Autori > Alexandr Puskin
Catre un amic versificator
Te-avânţi şi tu, Ariste, ca alţii spre Parnas,
Râvnind, oricum, să-ncaleci pe aprigul Pegas-
Căutător de lauri pe căi primejdioase
Dai cu-ndrăzneală lupta în critici bătăioase.
Ci lasă, tu, cerneala şi pana ta, Ariste,
Uitând păduri, pârâie şi ţintirimuri triste-
Nu cresc iubiri de flăcări în cărticica slabă.
Vezi, să nu cazi din munte! Coboară mai degrabă.
Tot sunt şi fără tine prea mulţi poeţi, şi-or fi,
Ce scot la cărţi, uitarea să aibă ce-nghiti.
Poate şi-acum, de zgomot când te retragi departe,
Având de-o muză proastă, de veşnicie, parte,
Aripile Minervei avându-le egidă
Ascunzi un tată pentru altă Telemahida.
Deci teme-te de soarta poeţilor de-ocară,
Ce cu grămezi de versuri întruna ne omoară-
Răsplata hărăzită de viitor e dreaptă
Că-n Pind aşteaptă lauri, dar şi urzici aşteaptă.
Când gloria nu-ţi vine, să te-nspaimanti! Apollo
Privindu-şi Heliconul şi dând de tine-acolo
Va clătina din capul cu cârlionţ ca,-ndata,
Cu-o joardă de răchită în geniul tău să bată.
Dar ce-i? Te-ncrunţi? Răspunsul mi-l dă sărmana-ţi pană
"Mai bine taci, vei scrie. Baţi gura de pomană!
Eu nu fac cale-ntoarsa când sorţii hărăziră
(Să ştii şi tu!) ca pururi să fiu legat de liră.
Ce-i de mă-acuză lumea când eu în mine cred?
Tu zbiară şi huleşte căci tot rămân poet!"
Artist, poet nu-i omul ce rimă o brodeşte,
Şi, scârţâindu-şi pana, hârtie cheltuieşte.
A scrie versuri bune nu e un fleac, cum crezi-
Cum Vitgenstein uşor e să-i bată pe francezi.
Pe când Derjavin, Dmitrev, Lomonosov sunt puşi
Mereu, la loc de cinste, între poeţii ruşi,
Hrănind cu minte-nălţa învăţături străbune-
Prea multe cărţi mor iute, abia sosite-n lume,
Căci opera lui Grafov, care-n deşert răsună,
Cu Bibrus şi Glazunov va putrezi-mpreună-
Nimeni n-o s-o mai ştie, şi n-o ceti proştii,
Blestemele lui Phoebus o vor pecetlui.
Ci hai să zicem însă c-ai fi în Pind ajuns,
Şi că poet, mulţimea, pe drept cuvânt, te-a uns,
Că toţi vor să citească ce scris la tine-n vers e.
Crezi tu că înspre tine-or începe să se verse,
În fluviu, avuţia- cu-avere să te-alegi,
Tu, ca poet, să cumperi de-a valma, state-ntregi,
În lăzi de fier tot galbeni răsunători să strângi,
Şi-apoi, trântit pe-o rană, să bei şi să mănânci?
Vai! Nu sunt scriitori bogaţi pe lume, frate,
Ursita nu le tăie în marmură palate,
Nici lăzi în care aur să sune şi tresalte!
Cocioaba de sub humă şi podurile-nalte
Sunt ale lor palate şi săli imperiale.
Îi laudă mulţimea, dar îi nutresc jurnale.
Roata fortunei trece, la ei nu face haltă;
Gol s-a născut, gol merse Rousseau-n lumea cealaltă,
Cu cerşetorii Camoes, sarmanu-a petrecut,
Kostrov prin pod murit-a de nimenea ştiut,
Şi mâini străine trupul în raclă i-au închis.
Viaţa lor durere-i şi gloria-i un vis.
La spusa mea, îmi pare, că stai îngândurat!
-"Atunci de ce, vei zice, sever m-ai judecat,
Ca Juvenal pe toate să mi le pomeneşti,
Când despre poezie tu însuţi îmi vorbeşti,
Certat fiind tu însuţi cu muza şi Parnasul,
Să-mi predici despre versuri îţi dregi întruna glasul.
