Autori > Alecu Russo
Stanca corbului
Vizitand valea Bicazului, care da in valea Bistritei, caii nostri se insirau pe carari inguste si pietroase, condusi fiind de un calauz muntean. Acesta era tipul romanului din Carpati, tanar, vesel, sprinten, dibaci, lipsit de invatatura, insa inzestrat cu bunul simt al stramosilor nostri. El isi purta calul in joc si ne povestea in graiul sau poetic viata lui de copil al muntilor, vanatorile sale la ursi si chiar indragirile inimii lui, spunandu-ne totodata numele piscurilor si admirand ca noi maretele asezaturi stancoase, care ne inconjurau ca un amfiteatru urias.
Stramtoarea in care curge paraul Bicazului este una din cele mai frumoase din Carpati; natura pare ca a voit a aduna la un loc tot ce a putut crea mai gratios, mai pitoresc si mai grozav.
Tablou magic si demn de penelul lui Salvator Rosa . Soarele asfintind intr-un ocean de lumina infocata; cativa plaiesi trecand printre copaci; cativa vulturi, zburand roata imprejurul varfului Ceahlaului, si jos, langa o nalta stanca, caii nostri adapandu-se in apa limpede a Bicazului!
- Priviti - ne zice calauzul nostru - acea padure neagra ce se intinde in dreapta si in stanga, colo in zare, spre Ceahlau... Ea este linia hotarului Moldovei si in ea facem adese vanat la caprioare, la ursi... ba chiar si la unguri cateodata.
- La unguri?
- Da. Plaiesii nostri din timpurile vechi si pana in timpurile de azi au preschimbat glonturi cu catanele nemtesti... Hei!... multi brazi ascund la radacina lor trupuri omenesti si printre rasunetele sperioase, ce ies noaptea din codri, trebuie sa fie si glasurile celor ucisi.
- Bine, dar pentru ce acele ucideri?
- Pentru ce?... Pentru un cuvant, pentru o caprioara care trece hotarul, pentru ura contra secuilor ce ne prada pamantul pe nesimtite.
Aceasta expresie energica a pradarii pamantului ne facu sa gandim cu mahnire la nepasarea guvernului care permite vecinilor de a stramuta necontenit linia de fruntarie a tarii in paguba noastra.
Unul din noi insa, mai mult admirator de podoabele naturii decat de faptele oamenilor, intreba pre calauzul nostru cum se numea stanca dreapta, ca un zid, langa care ne aflam.
- Piatra Corbului, raspunse el.
- Are vreo legenda?
- Ce sa aiba, domnule?
- Are vreo istorie, vreo basna, vreo...
- A! inteleg; are, ca toate stancile cate le vedeti.
- O stii?
- Cum nu?... Ce nu stiu eu?
- Spune-o... spune-o... ziseram cu totii, apropiind caii nostri de ai lui. Romanul isi clatina pletele, tinti ochii sai vulturesti pe varful stancii si povesti:
- Stanca asta incununata cu plopi si mesteacani, precum o vedeti, a fost martor unei intamplari foarte jalnice, de care se pomeneste la noi din neam in neam.
Stramtoarea in care curge paraul Bicazului este una din cele mai frumoase din Carpati; natura pare ca a voit a aduna la un loc tot ce a putut crea mai gratios, mai pitoresc si mai grozav.
Tablou magic si demn de penelul lui Salvator Rosa . Soarele asfintind intr-un ocean de lumina infocata; cativa plaiesi trecand printre copaci; cativa vulturi, zburand roata imprejurul varfului Ceahlaului, si jos, langa o nalta stanca, caii nostri adapandu-se in apa limpede a Bicazului!
- Priviti - ne zice calauzul nostru - acea padure neagra ce se intinde in dreapta si in stanga, colo in zare, spre Ceahlau... Ea este linia hotarului Moldovei si in ea facem adese vanat la caprioare, la ursi... ba chiar si la unguri cateodata.
- La unguri?
- Da. Plaiesii nostri din timpurile vechi si pana in timpurile de azi au preschimbat glonturi cu catanele nemtesti... Hei!... multi brazi ascund la radacina lor trupuri omenesti si printre rasunetele sperioase, ce ies noaptea din codri, trebuie sa fie si glasurile celor ucisi.
