Autori > Alecu Russo
Holera
De o bucata de vreme incoace o amenintare infricosata se leagana pe populatiile Europei. Ca si ciuma in timpurile trecute, ie, si mai mult decat ciuma, holera isi intinde stapanirea pe toate tarmurile, infrunta toate climele si se joaca de toate pregatirile. Paza sau nepaza, raceala sau caldura, dieta sau navala n-o cheama, dar nici o alunga. Vine, se duce cu pricina si fara pricina, se intoarce neasteptat, zboara sau cloceste... cand ie-si alege prada... cand o ie de-a valma.
Moldova a vazut holera de doua ori si n-o mai uita... ea, care a uitat ciuma, ea a avut-o veacuri... caci holera este legata cu cronicile timpului nou.
Iar incepe a se vorbi de grozavul rau prin preajma noastra; holera a batut tara leahului, Galitia, se presupune pe unele locuri in Tara Neamtului. Teama a fost mare mai deunazi si mult se lungise; holera a slujit de vorba prin salonurile Iesului. La acest prilej am auzit multa aducere-aminte a amanduror holere din Moldova. Din doua sute de oameni, boieri si feciori de boieri, nici unul nu s-a gasit sa nu fie voinicul unui epizod, insa eu, care am avut nenorocirea de a ramanea singur viu din patruzeci persoane ce locuiau intr-o casa, sa spun drept ca nu cred epizodelor noua de la 1848. Dar frica trezita in voinicii nostri cetatani mi-a adus aminte de o balada si de un om... cinstit...
La intamplari mari se arata fizionomia popoarelor si se poate masura puterea sufleteasca a omenirii. Atuncea se dezveleste daca un popor ii dobitoc sau om. Asadara, pe cand treptele ridicate ale societatii fug, se vaieta, se inflanelesc, pe cand doctorii lipsesc si spitalurile se inchid, fizionomia obstii ramane tot serioasa si neschimbata... ca fatalitatea... zeul cel mare al stramosilor nostri...Dogma zisa a Orientului, nu stiu de ce, este religia popoarelor..."De este sa fie, tot a fi..." si cu vorba aceasta romanul horaieste linistit, macar sa peie lumea...
insa in toata aceasta stoica liniste, inima se moaie. Relatiile zilnice se prefac mai iubitoare, mai duioase. Cat de mare este nebagarea in seama externa a naravurilor, la intamplari care covarsesc inchipuirea omeneasca si o tintuiesc intr-o nemarginita neputinta, un ce nespus si neputincios a spune arunca o mareata si jalnica apropiere. Doi prieteni intalnindu-se se strang mai tare de mana, si de intra in vro craciuma nu numai inchina paharele cu seriosul cunosut al romanilor, dara fac o adevarata libatie mortii: "Sa ne intalnim pe ceea lume, mai frate".
Balada care ne dovedeste aceste doua fete grave si simtite ale medaliei numita romanul, ca toate baladele populare, incepe cu expunerea cea mareata in doua linii a sugetului, de care numai zicatorii satelor si Omerii stiu taina...
Sus pe malul Oltului,
La casele Valcului,
Valcu bea si veseleste,
De holera nici gandeste.
Valcu "bea si veseleste", Valcu, romanul care nu-si schimba nici fata, nici obiceiurile in fiinta primejdiei ce ameninta curtea si bordeiul, se gateste de dus in campie la agonisit pentru copii dupa mustrarea maicii sale batrane care-i zice:
— Tu bei si te veselesti
si de holera nu gandesti.
Dar balada urmeaza:
Iata holera ca sosea...
