Autori > Reteganul Pop
Norocul si mintea
Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră sfințit, se prinseră la vorbă.
— Bună ziua, vere! zice unul.
— Să fii sănătos, zice celălalt, dar de unde și pînă unde?
Vin din lume
Făcînd tot trebi bune;
Și mă duc în lume
Să fac tot trebi bune,
zise cu îngîmfare unul dintre oamenii cei doi:
— Dar cine ești tu și unde mergi și de unde vii?
— Eu, răspunde celălalt, sînt Mintea, umblu prin lumea asta sucită și dreg ce strică blăstămatul de Noroc.
— Cum poți vorbi tu așa, că eu sînt Norocul?
— Mă gîndeam, că tu vei fi, că ești prea îngîmfat.
— Și de ce să nu fiu îngîmfat? întreabă Norocul, de ce să nu fiu fudul și sumeț? Au nu eu fac tot ce-i bun în lumea asta? Bogățiile cele mari cine le dă oamenilor? Nu Norocul? Muierile cele frumoase cine le dă oamenilor? Nu Norocul? Rangurile și domniile cine le împarte? Nu Norocul? Dacă toate acestea le face Norocul, trebuie să fiu fudul, că eu sînt Norocul!
— Așa, așa, grăi Mintea clătinînd din cap, tu faci bogat pe cîte-un nemernic, care apoi subjugă și chinuiește mulțime de oameni, pînă ajung eu la el de-l mai mustru puțin: dar orbit de bogăție nu m-ascultă mai niciodată; tu ridici la domnie pe cîte-un tigru setos de sînge... și alte bazaconii mai faci, apoi zici că fericești lumea; vai de lume ar fi, dacă ar fi lăsată numai pe mîna ta! De n-aș merge eu tot în urma ta, cîți oameni sînt atinși de mîna ta, toți ar turba ori ar nebuni, numai eu mai țin cîte pe unul în frîu: apoi afară de aceea să nu crezi tu că fără mine poți îmbogăți nici baremi pe cineva, necum ferici!
— Nu?
— Nu!
— Hai să ne rămășim!
— Hai!
Și se iau amîndoi pe drum înainte pînă ajung la marginea pădurii acolo dau de-un om, care aduna niște uscături să-și ducă de foc.
— Să mă lași pe mine să mă înțeleg cu omul acela, zise Norocul fudul.
— Bucuros, zice Mintea, înțelege-te cît îți place!
Și prinde Norocul la vorbă cu omul.
— Ce cauți p-aici, măi omule?
— Am venit, bade, după vreo două lemne de foc.
— Unde-ți este carul? Cu ce ai să le duci acasă?
— Sînt om sărac, nu am car nici coadă de vită la casă: o să le duc în spate.
— Hm! zise Norocul și nu-ți sînt prea grele în spate de aci pîn-acasă?
— Le ușurează sărăcia...
— Măi omule, uite, aici ai o pungă de bani, mergi acasă, cumpără-ți car și boi, vaci și oi, să ai de dulce-n casă și să nu mai cari lemne-n spate.
— Dumnezeu te țină, zise bietul om sărac și plecă voios pe coastă la vale, punînd punga-n mîneca cămeșei.
Cînd a fost lîngă sat, dă de nește țigani pescuind într-o băltoacă. El, în loc să-și țină drumul, se băgă-n băltoacă și prinde pești cu țiganii. Și stă pînă cătră seară. Dar cînd merge acasă cu cîțiva pescuți, merge însă fără de pungă, căci o scăpase-n băltoacă și atîta n-a mai aflat-o.
— Dar tu ce vii așa tîrziu din pădure, barem adus-ai lemne?
Bărbatul spuse muierei toată întîmplarea: cum s-a-ntîlnit în pădure cu doi oameni; cum unul i-a dat o pungă de bani; cum el venind cătră casă a văzut pe țigani pescuind în băltoaca de lîngă sat și uitînd de pungă s-a apucat și-a pescuit și el cu țiganii, iar punga a pierdut-o în băltoacă.
