu eu, ci bunul Dumnezeu s-a milostivit și m-a trimis la voi, să alung șolomănarul de pe izvoarele fîntînilor voastre, dați deci laudă lui Dumnezeu, care și-a adus aminte și de voi. Dar oamenii bine văzură că el le făcu binele, după cum zicea și el, cu ajutorul lui Dumnezeu, deci se hotărîră numaidecît, după cum îi sfătuise bătrînul și-i deteră fiecare cîte-o holdă de arătură lucrată și sămănată, numai s-o secere, alții-i deteră fînațe destule și din vite, fiecare ce se-ndură: unul o vacă, altul un june, altul o iapă, al patrulea două-trei oi, astfel încît în cîteva ceasuri se făcu omul cel mai bogat în tot satul. Popa-i dete fata de muiere și astfel se făcu om avut și fericit și mulțămea lui Dumnezeu pentru binele de care l-a-nvrednicit. Apoi și trimite oameni în satul lui, să poftească pe mumă-sa și pe frații mai mititei să vină spre a petrece cu el împreună în bogăție, unde el le va fi sprijinul și ajutorul, după cum le fusese și-n satul lui. După ce-și văzu și mama și frații aci, cîte cu ceva ce mai adusese și ei, se credea omul cel mai fericit în sat și mulțămea lui Dumnezeu ziua și noaptea pentru binele cu care l-a-nvrednicit. Petrecu el mai multă vreme-n fericire, cînd odată se-nfiorează de ce vede:
Potcașul cel hoț, care-l orbise, îi mîncase merindea și-i furase boii, prăpăditul de sărăntoc vine la el și știți cu ce vorbe? Iată! Cum ce intră-n casă zice:
— Vere, acum ești avut și fericit numai eu te cumpănii la asta, poftesc ca și tu să-mi faci mie asemenea.
Un alt om cum ce vedea pe hoțul, l-ar fi dat pe mîna judecătorilor să-l pedepsească, dar omul nostru nu făcu așa, el îl îmbie să șadă, ba-l și omeni cu mîncare și beutură. După ce-l ospătă, cum se cade, apoi zise golanului:
— Pentru Dumnezeu, ce vorbești? au nu știi tu că eu și pînă a nu ne cunoaște aveam ce mînca și ce mîna la tîrg; nu știi, că tu m-ai înșelat de ți-am dat traista cu merindea numai că voiai să-mi ajuți, că așa ziceai tu, și căci vedeam că tu n-ai o îmbucătură de merinde; ai uitat cum mi-ai scos ochii pentru merindea mea și-n urmă m-ai părăsit să mă prăpădesc, după ce-mi luași și boii; cum și cutezi a mai veni la mine? Piei-mi din nainte!
— Nu-mi pasă, zice golanul, hai și tu colo în vîrful dealului la cruce și-mi scoate ochii, apoi sîntem împăcați.
Dar omul cel de omenie zise:
— Vere, nu ți-aș scoate ochii, mai bine ți-aș da jumătate din averea mea, că eu știu cît e de rău orb; nu, eu niciodată nu m-oi încumeta a ți-i scoate.
Potcașul însă nu se-ndestulește, merge la judecătorie, mituiește pe judecător din banii boilor celor furați și poftește pe omul cel de omenie la lege. Judecătorul i-ascultă, nevoiașul sta să-i scoată ochii-n deal la cruce, omul de omenie nu se-nvoia și-n fine judecătorul, ca să fie pace, porunci unui țigan blăstămat să meargă cu el la crucea din deal și de va cere și-acolo, să-i scoată ochii, atunci să-i scoată și să-l lase lîngă cruce. Așa se întîmplă. Pe la cina cea bună țiganul scoase ochii blăstămatului de golan, la pofta și după dorința lui, apoi îl lăsă singur sub cruce, vedeți dumneavoastră, trăgînd nevoiașul nădejde, că peste noapte și-a recăpăta ochii și cu ei dimpreună daruri minunate și averi mari.
Ce era însă să se întîmple? Cam pe la miezul nopții auzi și el ceva vîjeitură-n vînt și-i se păru, că ceva s-a lăsat și s-a așezat pe cruce. Tot vine cîte-o mătăhuie, una după alta, vreme de-o jumătate de ceas și se tot așează pe cruce, de se clătina crucea cu ele. Erau vulturii năzdrăvani, mai morți de foame. Nevoiașul de orb nu-i vedea, ci-i auzea bine, cînd se slobozeau pe cruce și cînd începură a vorbi cu glas omenesc. Unul zicea: "Fraților, care pe unde-ați umblat, de cînd ne-am despărțit și ce-ați văzut și auzit, spuneți-vă fiecare pățăniile, că și eu apoi vă spun ale mele". Atunci alt glas se auzi răspunzîndu-i: "Bucuros, frate, dar mi se pare, că pe aci pe aproape este un om păcătos și viclean, care ne spionează, haideți să ne mîntuim de el, apoi ne mai putem sfătui. La vorbele acestea, nici din pușcă nu iese glonțul mai repede decum se repeziră vulturii asupra golanului de jos și-l sfîșiară cît ai bate-n pălmi și-ntr-o minută-l și mîncară, de nu rămase nimic din el.
Așa pățea pe acelea vremi toți cari umblau cu nedreptatea, cu hoția și cu viclenia, iar oamenii de omenie – precum văzurăm.
Ce s-or mai fi-nțeles vulturii după aceea, nimeni nu ne mai poate spune, că nimeni nu mai trăiește de pe acelea vremi.
Omul nostru însă, care a umblat numai cu dreptatea, s-a-mbogățit, precum l-am văzut și cu soția aceea frumoasă i-a dat Dumnezeu feciori și fete, de n-a murit și azi trăiește fericit.
Auzita si scrisa in militie de la un fecior de langa Lapus
Dreptatea si Strambatatea
Aceasta pagina a fost accesata de 767 ori.