La expresia aceasta nu-ti aduci aminte cum ne inchipuiam in frageda noastra copilarie fiinta ciumei?... o femeie mititica la stat, imbracata de sus pana in picioare intr-o panza alba festelita, infasurata pana sub gatita intr-o carpa iarasi alba, incat nici obrazul, nici ochii, nici gura nu se vedea, o inchipuire poporala, ca sa talmaceasca ca boalele sunt oarbe si secera tot, bunul si raul, cateodata mai mult pe bunul, batranul si tineretea, si pe cel nevoias, si cel care nu cere alta de la Dumnezeu decat viata indelungata. De multe ori am visat chipul ciumei si pe tiganca cea nalta-nalta ca copacii, care se primbla prin poiene cu desaga de-a umere de-amiaza si se uita in tarina peste garduri...
Holera sosi... Aicea incepe duelul intre epidemie si puterea sufleteasca. Aici obrazul cel de bronz al romanului se topeste si ramane omul cu simtirile lui... Orbul sau cersetorul care a cantat intai cantecul Holerei, prin o tranzitie minunata, se ridica de la metamorfoza ovidica si marimea epica a micului poem la ceea ce inima unui om are mai simtit si mai dureros. Romanul cel nepasator, romanul care, desi se veseleste cand lumea se sfarma, Valcu intreaba cu saga cea vicleana care o cunoastem toti: — "He, Holera, ce cauti pe la noi?" — "Am venit — raspunde baba incarpuita — am venit sa-ti iau copilele." Valcu stia ca poate sa moara si nu-i pasa:
Dar de copile nu gandea...
Romanul piere, omul si parintele se iveste, balada nu se incurca in analiza, trece repede la telul ei, caci stie marele poet ca omul se misca intai la intamplari, si apoi vin reflectiile. Gandul, adica reflectia, nu este in obiceiurile romanului, balada ne-a spus-o din capul locului. Valcu intra in tocmala cu Holera... o trasatura foarte repede, dara foarte caracteristica a neamului nostru. Valcu plangesi intra in tocmala... vrea sa deie rusfert raului... si ce rusfert... rusfert parintesc.
Lasa copilele,
Ca mi-s dragi ca soarele,
si-mi ia zilele.
Parintele si romanul au vorbit, caci la roman, dupa copil, ce este in randul dragostei decat natura, campul, codrul si soarele!...
Holera cea puternica nu se indura de lacrimile romanului... Valcu, omul care a gandit ca nimic nu este mai scump decat bucuriile sufletului, de la rusfertul moral pica la rusfertul cunoscut... el vreasa deie carul... boii... oile... tot... numai sa scape copilele... care-i sunt dragi ca soarele...
Dialogul cu Holera se mantuie in repetitia acestei comparatii, si un rand mai jos, dupa ce ne arata Holera facand semne cu mana laportita unei copilite balaioare, balada adauga fara alta zicere: ca "sus pe malul Oltului" a ramas pustie: "casa Valcului"!...
Ati vazut canavaua baladei, sa vorbim si de omul cinstit, aista-i un episod... dara adevarat.