Auzind muierea toate acestea, era să se prăpădească de supărare și începu la el:
— Nărodule și prăpăditule, dacă ai căpătat tu o pungă de bani nu puteai veni acasă să ne cumpărăm, vite de jug și hrană la copii!? Și mi ți-l sfădi și mi ți-l ocărî numai ca pre el, de gîndeai că-n veci nu s-or mai împăca.
A doua zi iar merse omul în pădure: Norocul cu Mintea erau tot acolo. Cum vede Norocul pe om mergînd în pădure numai cu săcurea se mînie de gîndeai că are să-l prăpădească cum s-a apropia de el; dar Mintea-i zise, nu te înfuria, Noroace, mai bine-ți mai cearcă o dată norocul cu el, că să mă crezi, că el nu e vinovat.
— Cum de vii iar numai cu toporul la pădure? unde-ți sînt boii și carul? ce-ai făcut cu banii de ieri? I-ai beut în crîșmă? Ce?
— Răspunde! zice Norocul înfuriat.
— Să fie cu iertăciune, moșule, zise bietul om; mergînd cătră casă cu punga în mîneca cămeșei, am ajuns pînă la balta de lîngă sat; acolo nește hăramuri de țigani pescuiau și scoteau nește drăguți de pești de să tot mănînci din ei. Am lăcomit și eu, flămînd cum eram, să-mi prind vreun pescuț, să mi-l frig pe cărbuni dacă ajung acasă. Cum am umblat, cum nu, destul că mi-am pierdut punga; de aceea venii iară să duc uscături în spate.
— Na! zice Norocul, îți mai dau o pungă de bani, mergi și-ți cumpără boi și car și să nu te mai văd cărînd lemne în spate. Dar vezi și mai prăpădește iar banii!
Și mulțămește omul Norocului și merge tot cu banii în mîneca cămeșii pînă intră-n sat; acolo, înaintea birtului se băteau doi oameni beți; el, nu, să-și caute de cale, intră între ei să-i domolească, să-i împace. Și unde mi se pun amîndoi bețivii pe el și dă-i, dă-i! pînă-i sfîrtecară toate hainele și-l bat ca mărul. Scăpînd ca printre pene, fuge ca din pușcă oblu acasă, dar punga ca-n palmă, nu-i și pace!
Muierea cum îl vede bătut și zdrănțuit prinde la el:
— Așa că tu în loc să mergi la pădure s-aduci lemne, în loc să-ncerci doară vei da de omul cel bun de ieri, să te mai miluiască cu ceva, tu umbli prin făgădaie, tu te bați cu bețivii, prăpăditule, hăbăucule, neghiobule...
— Dar taci muiere, că doară din pădure vin, iar am căpătat o pungă de bani, dar cînd veneam cătră casă am aflat pe vărul Culiță și pe cumătrul Pahon pricinuindu-se la birt și-am voit să-i despart, iar ei cam beți cum sînt, mă bătură și-mi sfîrticară cămașa, apoi fugind cătră casă, ce mai știu eu unde am pierdut punga?!
Nici să fi turnat unsoare pe foc parcă nu s-ar fi bobotit mai tare, de cum s-a bobotit muierea, cînd a auzit vorbele acestea.
În cealaltă dimineață iară plecă omul nostru în pădure, firește numai cu toporul pe umăr. Pînă nu plecă de-acasă, bătutu-i-a muierea perele cum să se poarte de s-ar întîlni cu omul cel bun, cum să se roage de iertare și, de i-ar mai da ceva, cum să vină sfoară acasă.
Cînd îl vede Norocul apropiindu-se de pădure tot numai cu toporul pe umăr, și mai zdrențos decît în celelalte zile și tot zgîriat, sta să-și iasă în piele.
— Îmi vine să-l toc în cap, să-l omor, zice Norocul cătră Minte, că încă atîta necaz nime nu mi-a făcut ca mișelul acesta.