- Bine, dar pentru ce acele ucideri?
- Pentru ce?... Pentru un cuvant, pentru o caprioara care trece hotarul, pentru ura contra secuilor ce ne prada pamantul pe nesimtite.
Aceasta expresie energica a pradarii pamantului ne facu sa gandim cu mahnire la nepasarea guvernului care permite vecinilor de a stramuta necontenit linia de fruntarie a tarii in paguba noastra.
Unul din noi insa, mai mult admirator de podoabele naturii decat de faptele oamenilor, intreba pre calauzul nostru cum se numea stanca dreapta, ca un zid, langa care ne aflam.
- Piatra Corbului, raspunse el.
- Are vreo legenda?
- Ce sa aiba, domnule?
- Are vreo istorie, vreo basna, vreo...
- A! inteleg; are, ca toate stancile cate le vedeti.
- O stii?
- Cum nu?... Ce nu stiu eu?
- Spune-o... spune-o... ziseram cu totii, apropiind caii nostri de ai lui. Romanul isi clatina pletele, tinti ochii sai vulturesti pe varful stancii si povesti:
- Stanca asta incununata cu plopi si mesteacani, precum o vedeti, a fost martor unei intamplari foarte jalnice, de care se pomeneste la noi din neam in neam.
Cica pe timpul stramosilor, un strain, pribegind de la dealul Corbului dinspre Borsec, a venit sa se aseze la Bicaz. El isi dura o casuta mai deoparte, pentru ca pe aicea, pe la noi, fiecare cotun e locuit de un singur neam, si strainii nu sunt primiti in sanul lui.
Pribeagul avea o fata, careia bistritenii ii dasera numele de Corbita, intru aducerea-aminte a dealului unde ea se nascuse. ...Ce fata! ce bujor de copila!... Cica era sprintena ca o caprioara! cica gurita ei era un fagur de miere; cica ochii ei straluceau ca focurile, ce le aprind ciobanii noaptea in intunericul codrilor.
Multi flacai umblau sa-i vaneze dragostea; multi cantau doine in childa ei, dar din toti numai unul, un plaies cu pletele lungi si cu chipul de fat-frumos, avu norocul sa cada drag Corbitei. Parintii lor se primira a se incuscri si ii logodira dupa obicei.
Pe atuncea, spun batranii ca se faceau adese navaliri de tatari in tara si ca in urma lor ramanea numai cenusa si sange. Paganii dracului!... cica mancau carne de cal si beau lapte de iapa.
intr-o zi, o ceata de tatari, patrunzand in munti, ajunsera pana in valea Bicazului, pradand, arzand, ucigand tot ce era in calea lor. Tatal Corbitei si logodnicul ei cazura morti langa copila pe care ei voiau sa o apere, caci tatarii auzisera de frumusetea ei si aveau de gand sa o duca poclon hanului de la Bugeac.
Corbita insa scapa ca apa printre degetele lor si o apuca la fuga spre munte, urmarita de tatari, ca o ciuta haituita de lupi. Biata fata alerga pe dupa copaci, pe dupa stanci si din cand in cand se oprea putin, ca sa se mai rasufle, dar n-avea vreme sa inghita macar o dusca de aer, caci tatarii ii calcau pe urme.
Corbita, inspaimantata, nebuna de groaza si de durere, se indrepta spre stanca asta si ajunse curand pe marginea ei. Aicea ea se opri o clipa si cata in urma. Tatarii se apropiau cu fuga.
Atunci ea cazu in genunchi si se ruga lui Dumnezeu sa-i vie-n ajutor... Zadarnica rugaminte!... Mana unui tatar se intinse sa o apuce, insa ea, ridicandu-se drept in picioare, cu parul despletit de vant, cu ochii aprinsi, cu fata alba, ca un crin, zise: "Atunci s-ajungeti voi, cand iti pune mana pe Corbita!" - si deodata ea se arunca in prapastie. Trupul ei se cufunda in apa Bicazului, zdrobindu-se de bolovani, iar tatarii ramasera incremeniti si fura ucisi chiar pe muchea stancii de o ceata de plaiesi, care alergasera in ajutorul Corbitei.
