Autori > Reteganul Pop
Fat-Frumos zalogit
Au fost odată doi împărați vecini cu țările și vecini buni, ba încă mai erau și neamuri, așa mai departe, a cincea, a șasea spiță. Unul era împăratul Galben, iar altul împăratul Verde. O dată, din ce din ce nu, dau la pricină. Apoi pricina-i poama dracului, în loc să se domolească tot mai mare se face pînă ce nu ajunge la bătaie, se-ncaieră cum e data. Împăratul Verde avea armată mai puțină decît împăratul Galben, de aceea el se și cam temea de acela și începu a cere ajutor de la alți crai și împărați: de la împăratul Roșu, de la prințul Albastru și de la alți stăpînitori de atunci. Dar nici unul nu putea veni; unul zicea că-i teacă, altul că-i pungă, al treilea că pe dincolo, știți dumneavoastră, cum e omul cînd își pune în cap să nu ajute: minte de stă soarele în loc, iar luna se bagă după nor de rușine. Că așa-ți minte de stai a-l crede, ba-l și crezi pînă ți-aduci aminte că-i om.
Și plecă împăratul Verde supărat la bătaie; ce va da Dumnezeu, aceea va fi, cugetă el, își face cruce și hai la drum, după ce-și luă rămas bun de la împărăteasa, care tocmai era însărcinată.
Și merge și merge, du-te, du-te, pînă mai se apropie de locul bătăliei. Și-a mers multă vreme pînă acolo, că doară era departe, apoi atunci nu erau care de acestea cu foc, care să meargă fără cai. Și-a ajuns într-o zi cam de cătră seară tocmai la locul acela. Acolo se pune să odihnească, fac foc, își fac de cină și se culcă. Împăratul era într-un cort numai cu ghinărarii și cu căpitanii lui, iar cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase, pe iarbă verde, că era vară și cald ca-n casă, iar luna lumina de-ai fi putut număra galbeni, numai să fi avut. Pînă nu se culcă împăratul, vine acolo un om strein la cortul lui și zice:
— Înălțate împărate! Nu fi îngîndurat, că eu te pot scăpa din încurcătura-n care te-a aruncat împăratul Galben, și de-mi făgăduiești că-mi vei da ce n-ai acasă, eu te mîntuiesc.
— Și cine ești tu? întreabă împăratul Verde.
— Eu sînt Craiul Zmeilor, răspunse streinul.
— Hm! Craiul Zmeilor! Craiul Zmeilor! Apoi stătu pe gînduri și-și zise:
— E drept că dacă acesta este Craiul Zmeilor mă poate scoate din încurcătură, dar apoi oare ce cere el? Zice că să-i dau ce nu am acasă; numai pe mine nu mă am acasă și cătanele mele; apoi zice cătră Craiul Zmeilor:
— Prietene, doară pe mine vrei să mă iei, ori cătanele mele?
Iar Craiul Zmeilor zice că nu.
Mai gîndește, mai răsgîndește, în urma urmelor zice:
— Fie! al tău să fie lucrul acela, care azi nu e al meu și-n casa mea nu se află.
Tocmeala fu gata. Dimineața cum se face ziuă, încep a bubui tunurile Împăratului Galben, iar de la cortul Împăratului Verde începură a ieși pe rînd, pe rînd una după alta cătane de oțel și de fier și de aramă, dar nu altmintrelea – fără era greu pămîntul de ele, erau cîtă frunză și iarbă, tot voinici de-ai Craiului Zmeilor. Ce să zic? Dar nu ținu lupta pînă la prînzișor și cătanele galbene ale împăratului Galben erau bătute, știi cum bat pe țiganii de la oale, așa le bătură cătanele cele de fier, de oțel și de aramă. Nici nu era mirare, doar zmeul numai va avea mai multă putere decît un biet nemernic de împărat pământean.
De la bătaie se duc toți care-ncătrău; împăratul Verde încă merge acasă și zmeul iar în țara lui. Mare bucurie îl aștepta pe împăratul Verde acasă: înălțata împărăteasă născuse un drag de copil, numai ca el, era cel dintîi, mai-nainte n-avusese nici un copil. Lumea era veselă la curtea împăratului Verde, dar împăratul Verde era supărat și mîhnit de moarte! Și cum n-a fi, cînd îi veni-n minte că făgăduise zmeului lucrul acela care-l are la el acasă și nu știe de el? Iată, zicea împăratul, acesta este lucrul pe care-l aveam la mine acasă, dar nu-l văzusem încă!
Se face însă a fi voios și-ncepe a se gîndi cum să-l poată amăgi pe zmeu? Întîmplarea aduse cu sine că chiar atunci, deodată cu împărăteasa, născu rotărița și făurița împăratului. Deci cugetă împăratul: "La vremea vremii schimb copilul, zic că unul din aceia-i al meu și mă plătesc de zmeu cu el". Dar nu trecu multă vreme și deodată, noaptea tîrziu, pe vremea cînd umblă zmeii, bate cineva la fereastra împăratului.
— Cine-i? întrebă împăratul.
— Mai încet, zise zmeul, că eu sînt Craiul Zmeilor, am venit să-mi dai făgădașul.
— Dar ce făgădaș? se face a întreba împăratul Verde.
— Nu știi? ți-ai uitat? Ei bine, iată-ți voi spune: copilul nu-l aveai, cînd ne întîlnirăm colo pe cîmpul de bătaie, el era la tine acasă dar nu-l văzuseși niciodată; după el am venit, vezi de mi-l dă!
Împăratul încremeni, dar iarăși prinse putere și zise:
— Știi ce, prietene? Ar fi bine să lași copilul aici baremi pînă ce va fi de vreo zece ani, să vină băiatul la pricepere.
Craiul Zmeilor se gîndi puțin, apoi zise.
— De azi în zece ani sînt aci, să mi-l dai. Cu aceste vorbe merse de la fereastră.
Împăratul Verde era tot voie bună știindu-se liniștit zece ani de zile. În timpul acesta tot gîndea cum ar pune pe copilul rotarului ori pe-al faurului în căruța zmeului, sub nume că e copil de împărat. Copiii se jucau toți laolaltă, pe o formă erau de mari, și cam sămănau laolaltă, iar colo după ce cam trecură de nouă ani îi îmbrăcă împăratul într-un port și cînd se apropie al zecelea an, îi luă și pe cei doi la el în curte. Dar zece ani iute trec, și o dată pe la miezul nopții aude împăratul o ciocnitură în fereastră:
— Cine-i? întrebă el.