Pe la anul 1838 sau 1839 ma intamplasem intr-o dupa-masa la polcovnicul M., unde o numeroasa adunare de militari si particulari se indeletnicea a be ciubuce pe niste lungi divanuri in odaia cea mare, care pe atuncea inca nu se chema, peste tot locul, salon. Fumul intuneca odaia si vorba felurita se curmezesea. in mijlocul vuietului, usa se deschise si dl Maior B... intra. Un ura il primi si vorbele isi luara iar cursul lor. Iasul la 1839, ca si astazi, nu se deosebea prin vreun entuziasm strasnic pentru nici o individualitate sau vro pricina. Primirea dlui B. ma mira... si este de mirare, caci omul nu avea nimica de cele ce impune o persoana societatii Iasului. Nici inraurire... nici bogatie... nici lingusire... nici tinerete, nici scandaluri politice sau amoreza; cronica Iasului, asa de bogata pe acea vreme, nu-l stia. Nesimtitor nu era maiorul, caci isi intorcea capul cand intalnea o femeie batrana sau sluta, iar cu cele frumoase vorbea multa vreme si altele... Ce era dara domnul B., sa insufle o asa dragoste... Era pentru multi un original si pentru toti... lucru rar... un om cinstit!... Domnul B. era de mijloc la faptura, dara asa de tigarit si de slab, ca se vedea printr-insul, si se parea un urias; o pereche de pantaloni largi peste toata masura lui putea ascunde fusele ce-i slujeau de piciore. Cand se primbla, mainile mergeau intr-o parte, picioarele in alta, iar capul se legana in toate partile; intalnindu-l pe ulita dand peste trasuri, incurcandu-se in pavelele si butucii cu care era podit Iasul, se parea o stahie... Capul era dezbracat de par si numai in varf vite surii si stralucitoare se clatinau, fruntea inaintita, galbena ca ceara, sfarsita cu o perechede sprancene tufoase ca secara de la Sfinta Elena, se lega cu un nascoroietic. Ochii mititei si scanteietori si mustata sa neagra ca pana corbului si dreapta ca parul ariciului zburlit, doi favoriti puternici cuprinzand ovalul obrazului, arat de vine albastre, faceau din dl B. o fizionomie neuitata. Pe langa acestea era plin de distractii, moale in miscari, glasul intunecat si slab, si isi manca nesfarsit mustatile. Sufleteste dl B. era bun, de treaba, harnic si cinstit, de plesneai de ciuda.
Mi se pare ca il vad inca. Cum sedeam trantiti pe divanuri in toata dezinvoltura moldoveneasca, maiorul se tinea in picioare inapropierea unei mese, pe care isi sprijinea o mana lunga si dispoiata, pufaind nemteste dintr-un ciubuc. La segile noastre de taifetul sau tutungeresc, introlocate de reflectii filozofice asupra fumului si a maririlor, caci erau tineri toti pe atuncea, maiorul zicea cu zambetul lui: "Totu-i fum in lume, fum pentru fum, mai bine imi place a trage catinel si multa vreme din pipa asta, decat iute si sa se scurga repede. Cei care se suie vartos pe o roata se scoboara asijderea." Oraza de soare se juca pe fizionomia maiorului si se asemana, as zice daca le-ati cunoaste, cu zugravelile lui Rembrandt, iar fiindca multi nu cunosc acele zugraveli, el se aseamana cu un chip din alta lume. Fiecare din noi facea monografia tutunului, spunea ziua, ceasul si prilejul cand incepuse a deprinde puturosul narav.
— Eu — zicea maiorul — nici gustul, nici pilda, nici indemnul vreunei femei nu m-au adus la aceasta... caci sunt femei care s-ar socoti necinstite sa iubeasca un om care nu juca biliard si carti si nu tragea tutun... Dar nevoia holerei m-a silit. Chemat de slujba mea de a vedea si a trai cu moartea in toate zilele in acea vreme, a ridica strajile ce picau, a ingropa fara deosebire soldatii si civilii, rugasem pe doctorul stabului sa-mi deie vreun leac, socotind si eu ca ar putea fi vreun leac. Asa-i omul!... cand zidirea lumii se sfarma, omul cel mai tare seamana (a) copil, necredinciosul alearga la doctori, pe care inainte si in urma primejdiei ii chemam sarlatani. Catu-i viata inflorita, o cheltuim nebuneste; cand moartea bate lausa, staruind la leacul hotarat ca un creditor indaratnic, ne rugamsa mai astepte o minuta. Doctorul imi dadu razand un sipusor si-mi prescri sa beau tutun: "Holera — zice el — e boala vazduhului, fumul il curata; fuma si nu te teme... caci daca e pe moarte, apoi holera nimereste si in curtile aerisite si curate si te uita si langa un bolnav; in mana lui Dumnezeu e taina si leacul..." intarit asemenea de facultate ma dadui indatoririlor mele, fara a mai gandi la primejdie. Pipa in dinti, in buzunari leacuri si flanele, doctoream si incurajam soldatii, care de multe ori mureau in bratele mele. intr-o zi insa am crezut ca randul meu sosi...