— Domolește-te, îi zice Mintea, nu el e de vină, ci eu; pînă nu-l voi adia eu cu mîna, să-i dai tu toată bogăția lumii acesteia și tot nu va avea parte de ea. Dacă chiar vrei să cunoști puterea mea, dă-i acum, o sumă de bani cît de mică și vei vedea ce spor va face cu ea, că o să-i sar într-ajutor.
Dar Norocul nu se poate răbda, să nu ocărască pe bietul om, iar în sfîrșit îi dete iarăși o pungă de bani și-i zise:
— Îți mai dau o dată, acum cumpără-ți măcar și ștreang pe ei, că nu-mi pasă, că de trei ori te-am dăruit, încît de aveai cap... puteai să te faci ca un grof.
— Noa vezi așa, zise Mintea, de-avea cap, tu parcă nu ai auzit zicala:
Cap ar fi, dar minte nu-i,
Ăsta-i lucru dracului!
Și adie mintea numai cu-un deget pe om și-ndată se cuminți omul nostru, sărută mîna moșnegilor și le mulțămi pentru daruri. Apoi o apucă lin cătră casă, ca oamenii cei cu minte.
După ce ajunge acasă, arătă nevestei punga plină de bani, îi dădu să cumpere de-ale mîncării și el luă din bani trei sute numărate și-i puse-n șerpar, să meargă la tîrg să cumpere car, boi, și o vacă cu lapte, iar ceilalți bani îi dădu muierii să-i pună chiar pe fundul lăzii.
După ce mîncară ei împreună, după ce se schimbă cu hainele cele mai bunișoare ce le-avea, plecă la tîrg să cumpere boi, vacă cu lapte și car. Cînd plecă îl învăță muierea cum să le aducă:
— Bagă de seamă, zice muierea, cumpără și jug, și funii la car, boii-i vei prinde-n jug, vaca o vei lega-o-n feleherțul dinapoi, iară tu vei ședea pe feleherțul dinainte și-i mîna boii încet, să nu se obosească, numai din cînd în cînd îi striga la ei:
— Ho Bourean, cea Surilă! apoi din cînd în cînd te mai uită și-ndărăptul carului la vacă; vițelul să-l legi lung de grumaz cu o funie, iară celălalt capăt al funii îl înfășuri pe lîngă grumazul vacii. Bagă bine de seamă, c-așa fac gazdele.
Și ascultă omul, apoi își făcu trei sfinte cruci, zise un Doamne ajută și plecă, iar a treia zi intră-n sat șăzînd pe feleherțul unui car nou și strigînd:
— Ho, Bourean, cea, Surilă!; de feleherțul din dărăpt al carului era legată o vacă și de grumazii vacii un vițel ca de nouă săptămâni, vinea adică chiar precum îl povățuise muierea. Părerea de bine a muierii, că a ascultat.
Iar oamenii din sat se mirau de unde el, un sărăntoc, avu atîța bani odată? Ba se chiar ciudeau și ziceau:
— Mă, de cînd a dat norocul de el, parcă e și mai cuminte!
În sat era plin, că el are o mulțime de bani scumpi. Deci, cine avea ceva lucru frumos de vîndut, numai la el mergea. El era însă om cuminte, nu cumpăra toate nimicurile, ci numai de ce avea neapărată trebuință.
Într-o zi el era la ogor, cu boii și cu plugul lui, copilul cel mai mărișor ca de șase ani mîna boii la jug. Era chiar într-o miercuri, parcă amu văd, zi de post. Acasă la muiere merg doi țigani c-un pește cît un copil de trei ani.
— Cumpără, jupîneasă, peștele acesta de la noi, că e prea bun, noi nu ne-ndurăm să-l mîncăm, dă-ne ce ni-i da pe el și să-l mîncați sănătoși.
Muierea cumpără peștele și-l spintecă să facă mîncare din el. Adecă cînd îl spintecă: Zdupp o pungă de bani din foalele peștelui.