— Eu, prietene, se-mpliniră zece ani, dă-mi copilul.
Supărat și năcăjit împăratul, dar trebuia să se țină de vorbă. Ia deci un copil din pat și-l dă zmeului. Zmeul, zmeu, dar tot nu le știe toate nici el. Pune deci copilul în căruță și hai la drum. Și merg și merg, pînă colo cătră prînzul cel bun, atunci sare un raf de pe roată. Zmeul dă să dreagă, dar nu-i prea era îndemână.
— Să fie la tata-n făuriște, zice copilul, de atunci era gata!
— Cum, la tatăl tău în făuriște, doar tatăl tău e împărat, nu faur?!
— Ți-ai găsit-o! zice copilul rîzînd; tata e faurul împăratului Verde, iar eu sînt copilul tatii, așa să știi, jupîne Scaraoschi!
Și se supără zmeul foc pe împăratul și merse cu copilul înapoi. La miezul nopții era la curțile împăratului, și dete cît putu cu pumnul în porți:
— Împărate, hai și na copilul faurului și-mi dă pe al tău, că pe tine te-am scos din năcaz, nu pe faurul. Împăratul se făcu supărat, luă copilul faurului și-i dădu alt copil. Acum merse cu acesta cît merse, tot într-o fugă, drăcește, pînă colo cătră amiazi. Atunci i se strică o obeadă de la roată. Dă să o tocmească, că vezi, cum să meargă cu ea stricată! Și mocoșește, și drege, dar se vedea că nu-i este îndemînă.
— Oh, zice copilul, tata de-atunci punea și trei obede nouă de cînd te căznești tu cu aceasta.
— Cum? zise zmeul, tatăl tău, împăratul știe lucra și la roate?
Iar copilul începu a rîde cu hohot, ca copiii și a zice:
— De ce nu zici încai, că tata-i împărătoiu? el e numai rotar la împăratul Verde, nene!
— Așa? zise zmeul, ei lasă, că-l voi învăța eu a minți! și hai cu trăsura înapoi.
Colo cătră miezul nopții era îndărăt la împăratul Verde, la fereastră!
— De două ori m-ai înșelat; dar mai mult nu mă vei înșela; adă-ți copilul tău și nu umbla cu minciuni, vrînd a mă înșela cu copii streini.
Vrînd-nevrînd, împăratul trebui să-și dea copilul la Craiul-Zmeilor. Doamne, ce mai plîngeau împăratul și împărăteasa și curtenii, tot jale și-ntristare era-n toată împărăția verde: dar ce să faci? Nu putură ajuta cu nimic cu vaietele, trebuiră să zică: așa a fost să se întîmple, ferește-ne Doamne de mai rău.
Și merse Craiul Zmeilor acasă-n țara lui și puse pe copilul împăratului la capre, zicîndu-i: alt lucru n-ai, mâncare, băutură, haine capeți, tu să păzești caprele acestea, că eu merg de acasă, merg iară pe cea lume. Și rămase fiul împăratului Verde la caprele zmeului, ziua umbla cu ele la cîmp, iar noaptea trăgea la curțile zmeului. Și se deprinse fiul împăratului cu traiul acela, că doară copiii se dedau cu toate, apoi acolo trăia bine.
Peste vreo cinci ani aduce zmeul o copilă ca de zece ani de mărișcară, dar așa dragă de copilă, cum nu s-a mai pomenit. Adecă să vă spun, ea era fiica împăratului Galben, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. Aduse zic și pe fetișoara aceea la el acasă și-o puse să păzească gâștele. Și umblară copiii amândoi, unul la capre și altul la gîște, umblară multișor pînă ce nu dădură-n cunoștință. Cînd se cunoscură, el era ca de 19-20, iar ea ca de 14-15 ani.
Se-ntîlniră într-o dimineață cînd nu era zmeul acasă și-și povestiră toate tainele inimii: el îi spuse că-i feciorul împăratului Verde, iar ea-i spuse că-i fata împăratului Galben și plînseră, și se drăgostiră și se sărutară și se mîngăiară, punîndu-și în gînd să fugă de-acolo.
— Oh! zise fetița, de nu se certau părinții noștri, noi n-am fi acum aci!
— Nu am fi aci, răspunse feciorul, dar poate că nici nu ne-am cunoaște: eu unul mai bucuros stau aci toată viața, decît să merg pe cea lume, la curțile tatălui meu, fără tine.
— Și eu așa, zise fetița, și iară se drăgostiră ca doi porumbei.
De la o vreme se despărțiră, ca să nu-i afle zmeul: feciorul merse la caprele lui, iar fetița la gîștele ei.
O dată cînd trecea fetița pe lîngă partea de miazănoapte a curțiilor zmeului, aude din pivniță un glas răgușit și rugător. Ea plecă urechea la fereastra privniței și-aude un glas de muiere care zicea:
— Draga mătușii, fii bună și-mi întinde o bucată de pîne și-o gură de apă că bag seamă pe mine mă fac uitată; nu mai țin minte de cînd nu-mi deteră nici mîncare, nici băutură, mă sfîrșesc de foame și de sete.
Și fetița nu mai întrebă nimic, ci-i dete toată merindea pe fereastră înlăuntru, apoi i-aduse apă într-un urcior și merse la mama zmeului să-i dea ei altă merinde, zicînd că i-a mîncat-o un cîne.
În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului pînă-n urmă se prinseră prietene bune. O dată zice roaba cătră fată:
— Draga mătușii, eu sînt bătrînă și slabă, multe zile nu mai am și nici nu doresc să mai am, că-n robie traiul nu e trai, iar la vîrsta care sînt, chiar să capăt slobozenie, ce-aș ști face? Sînt slabă, în țara mea nu aș putea nici nu aș ști merge, că pe mine m-a celuit de la părinți cînd eram numai de 3 ani, dar vai! tu cu voinicul acela de la caprele zmeului, voi ar fi păcat să îmbătrîniți și să trageți chinuri în slujba zmeului; puneți-vă la cale și mergeți la țara voastră.
— Oh! mătușă dragă, zise fata, bucuroși am merge și noi, dar ne temem să plecăm, că ne-a urmări zmeul, apoi de ne-a ajunge ne și omoară!