Un soldat adusese holera in Iasi, intr-o clipala moartea isi intinse aripile asupra marelui oras. De multe ori slobozind unui soldat foaia la spital, se ducea la groapa. La inceput ocarmuirea, spre linistea poporului, ascundea raul, dara raul indoindu-se, insutindu-se in putine zile, spaima apuca orasenii; incepura oamenii a fugi ca in bejaniile tatarasti, cei care ramaneau se inarmau si se strajuiau prin casele lor. Norodul ramase singur. Militia, inca tanara, fu scoasa la Holboca; si ca sa nu ramaie targul fara paza, se randuise din cincisprezece in cincisprezece zile cate o roata de grenadiri. Dar roata cea intai randuita, surpata de boala, nu intarzie a-si cere schimbatori... Generalul M. se facu Dunare... "De ce — striga ofiterul cu raportul — de ce ai imbracat uniforma... nu stii ca datoria catre patrie se arata nu numai pe campul bataliei, dara orisiunde se cere jertfa vietii?... Soldati de-o zi, trebuie sa va botezati uniforma in orice primejdie." Iar ochii generalului fugeau cand pe raport, cand pe ulita... Ulitele erau ceva de speriat, Iasul, cu cinci zile mai inainte stralucitor de trasuri, livrele, toalete, uniforme aurite, Iasul in care se plimba serile pe toate ulitele cu ghitara si muzicile regimenturilor, cu ras, cu saga si amoruri, acum se zbuciuma in ceasurile cele de pe urma. Se auzea numai un vuiet inadusit, pe care glasul clopotelor de moarte (il) covarsea infiorator. in toate partile se intindeau bolnavii cerand ajutor, mame despletite strangand copiii lor morti, scene de deznadajduire, chicote dracesti prin craciume si birturi, multi arsi de sete sa taraiau pe la fantani, se culcau in glod,multi mureau, cativa se duceau sanatosi. infricosat lucru e boala prin orase! Pe toate ulitele, care pline de trupuri, cu picioarele, mainile si capetele in toate partile balabanind dupa umbletul nepotrivit. in zilele linistite, auzirea mortii de-abia iti lasa o impresie trista, dara sa vezi cum duce la groapa sute de mii, sa vezi oameni tavalindu-se in glod, sa simti ca pier familii intregi, si uitandu-te imprejuru-ti sa nu mai intalnesti un prieten macar sau o cunostinta, este peste incipuire de a spune si, ce e mai de jale, poate ca astazi nici nu ne mai aducem aminte de aceste jertfe.
La cea vreme venise si randul meu, desi raul contenise. Eram leitenant; intr-o zi, ducandu-ma in targul de jos la o spiterie, intalnisem un subofiter, care se sculase de pe boala; era slab, ostenit, cu fata galbena si mai mult mort. impotriva descriptiei doctorului, si in primejdie de a-l intoarce boala, subofiterul se taraise pana la spiterie, unde avea un prieten. "Cum — ii zisei vazandu-l — indraznesti sa iesi?... Hirurgul te-a oprit." — "Dar!" — "Bine, nu te temi?" — "Pe viata mea, domnule leitenant, asa mi-e de scarba sa traiesc singur, ca mai bine moartea. Nu mai pot."
Asa de slab, asa de mancat era de holera bietul om, ca vedeam ca fara ajutor nu s-ar mai fi putut intoarce acasa. il suii in trasura langa mine, tinandu-l strans de mana, caci cel mai mic hop il obora, de-abia pornisem si vazui pe tanarul unterofiter galbenind ca ceara si invartindu-si ochii. — "Ce ai?" strigai. — "Nimic — raspunse un glas murind — o ameteala..."