De atuncea locul acesta se numeste: Stanca Corbului! in zilele de sarbatori, pe cand fragii sunt copti, fetele de prin cotunele invecinate se aduna pe piscul stancii si canta doina Corbitei; iar in noptile luminoase ale primaverii pastorii zaresc adese o umbra alba clatinandu-se pe varful stancii si apoi lunecand de-a lungul ei pana-n apa Bicazului.
Calauzul tacu, lasandu-ne sub o impresie adanca; si nu stiu cum se intampla, caci in noaptea aceea somnul nostru, leganat de vuietul valurilor Bistritei, fu totodata si framantat de visuri neplacute. Pare ca o stanca mare ne apasa pieptul, in vreme ce o ceata de tatari ne ameninta scrasnind din dinti, si o copila gingasa intindea mainile spre noi.
Pribeagul avea o fata, careia bistritenii ii dasera numele de Corbita, intru aducerea-aminte a dealului unde ea se nascuse. ...Ce fata! ce bujor de copila!... Cica era sprintena ca o caprioara! cica gurita ei era un fagur de miere; cica ochii ei straluceau ca focurile, ce le aprind ciobanii noaptea in intunericul codrilor.
Multi flacai umblau sa-i vaneze dragostea; multi cantau doine in childa ei, dar din toti numai unul, un plaies cu pletele lungi si cu chipul de fat-frumos, avu norocul sa cada drag Corbitei. Parintii lor se primira a se incuscri si ii logodira dupa obicei.
Pe atuncea, spun batranii ca se faceau adese navaliri de tatari in tara si ca in urma lor ramanea numai cenusa si sange. Paganii dracului!... cica mancau carne de cal si beau lapte de iapa.
intr-o zi, o ceata de tatari, patrunzand in munti, ajunsera pana in valea Bicazului, pradand, arzand, ucigand tot ce era in calea lor. Tatal Corbitei si logodnicul ei cazura morti langa copila pe care ei voiau sa o apere, caci tatarii auzisera de frumusetea ei si aveau de gand sa o duca poclon hanului de la Bugeac.
Corbita insa scapa ca apa printre degetele lor si o apuca la fuga spre munte, urmarita de tatari, ca o ciuta haituita de lupi. Biata fata alerga pe dupa copaci, pe dupa stanci si din cand in cand se oprea putin, ca sa se mai rasufle, dar n-avea vreme sa inghita macar o dusca de aer, caci tatarii ii calcau pe urme.
Corbita, inspaimantata, nebuna de groaza si de durere, se indrepta spre stanca asta si ajunse curand pe marginea ei. Aicea ea se opri o clipa si cata in urma. Tatarii se apropiau cu fuga.
Atunci ea cazu in genunchi si se ruga lui Dumnezeu sa-i vie-n ajutor... Zadarnica rugaminte!... Mana unui tatar se intinse sa o apuce, insa ea, ridicandu-se drept in picioare, cu parul despletit de vant, cu ochii aprinsi, cu fata alba, ca un crin, zise: "Atunci s-ajungeti voi, cand iti pune mana pe Corbita!" - si deodata ea se arunca in prapastie. Trupul ei se cufunda in apa Bicazului, zdrobindu-se de bolovani, iar tatarii ramasera incremeniti si fura ucisi chiar pe muchea stancii de o ceata de plaiesi, care alergasera in ajutorul Corbitei.
De atuncea locul acesta se numeste: Stanca Corbului! in zilele de sarbatori, pe cand fragii sunt copti, fetele de prin cotunele invecinate se aduna pe piscul stancii si canta doina Corbitei; iar in noptile luminoase ale primaverii pastorii zaresc adese o umbra alba clatinandu-se pe varful stancii si apoi lunecand de-a lungul ei pana-n apa Bicazului.
Calauzul tacu, lasandu-ne sub o impresie adanca; si nu stiu cum se intampla, caci in noaptea aceea somnul nostru, leganat de vuietul valurilor Bistritei, fu totodata si framantat de visuri neplacute. Pare ca o stanca mare ne apasa pieptul, in vreme ce o ceata de tatari ne ameninta scrasnind din dinti, si o copila gingasa intindea mainile spre noi.
Stanca corbului
Aceasta pagina a fost accesata de 2368 ori.