— Nu vă temeți, dragii mătușii, nu vă temeți; haideți la mine să vă farmec și de vă veți purta bine puteți ajunge sănătoși în țara voastră.
Și merseră amîndoi tinerii la fereastra babei din închisoare și le dete niște unsori de se unseră, apoi le zise:
— Mîne dimineață voi plecați la drum; de va porni zmeul după voi, cînd veți simți că s-apropie vă dați numai peste cap și îndată vă veți face ce veți gîndi, apoi zmeul, prost, va crede orice veți spune, numai să nu vă afle în forma care vă cunoaște.
Se poate întîmpla, mai în urmă, să meargă bătrîna, hăranca, mama zmeului după voi, atunci puneți seamă, vă dau un pieptene, o năframă, o perie și un amnar; cînd veți vedea că e cît pe aci să pună mîna pe voi, aruncați un lucru de acestea în urma voastră și voi mergeți mai departe pînă va fi aproape de voi, atunci apoi aruncați altul, și tot așa, pînă doar veți ajunge-n țara voastră. Frică însă să nu vă fie de nimic; în stele este scris: că de piere zmeoaica îi crapă și fiul, atunci împărăția zmeilor a pus-o de mămăligă, oamenii nu vor mai avea să le mai ducă grijă; de crapă fiul, atunci ea bătrîna piere de jale și tot bine va fi de oameni; am mare nădejde-n Dumnezeu că zilele zmeilor sînt numărate. Acum porniți în știrea Domnului că se zărește de ziuă; zmeul acum doarme mai bine, Dumnezeu să vă poarte-n pace!
Mulțumiră babei și-i lăsară merinde destulă, apoi hai la drum.
Și-au mers ei, mers, multă lume împărăție, au mers ca tinerii, mai povestind, mai drăgostindu-se de părere de bine că scăpară din mîna zmeului, dar cînd fu colo cătră prînzul cel mare, iată din întîmplare se uită fata-ndărăpt și mai amețește de frică văzîndu-l pe zmeu venind tot fuga în urma lor.
— E aci zmeul, zise ea.
— Fie, zise el, dă-te iute peste cap! Și se deteră iute peste cap și se făcură îndată: ea o turmă de oi frumoase, iar el un păcurar voinic și trăit bine, colea păcurărește.
Cum ajunge zmeul lîngă el, îl întrebă:
— Ești de mult cu turma pe-aici?
— De mult, oh Doamne, tare de mult, nici nu țin minte de cînd sînt aci, tot în locul acesta mi-am prăsit oițele, nici nu m-am depărtat cu ele din acest loc.
— Și n-ai văzut trecînd pe aici, pe drum, doi tineri, un fecior și o fată mare?
— Ba văzut, zău eu; i-am văzut chiar pe drumul acesta trecură...
— Și e demult de-atunci?
— De mult... numai o mioară aveam atunci și din mioara aceea mi-am înmulțit toată turma pe care o vezi!
— Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor!
— Și mie așa mi se pare, zise păcurarul.
După vorbele acestea, zmeul își luă rămas bun și se-ntoarse de unde a venit, iar păcurarul cu turmă cu tot se dau peste cap și se fac fecior și fată ca mai înainte. Apoi du-te, băiete!
După ce ajunse zmeul acasă, spuse mamei sale toată întîmplarea, cum a umblat, cum nu i-a ajuns, cum s-a întîlnit cu un păcurar ce păștea o turmă de oi, care i-a spus că văzuse tinerii fugind, dar tare de mult, pe cînd avea numai o mioară, iar acum are-o turmă mare, mare, care de atunci s-a prăsit numai din mioara aceea. Văzînd că n-o să-i ajung, mă-ntorsei acasă, că știu că de mult vor fi ajuns în țara lor unde nu mai am putere, după ce-n mînă avîndu-i nu i-am știut griji. Așa zise zmeul. Dar zmeoaica de năcaz începe a-l înjura:
— O, mișelule, ticălosule și năucule! mai puțină pricepere decît tine n-are doară nici o gîscă; du-te după ei, aceia au fost: păcurarul era feciorul, iar turma era ea, mișeaua de fată.
Și se pune zmeul iar la cale, du-te pînă de-abia răsufla de obosit, era mai la amiazi și el nu mîncase încă-n acea zi. Și frigea soarele de nu altmintrelea fără gîndeai că să se aprindă lumea! Atunci se uită fata iar îndărăpt și cum zărește pe zmeu, zice:
— Dă-te, frate, peste cap, că ni-e zmeul la spate!
Și s-au dat amîndoi peste cap și s-au făcut, el un călugăr bătrîn, de-abia se mișca, genele și le ridica cu cîrja de pe ochi, iar barba-i era pînă-n pămînt; ea s-a făcut o mănăstire veche, slabă, de gîndeai că-i de cînd lumea.
Cînd ajunse zmeul la călugăr se oprește-n loc și zice:
— Nu ai văzut, cinstite părinte, trecînd doi tineri, un fecior și-o fată pe drumul acesta?
— Ha?... zi mai tare că n-aud, zise călugărul. Apoi îl întrebă zmeul mai tare, zicînd:
— N-ai văzut doi tineri, un fecior și o fată trecînd p-aici?
— Ba am văzut, hm! văzut-am chiar cînd zideam eu la mănăstirea asta, trecea un feciorandru cu o fețișoară ținîndu-se de după cap, veneau de cătră miazănoapte și mergeau cătră miazăzi.
Auzind zmeul vorbele acestea, pierdu toată nădejdea de a-i mai găsi și se-ntoarse iar acasă, luîndu-și rămas bun de la călugăr; cum pleacă el însă, îndată se dă călugărul peste cap și se face fecior, iar mănăstirea fată ca mai-nainte și, du-te, copile!
După ce ajunge zmeul acasă, îl întreabă mamă-sa:
— Dar unde-s fugarii?
— Nu i-am adus, nu știu unde sînt.
— Cum? nu știi unde sînt? Dar pînă acuși unde bătuși lela, de nu-i căutași? Eu știam că tu după ei ai plecat!
— Așa e, mamă, zise zmeul plîngînd de frică, că-l bătea mamă-sa dobză, cînd se mînia; așa e, după ei fusei, și-am mers de nici iepure nu s-ar fi ținut de mine, ci-n zadar; am mers pînă ce-am dat de-o mănăstire veche, toată dărâmături, și la ea un călugăr mai bătrîn decît toți oamenii, ce i-am văzut, era ca tine mamă, dar și mai bătrîn, c-auzea foarte rău, de văzut nu putea, pînă ce nu-și ridica genele cu cîrjele de pe ochi, iar barba-i era pînă-n pămînt de lungă și albă, mamă, albă ca un caier de fuior.