Dara nu sfarsi, ca capul ii juca in dreapta si in stanga si apoi pica pe piept, si in sfarsit trupul, ca un sac nesprijinit, se lasa pe perinile de dinainte; fara a mai gandi mai departe, cu mainile mele ii faceam un brau si strigai vezetiului sa fuga la polcovnicul L...,care sedea in apropiere.
in minutul acela o frica nespusa ma lua in spate. Un ce rece imi trecu prin vine si o tremura ma cuprinse, dar, domnilor, o frica grozava, sangele se oprise in mine si simteam carcei in picioare, muream...
Maiorul se opri in spunerea lui, sau pentru a se mai rasufla, sau pentru a departa vreo impresie putin vesela, caci isi trecu de vro trei ori degetele lui ascutite, prin rarele vite, tusi pana din fundul pieptului.
— Vedeti — urma maiorul razand de un ras care numai maiorul il avea — vedeti galbiciunea mea... nu-i nimica pe langa galbiciunea ce aveam dupa spusa celor ce ma cotorasira de subofiterul meu...intors acasa ma apucam la frecat si la invelit cu toate flanelele ce puteam gasi, dara ideea ca aveam holera ma urmari si dupa ce trecu holera... incepui a fi fricos; numai gandeam la bietul subofiter, si mi se incretea carnea pe mine.
Unterofiterul se insanatosi de al doile si in curand cu o mare bucurie ma dusei la Holboca.
— Intr-o zi dupa-masa — adauga maiorul — fusesem trimis in targ cu un raport catre generalul M. Nu sunt in stare, domnilor, sa va descriu tacerea si mahniciunea ce infatisa Iasul. De-abia de la margine pana la cvartirul generalului intalneam cand si cand cate un chip de om. Era ceva in aer si pe ulite din pustietatile de care vorbesc scripturile; in locul multimii de trasuri, negutitori, de miimile de jidovi, domnea tacerea grozava a unui oras de saptezecimii de oameni, ce se rumpe numai de caraiturile cioarelor, de urletul turmelor de caini salbataciti si de calcatura calului meu.
Va scutesc, domnilor, de reflectiile mele... dara mare jale este pe vremi nenorocite, cand un targ sau o tara se topeste intr-o clipala. Va doresc sa nu ajungeti asemenea zile... atuncea se cunoaste cate de scumpa o vorba, ce este o stransura de mana si cata putina deosebire este in oameni mari si mici... "Nenorocirea ne reboteza iarasi pe toti frati..."
Naratia maiorului ne cam atrista si conversatia ramase mai linistita.
Moldova a vazut holera de doua ori si n-o mai uita... ea, care a uitat ciuma, ea a avut-o veacuri... caci holera este legata cu cronicile timpului nou.
Iar incepe a se vorbi de grozavul rau prin preajma noastra; holera a batut tara leahului, Galitia, se presupune pe unele locuri in Tara Neamtului. Teama a fost mare mai deunazi si mult se lungise; holera a slujit de vorba prin salonurile Iesului. La acest prilej am auzit multa aducere-aminte a amanduror holere din Moldova. Din doua sute de oameni, boieri si feciori de boieri, nici unul nu s-a gasit sa nu fie voinicul unui epizod, insa eu, care am avut nenorocirea de a ramanea singur viu din patruzeci persoane ce locuiau intr-o casa, sa spun drept ca nu cred epizodelor noua de la 1848. Dar frica trezita in voinicii nostri cetatani mi-a adus aminte de o balada si de un om... cinstit...
La intamplari mari se arata fizionomia popoarelor si se poate masura puterea sufleteasca a omenirii. Atuncea se dezveleste daca un popor ii dobitoc sau om. Asadara, pe cand treptele ridicate ale societatii fug, se vaieta, se inflanelesc, pe cand doctorii lipsesc si spitalurile se inchid, fizionomia obstii ramane tot serioasa si neschimbata... ca fatalitatea... zeul cel mare al stramosilor nostri...Dogma zisa a Orientului, nu stiu de ce, este religia popoarelor..."De este sa fie, tot a fi..." si cu vorba aceasta romanul horaieste linistit, macar sa peie lumea...