Ăsta nu fu scump pește, zise muierea și puse punga bine. După aceea nu trecu vreme de un ceas bun și vine la ea o muiere beată c-o traistă de făină:
— Tu, Măriucă, dă-mi două groșițe pe făina asta, îi da-o la purcei ori la vacă, iar baba Todora ș-ar stîmpăra inima c-oleacă de rachiu.
Nevasta numai să se vadă scăpată de Todora cea beutoare îi dădu două groșițe pe făină și-o goli în lăturariul porcilor. Adecă și din făină huzdup! o pungă cu bani.
Dacă veni bărbatul acasă îi spuse muierea toată întîmplarea, iară el răspunse:
— Pungile acelea ale mele au fost și-ale mele sînt iară, că așa a fost hotărît, ceea ce a căzut din pește o pierdui în baltă colo pescuind, peștele a mîncat-o, țiganul l-a prins dară Dumnezeu l-a-ndemnat pe țigan să vină la noi cu peștele, iar pe tine să-l cumperi; punga cea din făină, numai așă a putut ajunge acolo:
— Cînd cercam să despart pe bețivii ceia la birt, ei îmi sfîrticară cămașa și eu pierdui punga; Tudora cea bețivă cobora treptele cu traista cu făină pe umăr, ea a aflat punga și-a ascuns-o în făină. Beată fiind a uitat de ea, acum nemaiavînd pe ce bea, ți-a vîndut ție punga cu făină cu tot pe două groșițe: ieftină făină! Dar punga a mea a fost și la mine a venit iară singură. Să mulțumim numai lui Dumnezeu de darurile cu care ne-a învrednicit.
În scurtă vreme adunară loc mai mult decît un grof, că dezlegară pungile și tot cumpărară și cumpărară iar oamenii ziceau:
— Pe acela știu că l-a păscut un noroc; iară muierile, ca mai sfătoase adăugau:
Norocul și cu Mintea vreau să-l facă domn cu puterea. Și ele aveau dreptate!
Cine o știe mai departe, eu nu-l opresc, spună-o, că eu atîta o-am auzit, cît v-am spus-o.
Auzită și scrisă în Rodna Veche
— Bună ziua, vere! zice unul.
— Să fii sănătos, zice celălalt, dar de unde și pînă unde?
Vin din lume
Făcînd tot trebi bune;
Și mă duc în lume
Să fac tot trebi bune,
zise cu îngîmfare unul dintre oamenii cei doi:
— Dar cine ești tu și unde mergi și de unde vii?
— Eu, răspunde celălalt, sînt Mintea, umblu prin lumea asta sucită și dreg ce strică blăstămatul de Noroc.
— Cum poți vorbi tu așa, că eu sînt Norocul?
— Mă gîndeam, că tu vei fi, că ești prea îngîmfat.
— Și de ce să nu fiu îngîmfat? întreabă Norocul, de ce să nu fiu fudul și sumeț? Au nu eu fac tot ce-i bun în lumea asta? Bogățiile cele mari cine le dă oamenilor? Nu Norocul? Muierile cele frumoase cine le dă oamenilor? Nu Norocul? Rangurile și domniile cine le împarte? Nu Norocul? Dacă toate acestea le face Norocul, trebuie să fiu fudul, că eu sînt Norocul!
— Așa, așa, grăi Mintea clătinînd din cap, tu faci bogat pe cîte-un nemernic, care apoi subjugă și chinuiește mulțime de oameni, pînă ajung eu la el de-l mai mustru puțin: dar orbit de bogăție nu m-ascultă mai niciodată; tu ridici la domnie pe cîte-un tigru setos de sînge... și alte bazaconii mai faci, apoi zici că fericești lumea; vai de lume ar fi, dacă ar fi lăsată numai pe mîna ta! De n-aș merge eu tot în urma ta, cîți oameni sînt atinși de mîna ta, toți ar turba ori ar nebuni, numai eu mai țin cîte pe unul în frîu: apoi afară de aceea să nu crezi tu că fără mine poți îmbogăți nici baremi pe cineva, necum ferici!
— Nu?
— Nu!
— Hai să ne rămășim!
— Hai!