— Tu ai întrebat pe călugărul despre ei, așa e?
— Așa, mamă!
— Știut-am, dar ce ți-a răspuns?
— Mi-a răspuns că el de bună seamă a văzut pe acolo trecînd doi tineri cuprinși de după cap, ci de mult, chiar cînd zidea el la mănăstire: drept, aceea, văzînd mănăstirea așa de risipită și veche m-am întors îndărăpt, că dacă trecură ei pe-acolo, cînd zidea el mănăstirea, de atunci e de mult, ei vor fi și murit poate ori și dacă nu, acum vor fi de mult ajunși în țara lor și vor fi oameni bătrîni.
— Destul, necălitule și prăpăditule, și prostule și năucule! destul, zicea mamă-sa; taci din gură, că te picur; n-ai putut vedea, că mănăstirea nu poate fi decît fata cea fugară, iar călugărul hoțul de fecior... Mergi, înșală-mi calul cel cu nouă rînze, să-i aduc eu!
Și-nșală feciorul calul cel cu nouă rînze și pleacă ea c-o falcă-n cer și cu alta-n pămînt, c-una brușii măturînd, cu alta stele culegînd și mergea de gîndeai că piere lumea.
Cînd era mai să-i ajungă, se uită fata-ndărăpt și cum o zărește zice către fecior:
— Frate, aruncă pieptenele-n urma noastră, că-i aci baba.
Și aruncă feciorul pieptenele jos și se făcu un zid din cer pînă-n pămînt de-nalt și gros de putea umbla pe el douăsprezece cară alăturea și lung, Doamne, lung de la un capăt de pămînt la celălalt. Cercă baba să meargă pînă la un capăt al zidului, dar în zadar că pe după el nu se putu vîrî să meargă după fugari, cercă pe celălalt capăt, nici pe acolo nu putu; cercă să sară peste el, se lovi însă cu capul de bolta ceriului de căzu jos. Atunci gîndeai că plesnește de năcaz: deci se pune cu cei doi colți ce-i avea a roade la zid, și roade și roade, pînă făcu prin el cale și trecu cum se cade, cu cal cu tot prin el. Acum s-o fi văzut cum fugea după fugari; soarele și luna se feriră din calea ei, temîndu-se să nu-i îmbuce într-o clipă.
Cînd era mai să ajungă iar pe fugari, feciorul aruncă năframa jos și se făcu din ea o apă mare, o Dunăre! dar nu, mai era mai lată! dar nu mai era-nfoiată! turbure și spumegoasă! de Doamne ferește să cerce cineva să o treacă, fie acela chiar... zmeu! Nici nu se încumetă zmeoaica a o trece, ci merse pînă la izvorul apei, în capătul lumei și o trecu pe unde o putu și hai după fugari. Merge, merge, de mai stă să plesnească și ea și calul, cînd îi zărește cale de trei zile. Fata încă o zărește, deci zice cătră fecior:
— Frate, frate, iar e aci baba, aruncă peria jos!
Și feciorul aruncă peria jos în urma lor și se făcu... Doamne! se făcu o pădure mare, pînă-n cer și deasă, de nici degetul nu-l puteai băga prin ea.
Nici că mai cercă baba să ocolească de colo pînă colo, că știa că nu are capăt, deci se pune a o roade, și roade la pădure mai vrăjmaș decît capra la curechi și-și face loc și iese. Acum iar se pune a fugi după ei, haide hai! rîndunica să se ascundă cu zburatul, precum fugea ea. Și era cît pe-aci să-i ajungă, dar băgînd fata de seamă zise:
— Frate, aruncă amnarul jos, că ne-ajunge hăranca!
Și feciorul aruncă amnarul între ei și între babă și se făcu din amnar un munte de oțel, din cer pînă-n pămînt de mare și gros. Doamne, gros cît ai fi putut face pe el în voia cea bună o cetate, apoi lung cît lumea. Nu cercă baba să meargă pînă la capătul lui fiindcă capăt știa ea că n-are, nici nu cercă a-l sui, că era mai luciu decît oglinda și mai oblu decît păretele; începu dar a roade la el ca la un măr, și roade și roade, pînă ce iese din munte călare și du-te mai mînioasă decît pînă atunci, dar cam tîrziu, că fugarii erau în țara lor. Baba însă nu vru să bage de seamă că intrase-n țară streină, ci tot mergea să-i ajungă și să-i ducă îndărăpt în robie. Cînd era la spatele lor, numai cît să pună mâna pe ei, se-ntorc repede peste cap și ce să vezi? din fată se face un lac mare, iar din fecior un rățoi înotînd pe lac.
Numai că nu plesnea baba de năcaz; deci se pune a ocoli lacul, strigînd: pi, pi, pi! pi, pi, pi! dar rățoiul nu-și scoase capul din apă, temîndu-se să nu-i fure vederile, că așa îl învățase vrăjitoarea. Și se-ntoarce baba pe lîngă lac și se zdrobește, dar în zadar, că rățoiul nu-și scoate capul din apă. Atunci de mînie se pune să beie apa din lac, cugetînd, că dacă va seca lacul, rățoiul va fi silit să-și scoată capul și ori îl prinde, ori îi fură ochii, apoi meargă orb oriunde. Și soarbe baba la apă, și soarbe de gîndeai că acuși, acuși va seca lacul. Dar cînd îl băuse mai de jumătate, îi plesnește rînza de năcaz, de oboseală și de-atîta apă ce băuse. Atunci se cutremură o dată pămîntul și de atunci zmei nimeni n-a mai văzut pe lume!
Rățoiul se dă peste cap și se face fecior ca mai înainte, lacul se face fată și merg la împăratul Verde acasă. Și-și cunoscu împăratul feciorul, apoi îl întreabă că cine-i fata cea frumoasă, iar el îi descoperi că e fata împăratului Galben, că au fost robi amîndoi la zmeul, iar că acum s-au mîntuit pe ei și pe toată lumea de puterea zmeilor.