Ce s-a-ntamplat cu tine? Îi fi smintit sau ba?"
Ariste, la-ntrebare am să-ţi răspund aşa:
Cândva,-ntr-un sat, ţin minte şi eu, ca toţi mirenii,
Trăia un popă vârstnic, albit de-amarul vremii.
Trăia-n belşug şi pace, şi cu vecinii drept,
Încât se duse vestea că-i popă înţelept.
Însă, odată, popa prea deşertând pahare
Sosind de la o nuntă, cam beat, spre înserare,
Nişte mujici, săracii, iesitu-i-au-nainte
Zicându-i cu sfială: "Ascultă-ne părinte,
Noi ştim că băutura, în predici, o-nterzici
Şi, să nu bea, aparte, oricărui om îi zici.
Noi credem, dar, ne spune, de ce chiar dumneata..."
-"Staţi şi-ascultaţi! Şi popa astfel le răspundea:
Ce spune popa, faceţi, şi nu ce popa face!
Nu pilda ci cuvântu-i urmaţi. Şi fiţi pe pace."
Eu, cu aceleaşi vorbe am să-ţi răspund, pe loc,
Dar nu să mă justific! Asta n-o vreau deloc.
Ferice-acela care, uitând de poezie,
Fără de chin şi grijă să vieţuiască ştie,
Cu ale sale ode ne-mpovarand jurnale,
Şi, fără să îşi piardă comoara vremii sale,
Nu-i place să se plimbe pe piscuri de Parnas,
Nu-i poftitor de muze, nici de focos Pegas.
Pe el, cu pana-n mână Ramakov nu-l spăimânta,
El nu-i poet, Ariste, dar duce viaţă blândă.
Ci să sfârşesc odată c-oi fi plictisitor,
Şi cu-a satirei pană n-aş vrea să te omor:
Prietene, acuma, după povaţa mea
Lasă-vei oare lira să tacă mâlc sau ba?
Alege deci: e bine când gloria-i cu tine,
Dar să trăieşti în tihnă-i de două ori mai bine!
Râvnind, oricum, să-ncaleci pe aprigul Pegas-
Căutător de lauri pe căi primejdioase
Dai cu-ndrăzneală lupta în critici bătăioase.
Ci lasă, tu, cerneala şi pana ta, Ariste,
Uitând păduri, pârâie şi ţintirimuri triste-
Nu cresc iubiri de flăcări în cărticica slabă.
Vezi, să nu cazi din munte! Coboară mai degrabă.
Tot sunt şi fără tine prea mulţi poeţi, şi-or fi,
Ce scot la cărţi, uitarea să aibă ce-nghiti.
Poate şi-acum, de zgomot când te retragi departe,
Având de-o muză proastă, de veşnicie, parte,
Aripile Minervei avându-le egidă
Ascunzi un tată pentru altă Telemahida.
Deci teme-te de soarta poeţilor de-ocară,
Ce cu grămezi de versuri întruna ne omoară-
Răsplata hărăzită de viitor e dreaptă
Că-n Pind aşteaptă lauri, dar şi urzici aşteaptă.
Când gloria nu-ţi vine, să te-nspaimanti! Apollo
Privindu-şi Heliconul şi dând de tine-acolo
Va clătina din capul cu cârlionţ ca,-ndata,
Cu-o joardă de răchită în geniul tău să bată.
Dar ce-i? Te-ncrunţi? Răspunsul mi-l dă sărmana-ţi pană
"Mai bine taci, vei scrie. Baţi gura de pomană!
Eu nu fac cale-ntoarsa când sorţii hărăziră
(Să ştii şi tu!) ca pururi să fiu legat de liră.
Ce-i de mă-acuză lumea când eu în mine cred?
Tu zbiară şi huleşte căci tot rămân poet!"
Artist, poet nu-i omul ce rimă o brodeşte,
Şi, scârţâindu-şi pana, hârtie cheltuieşte.
A scrie versuri bune nu e un fleac, cum crezi-
Cum Vitgenstein uşor e să-i bată pe francezi.