Și se iau amîndoi pe drum înainte pînă ajung la marginea pădurii acolo dau de-un om, care aduna niște uscături să-și ducă de foc.
— Să mă lași pe mine să mă înțeleg cu omul acela, zise Norocul fudul.
— Bucuros, zice Mintea, înțelege-te cît îți place!
Și prinde Norocul la vorbă cu omul.
— Ce cauți p-aici, măi omule?
— Am venit, bade, după vreo două lemne de foc.
— Unde-ți este carul? Cu ce ai să le duci acasă?
— Sînt om sărac, nu am car nici coadă de vită la casă: o să le duc în spate.
— Hm! zise Norocul și nu-ți sînt prea grele în spate de aci pîn-acasă?
— Le ușurează sărăcia...
— Măi omule, uite, aici ai o pungă de bani, mergi acasă, cumpără-ți car și boi, vaci și oi, să ai de dulce-n casă și să nu mai cari lemne-n spate.
— Dumnezeu te țină, zise bietul om sărac și plecă voios pe coastă la vale, punînd punga-n mîneca cămeșei.
Cînd a fost lîngă sat, dă de nește țigani pescuind într-o băltoacă. El, în loc să-și țină drumul, se băgă-n băltoacă și prinde pești cu țiganii. Și stă pînă cătră seară. Dar cînd merge acasă cu cîțiva pescuți, merge însă fără de pungă, căci o scăpase-n băltoacă și atîta n-a mai aflat-o.
— Dar tu ce vii așa tîrziu din pădure, barem adus-ai lemne?
Bărbatul spuse muierei toată întîmplarea: cum s-a-ntîlnit în pădure cu doi oameni; cum unul i-a dat o pungă de bani; cum el venind cătră casă a văzut pe țigani pescuind în băltoaca de lîngă sat și uitînd de pungă s-a apucat și-a pescuit și el cu țiganii, iar punga a pierdut-o în băltoacă.
Auzind muierea toate acestea, era să se prăpădească de supărare și începu la el:
— Nărodule și prăpăditule, dacă ai căpătat tu o pungă de bani nu puteai veni acasă să ne cumpărăm, vite de jug și hrană la copii!? Și mi ți-l sfădi și mi ți-l ocărî numai ca pre el, de gîndeai că-n veci nu s-or mai împăca.
A doua zi iar merse omul în pădure: Norocul cu Mintea erau tot acolo. Cum vede Norocul pe om mergînd în pădure numai cu săcurea se mînie de gîndeai că are să-l prăpădească cum s-a apropia de el; dar Mintea-i zise, nu te înfuria, Noroace, mai bine-ți mai cearcă o dată norocul cu el, că să mă crezi, că el nu e vinovat.
— Cum de vii iar numai cu toporul la pădure? unde-ți sînt boii și carul? ce-ai făcut cu banii de ieri? I-ai beut în crîșmă? Ce?
— Răspunde! zice Norocul înfuriat.
— Să fie cu iertăciune, moșule, zise bietul om; mergînd cătră casă cu punga în mîneca cămeșei, am ajuns pînă la balta de lîngă sat; acolo nește hăramuri de țigani pescuiau și scoteau nește drăguți de pești de să tot mănînci din ei. Am lăcomit și eu, flămînd cum eram, să-mi prind vreun pescuț, să mi-l frig pe cărbuni dacă ajung acasă. Cum am umblat, cum nu, destul că mi-am pierdut punga; de aceea venii iară să duc uscături în spate.
— Na! zice Norocul, îți mai dau o pungă de bani, mergi și-ți cumpără boi și car și să nu te mai văd cărînd lemne în spate. Dar vezi și mai prăpădește iar banii!
Și mulțămește omul Norocului și merge tot cu banii în mîneca cămeșii pînă intră-n sat; acolo, înaintea birtului se băteau doi oameni beți; el, nu, să-și caute de cale, intră între ei să-i domolească, să-i împace. Și unde mi se pun amîndoi bețivii pe el și dă-i, dă-i! pînă-i sfîrtecară toate hainele și-l bat ca mărul. Scăpînd ca printre pene, fuge ca din pușcă oblu acasă, dar punga ca-n palmă, nu-i și pace!