De aci merseră cu voie bună la împăratul Galben, care încă se bucură văzîndu-și fata scăpată, apoi logodiră și cununară pe tineri, iar bătrînii se retraseră de la domnie, împreunară împărățiile laolaltă și puseră pe acest tînăr împărat, care fu numit împăratul Pestriț și de n-au murit – și azi trăiesc. Cine vrea să-i vadă, meargă că eu nu-i opresc; eu unul însă n-oi merge, căci nici nu sînt învățat a colinda pe la curți domnești și mă și prinde somnul. Noapte bună!
Auzită și scrisă în Zlatna
Și plecă împăratul Verde supărat la bătaie; ce va da Dumnezeu, aceea va fi, cugetă el, își face cruce și hai la drum, după ce-și luă rămas bun de la împărăteasa, care tocmai era însărcinată.
Și merge și merge, du-te, du-te, pînă mai se apropie de locul bătăliei. Și-a mers multă vreme pînă acolo, că doară era departe, apoi atunci nu erau care de acestea cu foc, care să meargă fără cai. Și-a ajuns într-o zi cam de cătră seară tocmai la locul acela. Acolo se pune să odihnească, fac foc, își fac de cină și se culcă. Împăratul era într-un cort numai cu ghinărarii și cu căpitanii lui, iar cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase, pe iarbă verde, că era vară și cald ca-n casă, iar luna lumina de-ai fi putut număra galbeni, numai să fi avut. Pînă nu se culcă împăratul, vine acolo un om strein la cortul lui și zice:
— Înălțate împărate! Nu fi îngîndurat, că eu te pot scăpa din încurcătura-n care te-a aruncat împăratul Galben, și de-mi făgăduiești că-mi vei da ce n-ai acasă, eu te mîntuiesc.
— Și cine ești tu? întreabă împăratul Verde.
— Eu sînt Craiul Zmeilor, răspunse streinul.
— Hm! Craiul Zmeilor! Craiul Zmeilor! Apoi stătu pe gînduri și-și zise:
— E drept că dacă acesta este Craiul Zmeilor mă poate scoate din încurcătură, dar apoi oare ce cere el? Zice că să-i dau ce nu am acasă; numai pe mine nu mă am acasă și cătanele mele; apoi zice cătră Craiul Zmeilor:
— Prietene, doară pe mine vrei să mă iei, ori cătanele mele?
Iar Craiul Zmeilor zice că nu.
Mai gîndește, mai răsgîndește, în urma urmelor zice:
— Fie! al tău să fie lucrul acela, care azi nu e al meu și-n casa mea nu se află.
Tocmeala fu gata. Dimineața cum se face ziuă, încep a bubui tunurile Împăratului Galben, iar de la cortul Împăratului Verde începură a ieși pe rînd, pe rînd una după alta cătane de oțel și de fier și de aramă, dar nu altmintrelea – fără era greu pămîntul de ele, erau cîtă frunză și iarbă, tot voinici de-ai Craiului Zmeilor. Ce să zic? Dar nu ținu lupta pînă la prînzișor și cătanele galbene ale împăratului Galben erau bătute, știi cum bat pe țiganii de la oale, așa le bătură cătanele cele de fier, de oțel și de aramă. Nici nu era mirare, doar zmeul numai va avea mai multă putere decît un biet nemernic de împărat pământean.
De la bătaie se duc toți care-ncătrău; împăratul Verde încă merge acasă și zmeul iar în țara lui. Mare bucurie îl aștepta pe împăratul Verde acasă: înălțata împărăteasă născuse un drag de copil, numai ca el, era cel dintîi, mai-nainte n-avusese nici un copil. Lumea era veselă la curtea împăratului Verde, dar împăratul Verde era supărat și mîhnit de moarte! Și cum n-a fi, cînd îi veni-n minte că făgăduise zmeului lucrul acela care-l are la el acasă și nu știe de el? Iată, zicea împăratul, acesta este lucrul pe care-l aveam la mine acasă, dar nu-l văzusem încă!
Se face însă a fi voios și-ncepe a se gîndi cum să-l poată amăgi pe zmeu? Întîmplarea aduse cu sine că chiar atunci, deodată cu împărăteasa, născu rotărița și făurița împăratului. Deci cugetă împăratul: "La vremea vremii schimb copilul, zic că unul din aceia-i al meu și mă plătesc de zmeu cu el". Dar nu trecu multă vreme și deodată, noaptea tîrziu, pe vremea cînd umblă zmeii, bate cineva la fereastra împăratului.
— Cine-i? întrebă împăratul.
— Mai încet, zise zmeul, că eu sînt Craiul Zmeilor, am venit să-mi dai făgădașul.
— Dar ce făgădaș? se face a întreba împăratul Verde.
— Nu știi? ți-ai uitat? Ei bine, iată-ți voi spune: copilul nu-l aveai, cînd ne întîlnirăm colo pe cîmpul de bătaie, el era la tine acasă dar nu-l văzuseși niciodată; după el am venit, vezi de mi-l dă!
Împăratul încremeni, dar iarăși prinse putere și zise:
— Știi ce, prietene? Ar fi bine să lași copilul aici baremi pînă ce va fi de vreo zece ani, să vină băiatul la pricepere.
Craiul Zmeilor se gîndi puțin, apoi zise.
— De azi în zece ani sînt aci, să mi-l dai. Cu aceste vorbe merse de la fereastră.
Împăratul Verde era tot voie bună știindu-se liniștit zece ani de zile. În timpul acesta tot gîndea cum ar pune pe copilul rotarului ori pe-al faurului în căruța zmeului, sub nume că e copil de împărat. Copiii se jucau toți laolaltă, pe o formă erau de mari, și cam sămănau laolaltă, iar colo după ce cam trecură de nouă ani îi îmbrăcă împăratul într-un port și cînd se apropie al zecelea an, îi luă și pe cei doi la el în curte. Dar zece ani iute trec, și o dată pe la miezul nopții aude împăratul o ciocnitură în fereastră:
— Cine-i? întrebă el.
— Eu, prietene, se-mpliniră zece ani, dă-mi copilul.
Supărat și năcăjit împăratul, dar trebuia să se țină de vorbă. Ia deci un copil din pat și-l dă zmeului. Zmeul, zmeu, dar tot nu le știe toate nici el. Pune deci copilul în căruță și hai la drum. Și merg și merg, pînă colo cătră prînzul cel bun, atunci sare un raf de pe roată. Zmeul dă să dreagă, dar nu-i prea era îndemână.
— Să fie la tata-n făuriște, zice copilul, de atunci era gata!