insa in toata aceasta stoica liniste, inima se moaie. Relatiile zilnice se prefac mai iubitoare, mai duioase. Cat de mare este nebagarea in seama externa a naravurilor, la intamplari care covarsesc inchipuirea omeneasca si o tintuiesc intr-o nemarginita neputinta, un ce nespus si neputincios a spune arunca o mareata si jalnica apropiere. Doi prieteni intalnindu-se se strang mai tare de mana, si de intra in vro craciuma nu numai inchina paharele cu seriosul cunosut al romanilor, dara fac o adevarata libatie mortii: "Sa ne intalnim pe ceea lume, mai frate".
Balada care ne dovedeste aceste doua fete grave si simtite ale medaliei numita romanul, ca toate baladele populare, incepe cu expunerea cea mareata in doua linii a sugetului, de care numai zicatorii satelor si Omerii stiu taina...
Sus pe malul Oltului,
La casele Valcului,
Valcu bea si veseleste,
De holera nici gandeste.
Valcu "bea si veseleste", Valcu, romanul care nu-si schimba nici fata, nici obiceiurile in fiinta primejdiei ce ameninta curtea si bordeiul, se gateste de dus in campie la agonisit pentru copii dupa mustrarea maicii sale batrane care-i zice:
— Tu bei si te veselesti
si de holera nu gandesti.
Dar balada urmeaza:
Iata holera ca sosea...
La expresia aceasta nu-ti aduci aminte cum ne inchipuiam in frageda noastra copilarie fiinta ciumei?... o femeie mititica la stat, imbracata de sus pana in picioare intr-o panza alba festelita, infasurata pana sub gatita intr-o carpa iarasi alba, incat nici obrazul, nici ochii, nici gura nu se vedea, o inchipuire poporala, ca sa talmaceasca ca boalele sunt oarbe si secera tot, bunul si raul, cateodata mai mult pe bunul, batranul si tineretea, si pe cel nevoias, si cel care nu cere alta de la Dumnezeu decat viata indelungata. De multe ori am visat chipul ciumei si pe tiganca cea nalta-nalta ca copacii, care se primbla prin poiene cu desaga de-a umere de-amiaza si se uita in tarina peste garduri...
Holera sosi... Aicea incepe duelul intre epidemie si puterea sufleteasca. Aici obrazul cel de bronz al romanului se topeste si ramane omul cu simtirile lui... Orbul sau cersetorul care a cantat intai cantecul Holerei, prin o tranzitie minunata, se ridica de la metamorfoza ovidica si marimea epica a micului poem la ceea ce inima unui om are mai simtit si mai dureros. Romanul cel nepasator, romanul care, desi se veseleste cand lumea se sfarma, Valcu intreaba cu saga cea vicleana care o cunoastem toti: — "He, Holera, ce cauti pe la noi?" — "Am venit — raspunde baba incarpuita — am venit sa-ti iau copilele." Valcu stia ca poate sa moara si nu-i pasa:
Dar de copile nu gandea...
Romanul piere, omul si parintele se iveste, balada nu se incurca in analiza, trece repede la telul ei, caci stie marele poet ca omul se misca intai la intamplari, si apoi vin reflectiile. Gandul, adica reflectia, nu este in obiceiurile romanului, balada ne-a spus-o din capul locului. Valcu intra in tocmala cu Holera... o trasatura foarte repede, dara foarte caracteristica a neamului nostru. Valcu plangesi intra in tocmala... vrea sa deie rusfert raului... si ce rusfert... rusfert parintesc.
Lasa copilele,
Ca mi-s dragi ca soarele,
si-mi ia zilele.
Parintele si romanul au vorbit, caci la roman, dupa copil, ce este in randul dragostei decat natura, campul, codrul si soarele!...