Muierea cum îl vede bătut și zdrănțuit prinde la el:
— Așa că tu în loc să mergi la pădure s-aduci lemne, în loc să-ncerci doară vei da de omul cel bun de ieri, să te mai miluiască cu ceva, tu umbli prin făgădaie, tu te bați cu bețivii, prăpăditule, hăbăucule, neghiobule...
— Dar taci muiere, că doară din pădure vin, iar am căpătat o pungă de bani, dar cînd veneam cătră casă am aflat pe vărul Culiță și pe cumătrul Pahon pricinuindu-se la birt și-am voit să-i despart, iar ei cam beți cum sînt, mă bătură și-mi sfîrticară cămașa, apoi fugind cătră casă, ce mai știu eu unde am pierdut punga?!
Nici să fi turnat unsoare pe foc parcă nu s-ar fi bobotit mai tare, de cum s-a bobotit muierea, cînd a auzit vorbele acestea.
În cealaltă dimineață iară plecă omul nostru în pădure, firește numai cu toporul pe umăr. Pînă nu plecă de-acasă, bătutu-i-a muierea perele cum să se poarte de s-ar întîlni cu omul cel bun, cum să se roage de iertare și, de i-ar mai da ceva, cum să vină sfoară acasă.
Cînd îl vede Norocul apropiindu-se de pădure tot numai cu toporul pe umăr, și mai zdrențos decît în celelalte zile și tot zgîriat, sta să-și iasă în piele.
— Îmi vine să-l toc în cap, să-l omor, zice Norocul cătră Minte, că încă atîta necaz nime nu mi-a făcut ca mișelul acesta.
— Domolește-te, îi zice Mintea, nu el e de vină, ci eu; pînă nu-l voi adia eu cu mîna, să-i dai tu toată bogăția lumii acesteia și tot nu va avea parte de ea. Dacă chiar vrei să cunoști puterea mea, dă-i acum, o sumă de bani cît de mică și vei vedea ce spor va face cu ea, că o să-i sar într-ajutor.
Dar Norocul nu se poate răbda, să nu ocărască pe bietul om, iar în sfîrșit îi dete iarăși o pungă de bani și-i zise:
— Îți mai dau o dată, acum cumpără-ți măcar și ștreang pe ei, că nu-mi pasă, că de trei ori te-am dăruit, încît de aveai cap... puteai să te faci ca un grof.
— Noa vezi așa, zise Mintea, de-avea cap, tu parcă nu ai auzit zicala:
Cap ar fi, dar minte nu-i,
Ăsta-i lucru dracului!
Și adie mintea numai cu-un deget pe om și-ndată se cuminți omul nostru, sărută mîna moșnegilor și le mulțămi pentru daruri. Apoi o apucă lin cătră casă, ca oamenii cei cu minte.
După ce ajunge acasă, arătă nevestei punga plină de bani, îi dădu să cumpere de-ale mîncării și el luă din bani trei sute numărate și-i puse-n șerpar, să meargă la tîrg să cumpere car, boi, și o vacă cu lapte, iar ceilalți bani îi dădu muierii să-i pună chiar pe fundul lăzii.
După ce mîncară ei împreună, după ce se schimbă cu hainele cele mai bunișoare ce le-avea, plecă la tîrg să cumpere boi, vacă cu lapte și car. Cînd plecă îl învăță muierea cum să le aducă:
— Bagă de seamă, zice muierea, cumpără și jug, și funii la car, boii-i vei prinde-n jug, vaca o vei lega-o-n feleherțul dinapoi, iară tu vei ședea pe feleherțul dinainte și-i mîna boii încet, să nu se obosească, numai din cînd în cînd îi striga la ei:
— Ho Bourean, cea Surilă! apoi din cînd în cînd te mai uită și-ndărăptul carului la vacă; vițelul să-l legi lung de grumaz cu o funie, iară celălalt capăt al funii îl înfășuri pe lîngă grumazul vacii. Bagă bine de seamă, c-așa fac gazdele.