— Cum, la tatăl tău în făuriște, doar tatăl tău e împărat, nu faur?!
— Ți-ai găsit-o! zice copilul rîzînd; tata e faurul împăratului Verde, iar eu sînt copilul tatii, așa să știi, jupîne Scaraoschi!
Și se supără zmeul foc pe împăratul și merse cu copilul înapoi. La miezul nopții era la curțile împăratului, și dete cît putu cu pumnul în porți:
— Împărate, hai și na copilul faurului și-mi dă pe al tău, că pe tine te-am scos din năcaz, nu pe faurul. Împăratul se făcu supărat, luă copilul faurului și-i dădu alt copil. Acum merse cu acesta cît merse, tot într-o fugă, drăcește, pînă colo cătră amiazi. Atunci i se strică o obeadă de la roată. Dă să o tocmească, că vezi, cum să meargă cu ea stricată! Și mocoșește, și drege, dar se vedea că nu-i este îndemînă.
— Oh, zice copilul, tata de-atunci punea și trei obede nouă de cînd te căznești tu cu aceasta.
— Cum? zise zmeul, tatăl tău, împăratul știe lucra și la roate?
Iar copilul începu a rîde cu hohot, ca copiii și a zice:
— De ce nu zici încai, că tata-i împărătoiu? el e numai rotar la împăratul Verde, nene!
— Așa? zise zmeul, ei lasă, că-l voi învăța eu a minți! și hai cu trăsura înapoi.
Colo cătră miezul nopții era îndărăt la împăratul Verde, la fereastră!
— De două ori m-ai înșelat; dar mai mult nu mă vei înșela; adă-ți copilul tău și nu umbla cu minciuni, vrînd a mă înșela cu copii streini.
Vrînd-nevrînd, împăratul trebui să-și dea copilul la Craiul-Zmeilor. Doamne, ce mai plîngeau împăratul și împărăteasa și curtenii, tot jale și-ntristare era-n toată împărăția verde: dar ce să faci? Nu putură ajuta cu nimic cu vaietele, trebuiră să zică: așa a fost să se întîmple, ferește-ne Doamne de mai rău.
Și merse Craiul Zmeilor acasă-n țara lui și puse pe copilul împăratului la capre, zicîndu-i: alt lucru n-ai, mâncare, băutură, haine capeți, tu să păzești caprele acestea, că eu merg de acasă, merg iară pe cea lume. Și rămase fiul împăratului Verde la caprele zmeului, ziua umbla cu ele la cîmp, iar noaptea trăgea la curțile zmeului. Și se deprinse fiul împăratului cu traiul acela, că doară copiii se dedau cu toate, apoi acolo trăia bine.
Peste vreo cinci ani aduce zmeul o copilă ca de zece ani de mărișcară, dar așa dragă de copilă, cum nu s-a mai pomenit. Adecă să vă spun, ea era fiica împăratului Galben, o luase de la acela zmeul, iar te miri pentru ce treabă ce i-o făcuse. Aduse zic și pe fetișoara aceea la el acasă și-o puse să păzească gâștele. Și umblară copiii amândoi, unul la capre și altul la gîște, umblară multișor pînă ce nu dădură-n cunoștință. Cînd se cunoscură, el era ca de 19-20, iar ea ca de 14-15 ani.
Se-ntîlniră într-o dimineață cînd nu era zmeul acasă și-și povestiră toate tainele inimii: el îi spuse că-i feciorul împăratului Verde, iar ea-i spuse că-i fata împăratului Galben și plînseră, și se drăgostiră și se sărutară și se mîngăiară, punîndu-și în gînd să fugă de-acolo.
— Oh! zise fetița, de nu se certau părinții noștri, noi n-am fi acum aci!
— Nu am fi aci, răspunse feciorul, dar poate că nici nu ne-am cunoaște: eu unul mai bucuros stau aci toată viața, decît să merg pe cea lume, la curțile tatălui meu, fără tine.
— Și eu așa, zise fetița, și iară se drăgostiră ca doi porumbei.
De la o vreme se despărțiră, ca să nu-i afle zmeul: feciorul merse la caprele lui, iar fetița la gîștele ei.
O dată cînd trecea fetița pe lîngă partea de miazănoapte a curțiilor zmeului, aude din pivniță un glas răgușit și rugător. Ea plecă urechea la fereastra privniței și-aude un glas de muiere care zicea:
— Draga mătușii, fii bună și-mi întinde o bucată de pîne și-o gură de apă că bag seamă pe mine mă fac uitată; nu mai țin minte de cînd nu-mi deteră nici mîncare, nici băutură, mă sfîrșesc de foame și de sete.
Și fetița nu mai întrebă nimic, ci-i dete toată merindea pe fereastră înlăuntru, apoi i-aduse apă într-un urcior și merse la mama zmeului să-i dea ei altă merinde, zicînd că i-a mîncat-o un cîne.
În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului pînă-n urmă se prinseră prietene bune. O dată zice roaba cătră fată:
— Draga mătușii, eu sînt bătrînă și slabă, multe zile nu mai am și nici nu doresc să mai am, că-n robie traiul nu e trai, iar la vîrsta care sînt, chiar să capăt slobozenie, ce-aș ști face? Sînt slabă, în țara mea nu aș putea nici nu aș ști merge, că pe mine m-a celuit de la părinți cînd eram numai de 3 ani, dar vai! tu cu voinicul acela de la caprele zmeului, voi ar fi păcat să îmbătrîniți și să trageți chinuri în slujba zmeului; puneți-vă la cale și mergeți la țara voastră.
— Oh! mătușă dragă, zise fata, bucuroși am merge și noi, dar ne temem să plecăm, că ne-a urmări zmeul, apoi de ne-a ajunge ne și omoară!
— Nu vă temeți, dragii mătușii, nu vă temeți; haideți la mine să vă farmec și de vă veți purta bine puteți ajunge sănătoși în țara voastră.
Și merseră amîndoi tinerii la fereastra babei din închisoare și le dete niște unsori de se unseră, apoi le zise:
— Mîne dimineață voi plecați la drum; de va porni zmeul după voi, cînd veți simți că s-apropie vă dați numai peste cap și îndată vă veți face ce veți gîndi, apoi zmeul, prost, va crede orice veți spune, numai să nu vă afle în forma care vă cunoaște.