Pe când Derjavin, Dmitrev, Lomonosov sunt puşi
Mereu, la loc de cinste, între poeţii ruşi,
Hrănind cu minte-nălţa învăţături străbune-
Prea multe cărţi mor iute, abia sosite-n lume,
Căci opera lui Grafov, care-n deşert răsună,
Cu Bibrus şi Glazunov va putrezi-mpreună-
Nimeni n-o s-o mai ştie, şi n-o ceti proştii,
Blestemele lui Phoebus o vor pecetlui.
Ci hai să zicem însă c-ai fi în Pind ajuns,
Şi că poet, mulţimea, pe drept cuvânt, te-a uns,
Că toţi vor să citească ce scris la tine-n vers e.
Crezi tu că înspre tine-or începe să se verse,
În fluviu, avuţia- cu-avere să te-alegi,
Tu, ca poet, să cumperi de-a valma, state-ntregi,
În lăzi de fier tot galbeni răsunători să strângi,
Şi-apoi, trântit pe-o rană, să bei şi să mănânci?
Vai! Nu sunt scriitori bogaţi pe lume, frate,
Ursita nu le tăie în marmură palate,
Nici lăzi în care aur să sune şi tresalte!
Cocioaba de sub humă şi podurile-nalte
Sunt ale lor palate şi săli imperiale.
Îi laudă mulţimea, dar îi nutresc jurnale.
Roata fortunei trece, la ei nu face haltă;
Gol s-a născut, gol merse Rousseau-n lumea cealaltă,
Cu cerşetorii Camoes, sarmanu-a petrecut,
Kostrov prin pod murit-a de nimenea ştiut,
Şi mâini străine trupul în raclă i-au închis.
Viaţa lor durere-i şi gloria-i un vis.
La spusa mea, îmi pare, că stai îngândurat!
-"Atunci de ce, vei zice, sever m-ai judecat,
Ca Juvenal pe toate să mi le pomeneşti,
Când despre poezie tu însuţi îmi vorbeşti,
Certat fiind tu însuţi cu muza şi Parnasul,
Să-mi predici despre versuri îţi dregi întruna glasul.
Ce s-a-ntamplat cu tine? Îi fi smintit sau ba?"
Ariste, la-ntrebare am să-ţi răspund aşa:
Cândva,-ntr-un sat, ţin minte şi eu, ca toţi mirenii,
Trăia un popă vârstnic, albit de-amarul vremii.
Trăia-n belşug şi pace, şi cu vecinii drept,
Încât se duse vestea că-i popă înţelept.
Însă, odată, popa prea deşertând pahare
Sosind de la o nuntă, cam beat, spre înserare,
Nişte mujici, săracii, iesitu-i-au-nainte
Zicându-i cu sfială: "Ascultă-ne părinte,
Noi ştim că băutura, în predici, o-nterzici
Şi, să nu bea, aparte, oricărui om îi zici.
Noi credem, dar, ne spune, de ce chiar dumneata..."
-"Staţi şi-ascultaţi! Şi popa astfel le răspundea:
Ce spune popa, faceţi, şi nu ce popa face!
Nu pilda ci cuvântu-i urmaţi. Şi fiţi pe pace."
Eu, cu aceleaşi vorbe am să-ţi răspund, pe loc,
Dar nu să mă justific! Asta n-o vreau deloc.
Ferice-acela care, uitând de poezie,
Fără de chin şi grijă să vieţuiască ştie,
Cu ale sale ode ne-mpovarand jurnale,
Şi, fără să îşi piardă comoara vremii sale,
Nu-i place să se plimbe pe piscuri de Parnas,
Nu-i poftitor de muze, nici de focos Pegas.
Pe el, cu pana-n mână Ramakov nu-l spăimânta,
El nu-i poet, Ariste, dar duce viaţă blândă.
Ci să sfârşesc odată c-oi fi plictisitor,
Şi cu-a satirei pană n-aş vrea să te omor:
Prietene, acuma, după povaţa mea
Lasă-vei oare lira să tacă mâlc sau ba?
Alege deci: e bine când gloria-i cu tine,
Dar să trăieşti în tihnă-i de două ori mai bine!
Catre un amic versificator
Aceasta pagina a fost accesata de 598 ori.