Și ascultă omul, apoi își făcu trei sfinte cruci, zise un Doamne ajută și plecă, iar a treia zi intră-n sat șăzînd pe feleherțul unui car nou și strigînd:
— Ho, Bourean, cea, Surilă!; de feleherțul din dărăpt al carului era legată o vacă și de grumazii vacii un vițel ca de nouă săptămâni, vinea adică chiar precum îl povățuise muierea. Părerea de bine a muierii, că a ascultat.
Iar oamenii din sat se mirau de unde el, un sărăntoc, avu atîța bani odată? Ba se chiar ciudeau și ziceau:
— Mă, de cînd a dat norocul de el, parcă e și mai cuminte!
În sat era plin, că el are o mulțime de bani scumpi. Deci, cine avea ceva lucru frumos de vîndut, numai la el mergea. El era însă om cuminte, nu cumpăra toate nimicurile, ci numai de ce avea neapărată trebuință.
Într-o zi el era la ogor, cu boii și cu plugul lui, copilul cel mai mărișor ca de șase ani mîna boii la jug. Era chiar într-o miercuri, parcă amu văd, zi de post. Acasă la muiere merg doi țigani c-un pește cît un copil de trei ani.
— Cumpără, jupîneasă, peștele acesta de la noi, că e prea bun, noi nu ne-ndurăm să-l mîncăm, dă-ne ce ni-i da pe el și să-l mîncați sănătoși.
Muierea cumpără peștele și-l spintecă să facă mîncare din el. Adecă cînd îl spintecă: Zdupp o pungă de bani din foalele peștelui.
Ăsta nu fu scump pește, zise muierea și puse punga bine. După aceea nu trecu vreme de un ceas bun și vine la ea o muiere beată c-o traistă de făină:
— Tu, Măriucă, dă-mi două groșițe pe făina asta, îi da-o la purcei ori la vacă, iar baba Todora ș-ar stîmpăra inima c-oleacă de rachiu.
Nevasta numai să se vadă scăpată de Todora cea beutoare îi dădu două groșițe pe făină și-o goli în lăturariul porcilor. Adecă și din făină huzdup! o pungă cu bani.
Dacă veni bărbatul acasă îi spuse muierea toată întîmplarea, iară el răspunse:
— Pungile acelea ale mele au fost și-ale mele sînt iară, că așa a fost hotărît, ceea ce a căzut din pește o pierdui în baltă colo pescuind, peștele a mîncat-o, țiganul l-a prins dară Dumnezeu l-a-ndemnat pe țigan să vină la noi cu peștele, iar pe tine să-l cumperi; punga cea din făină, numai așă a putut ajunge acolo:
— Cînd cercam să despart pe bețivii ceia la birt, ei îmi sfîrticară cămașa și eu pierdui punga; Tudora cea bețivă cobora treptele cu traista cu făină pe umăr, ea a aflat punga și-a ascuns-o în făină. Beată fiind a uitat de ea, acum nemaiavînd pe ce bea, ți-a vîndut ție punga cu făină cu tot pe două groșițe: ieftină făină! Dar punga a mea a fost și la mine a venit iară singură. Să mulțumim numai lui Dumnezeu de darurile cu care ne-a învrednicit.
În scurtă vreme adunară loc mai mult decît un grof, că dezlegară pungile și tot cumpărară și cumpărară iar oamenii ziceau:
— Pe acela știu că l-a păscut un noroc; iară muierile, ca mai sfătoase adăugau:
Norocul și cu Mintea vreau să-l facă domn cu puterea. Și ele aveau dreptate!
Cine o știe mai departe, eu nu-l opresc, spună-o, că eu atîta o-am auzit, cît v-am spus-o.
Auzită și scrisă în Rodna Veche
Norocul si mintea
Aceasta pagina a fost accesata de 573 ori.