Se poate întîmpla, mai în urmă, să meargă bătrîna, hăranca, mama zmeului după voi, atunci puneți seamă, vă dau un pieptene, o năframă, o perie și un amnar; cînd veți vedea că e cît pe aci să pună mîna pe voi, aruncați un lucru de acestea în urma voastră și voi mergeți mai departe pînă va fi aproape de voi, atunci apoi aruncați altul, și tot așa, pînă doar veți ajunge-n țara voastră. Frică însă să nu vă fie de nimic; în stele este scris: că de piere zmeoaica îi crapă și fiul, atunci împărăția zmeilor a pus-o de mămăligă, oamenii nu vor mai avea să le mai ducă grijă; de crapă fiul, atunci ea bătrîna piere de jale și tot bine va fi de oameni; am mare nădejde-n Dumnezeu că zilele zmeilor sînt numărate. Acum porniți în știrea Domnului că se zărește de ziuă; zmeul acum doarme mai bine, Dumnezeu să vă poarte-n pace!
Mulțumiră babei și-i lăsară merinde destulă, apoi hai la drum.
Și-au mers ei, mers, multă lume împărăție, au mers ca tinerii, mai povestind, mai drăgostindu-se de părere de bine că scăpară din mîna zmeului, dar cînd fu colo cătră prînzul cel mare, iată din întîmplare se uită fata-ndărăpt și mai amețește de frică văzîndu-l pe zmeu venind tot fuga în urma lor.
— E aci zmeul, zise ea.
— Fie, zise el, dă-te iute peste cap! Și se deteră iute peste cap și se făcură îndată: ea o turmă de oi frumoase, iar el un păcurar voinic și trăit bine, colea păcurărește.
Cum ajunge zmeul lîngă el, îl întrebă:
— Ești de mult cu turma pe-aici?
— De mult, oh Doamne, tare de mult, nici nu țin minte de cînd sînt aci, tot în locul acesta mi-am prăsit oițele, nici nu m-am depărtat cu ele din acest loc.
— Și n-ai văzut trecînd pe aici, pe drum, doi tineri, un fecior și o fată mare?
— Ba văzut, zău eu; i-am văzut chiar pe drumul acesta trecură...
— Și e demult de-atunci?
— De mult... numai o mioară aveam atunci și din mioara aceea mi-am înmulțit toată turma pe care o vezi!
— Oh, zise zmeul, dar numai în zadar mai merg în urma lor!
— Și mie așa mi se pare, zise păcurarul.
După vorbele acestea, zmeul își luă rămas bun și se-ntoarse de unde a venit, iar păcurarul cu turmă cu tot se dau peste cap și se fac fecior și fată ca mai înainte. Apoi du-te, băiete!
După ce ajunse zmeul acasă, spuse mamei sale toată întîmplarea, cum a umblat, cum nu i-a ajuns, cum s-a întîlnit cu un păcurar ce păștea o turmă de oi, care i-a spus că văzuse tinerii fugind, dar tare de mult, pe cînd avea numai o mioară, iar acum are-o turmă mare, mare, care de atunci s-a prăsit numai din mioara aceea. Văzînd că n-o să-i ajung, mă-ntorsei acasă, că știu că de mult vor fi ajuns în țara lor unde nu mai am putere, după ce-n mînă avîndu-i nu i-am știut griji. Așa zise zmeul. Dar zmeoaica de năcaz începe a-l înjura:
— O, mișelule, ticălosule și năucule! mai puțină pricepere decît tine n-are doară nici o gîscă; du-te după ei, aceia au fost: păcurarul era feciorul, iar turma era ea, mișeaua de fată.
Și se pune zmeul iar la cale, du-te pînă de-abia răsufla de obosit, era mai la amiazi și el nu mîncase încă-n acea zi. Și frigea soarele de nu altmintrelea fără gîndeai că să se aprindă lumea! Atunci se uită fata iar îndărăpt și cum zărește pe zmeu, zice:
— Dă-te, frate, peste cap, că ni-e zmeul la spate!
Și s-au dat amîndoi peste cap și s-au făcut, el un călugăr bătrîn, de-abia se mișca, genele și le ridica cu cîrja de pe ochi, iar barba-i era pînă-n pămînt; ea s-a făcut o mănăstire veche, slabă, de gîndeai că-i de cînd lumea.
Cînd ajunse zmeul la călugăr se oprește-n loc și zice:
— Nu ai văzut, cinstite părinte, trecînd doi tineri, un fecior și-o fată pe drumul acesta?
— Ha?... zi mai tare că n-aud, zise călugărul. Apoi îl întrebă zmeul mai tare, zicînd:
— N-ai văzut doi tineri, un fecior și o fată trecînd p-aici?
— Ba am văzut, hm! văzut-am chiar cînd zideam eu la mănăstirea asta, trecea un feciorandru cu o fețișoară ținîndu-se de după cap, veneau de cătră miazănoapte și mergeau cătră miazăzi.
Auzind zmeul vorbele acestea, pierdu toată nădejdea de a-i mai găsi și se-ntoarse iar acasă, luîndu-și rămas bun de la călugăr; cum pleacă el însă, îndată se dă călugărul peste cap și se face fecior, iar mănăstirea fată ca mai-nainte și, du-te, copile!
După ce ajunge zmeul acasă, îl întreabă mamă-sa:
— Dar unde-s fugarii?
— Nu i-am adus, nu știu unde sînt.
— Cum? nu știi unde sînt? Dar pînă acuși unde bătuși lela, de nu-i căutași? Eu știam că tu după ei ai plecat!
— Așa e, mamă, zise zmeul plîngînd de frică, că-l bătea mamă-sa dobză, cînd se mînia; așa e, după ei fusei, și-am mers de nici iepure nu s-ar fi ținut de mine, ci-n zadar; am mers pînă ce-am dat de-o mănăstire veche, toată dărâmături, și la ea un călugăr mai bătrîn decît toți oamenii, ce i-am văzut, era ca tine mamă, dar și mai bătrîn, c-auzea foarte rău, de văzut nu putea, pînă ce nu-și ridica genele cu cîrjele de pe ochi, iar barba-i era pînă-n pămînt de lungă și albă, mamă, albă ca un caier de fuior.
— Tu ai întrebat pe călugărul despre ei, așa e?
— Așa, mamă!
— Știut-am, dar ce ți-a răspuns?
— Mi-a răspuns că el de bună seamă a văzut pe acolo trecînd doi tineri cuprinși de după cap, ci de mult, chiar cînd zidea el la mănăstire: drept, aceea, văzînd mănăstirea așa de risipită și veche m-am întors îndărăpt, că dacă trecură ei pe-acolo, cînd zidea el mănăstirea, de atunci e de mult, ei vor fi și murit poate ori și dacă nu, acum vor fi de mult ajunși în țara lor și vor fi oameni bătrîni.
— Destul, necălitule și prăpăditule, și prostule și năucule! destul, zicea mamă-sa; taci din gură, că te picur; n-ai putut vedea, că mănăstirea nu poate fi decît fata cea fugară, iar călugărul hoțul de fecior... Mergi, înșală-mi calul cel cu nouă rînze, să-i aduc eu!
Și-nșală feciorul calul cel cu nouă rînze și pleacă ea c-o falcă-n cer și cu alta-n pămînt, c-una brușii măturînd, cu alta stele culegînd și mergea de gîndeai că piere lumea.
Cînd era mai să-i ajungă, se uită fata-ndărăpt și cum o zărește zice către fecior:
— Frate, aruncă pieptenele-n urma noastră, că-i aci baba.
Și aruncă feciorul pieptenele jos și se făcu un zid din cer pînă-n pămînt de-nalt și gros de putea umbla pe el douăsprezece cară alăturea și lung, Doamne, lung de la un capăt de pămînt la celălalt. Cercă baba să meargă pînă la un capăt al zidului, dar în zadar că pe după el nu se putu vîrî să meargă după fugari, cercă pe celălalt capăt, nici pe acolo nu putu; cercă să sară peste el, se lovi însă cu capul de bolta ceriului de căzu jos. Atunci gîndeai că plesnește de năcaz: deci se pune cu cei doi colți ce-i avea a roade la zid, și roade și roade, pînă făcu prin el cale și trecu cum se cade, cu cal cu tot prin el. Acum s-o fi văzut cum fugea după fugari; soarele și luna se feriră din calea ei, temîndu-se să nu-i îmbuce într-o clipă.
Cînd era mai să ajungă iar pe fugari, feciorul aruncă năframa jos și se făcu din ea o apă mare, o Dunăre! dar nu, mai era mai lată! dar nu mai era-nfoiată! turbure și spumegoasă! de Doamne ferește să cerce cineva să o treacă, fie acela chiar... zmeu! Nici nu se încumetă zmeoaica a o trece, ci merse pînă la izvorul apei, în capătul lumei și o trecu pe unde o putu și hai după fugari. Merge, merge, de mai stă să plesnească și ea și calul, cînd îi zărește cale de trei zile. Fata încă o zărește, deci zice cătră fecior:
— Frate, frate, iar e aci baba, aruncă peria jos!
Și feciorul aruncă peria jos în urma lor și se făcu... Doamne! se făcu o pădure mare, pînă-n cer și deasă, de nici degetul nu-l puteai băga prin ea.
Nici că mai cercă baba să ocolească de colo pînă colo, că știa că nu are capăt, deci se pune a o roade, și roade la pădure mai vrăjmaș decît capra la curechi și-și face loc și iese. Acum iar se pune a fugi după ei, haide hai! rîndunica să se ascundă cu zburatul, precum fugea ea. Și era cît pe-aci să-i ajungă, dar băgînd fata de seamă zise:
— Frate, aruncă amnarul jos, că ne-ajunge hăranca!
Și feciorul aruncă amnarul între ei și între babă și se făcu din amnar un munte de oțel, din cer pînă-n pămînt de mare și gros. Doamne, gros cît ai fi putut face pe el în voia cea bună o cetate, apoi lung cît lumea. Nu cercă baba să meargă pînă la capătul lui fiindcă capăt știa ea că n-are, nici nu cercă a-l sui, că era mai luciu decît oglinda și mai oblu decît păretele; începu dar a roade la el ca la un măr, și roade și roade, pînă ce iese din munte călare și du-te mai mînioasă decît pînă atunci, dar cam tîrziu, că fugarii erau în țara lor. Baba însă nu vru să bage de seamă că intrase-n țară streină, ci tot mergea să-i ajungă și să-i ducă îndărăpt în robie. Cînd era la spatele lor, numai cît să pună mâna pe ei, se-ntorc repede peste cap și ce să vezi? din fată se face un lac mare, iar din fecior un rățoi înotînd pe lac.
Numai că nu plesnea baba de năcaz; deci se pune a ocoli lacul, strigînd: pi, pi, pi! pi, pi, pi! dar rățoiul nu-și scoase capul din apă, temîndu-se să nu-i fure vederile, că așa îl învățase vrăjitoarea. Și se-ntoarce baba pe lîngă lac și se zdrobește, dar în zadar, că rățoiul nu-și scoate capul din apă. Atunci de mînie se pune să beie apa din lac, cugetînd, că dacă va seca lacul, rățoiul va fi silit să-și scoată capul și ori îl prinde, ori îi fură ochii, apoi meargă orb oriunde. Și soarbe baba la apă, și soarbe de gîndeai că acuși, acuși va seca lacul. Dar cînd îl băuse mai de jumătate, îi plesnește rînza de năcaz, de oboseală și de-atîta apă ce băuse. Atunci se cutremură o dată pămîntul și de atunci zmei nimeni n-a mai văzut pe lume!
Rățoiul se dă peste cap și se face fecior ca mai înainte, lacul se face fată și merg la împăratul Verde acasă. Și-și cunoscu împăratul feciorul, apoi îl întreabă că cine-i fata cea frumoasă, iar el îi descoperi că e fata împăratului Galben, că au fost robi amîndoi la zmeul, iar că acum s-au mîntuit pe ei și pe toată lumea de puterea zmeilor.
De aci merseră cu voie bună la împăratul Galben, care încă se bucură văzîndu-și fata scăpată, apoi logodiră și cununară pe tineri, iar bătrînii se retraseră de la domnie, împreunară împărățiile laolaltă și puseră pe acest tînăr împărat, care fu numit împăratul Pestriț și de n-au murit – și azi trăiesc. Cine vrea să-i vadă, meargă că eu nu-i opresc; eu unul însă n-oi merge, căci nici nu sînt învățat a colinda pe la curți domnești și mă și prinde somnul. Noapte bună!
Auzită și scrisă în Zlatna
Fat-Frumos zalogit
Aceasta pagina a fost accesata de 587 ori.