Holera cea puternica nu se indura de lacrimile romanului... Valcu, omul care a gandit ca nimic nu este mai scump decat bucuriile sufletului, de la rusfertul moral pica la rusfertul cunoscut... el vreasa deie carul... boii... oile... tot... numai sa scape copilele... care-i sunt dragi ca soarele...
Dialogul cu Holera se mantuie in repetitia acestei comparatii, si un rand mai jos, dupa ce ne arata Holera facand semne cu mana laportita unei copilite balaioare, balada adauga fara alta zicere: ca "sus pe malul Oltului" a ramas pustie: "casa Valcului"!...
Ati vazut canavaua baladei, sa vorbim si de omul cinstit, aista-i un episod... dara adevarat.
Pe la anul 1838 sau 1839 ma intamplasem intr-o dupa-masa la polcovnicul M., unde o numeroasa adunare de militari si particulari se indeletnicea a be ciubuce pe niste lungi divanuri in odaia cea mare, care pe atuncea inca nu se chema, peste tot locul, salon. Fumul intuneca odaia si vorba felurita se curmezesea. in mijlocul vuietului, usa se deschise si dl Maior B... intra. Un ura il primi si vorbele isi luara iar cursul lor. Iasul la 1839, ca si astazi, nu se deosebea prin vreun entuziasm strasnic pentru nici o individualitate sau vro pricina. Primirea dlui B. ma mira... si este de mirare, caci omul nu avea nimica de cele ce impune o persoana societatii Iasului. Nici inraurire... nici bogatie... nici lingusire... nici tinerete, nici scandaluri politice sau amoreza; cronica Iasului, asa de bogata pe acea vreme, nu-l stia. Nesimtitor nu era maiorul, caci isi intorcea capul cand intalnea o femeie batrana sau sluta, iar cu cele frumoase vorbea multa vreme si altele... Ce era dara domnul B., sa insufle o asa dragoste... Era pentru multi un original si pentru toti... lucru rar... un om cinstit!... Domnul B. era de mijloc la faptura, dara asa de tigarit si de slab, ca se vedea printr-insul, si se parea un urias; o pereche de pantaloni largi peste toata masura lui putea ascunde fusele ce-i slujeau de piciore. Cand se primbla, mainile mergeau intr-o parte, picioarele in alta, iar capul se legana in toate partile; intalnindu-l pe ulita dand peste trasuri, incurcandu-se in pavelele si butucii cu care era podit Iasul, se parea o stahie... Capul era dezbracat de par si numai in varf vite surii si stralucitoare se clatinau, fruntea inaintita, galbena ca ceara, sfarsita cu o perechede sprancene tufoase ca secara de la Sfinta Elena, se lega cu un nascoroietic. Ochii mititei si scanteietori si mustata sa neagra ca pana corbului si dreapta ca parul ariciului zburlit, doi favoriti puternici cuprinzand ovalul obrazului, arat de vine albastre, faceau din dl B. o fizionomie neuitata. Pe langa acestea era plin de distractii, moale in miscari, glasul intunecat si slab, si isi manca nesfarsit mustatile. Sufleteste dl B. era bun, de treaba, harnic si cinstit, de plesneai de ciuda.
Mi se pare ca il vad inca. Cum sedeam trantiti pe divanuri in toata dezinvoltura moldoveneasca, maiorul se tinea in picioare inapropierea unei mese, pe care isi sprijinea o mana lunga si dispoiata, pufaind nemteste dintr-un ciubuc. La segile noastre de taifetul sau tutungeresc, introlocate de reflectii filozofice asupra fumului si a maririlor, caci erau tineri toti pe atuncea, maiorul zicea cu zambetul lui: "Totu-i fum in lume, fum pentru fum, mai bine imi place a trage catinel si multa vreme din pipa asta, decat iute si sa se scurga repede. Cei care se suie vartos pe o roata se scoboara asijderea." Oraza de soare se juca pe fizionomia maiorului si se asemana, as zice daca le-ati cunoaste, cu zugravelile lui Rembrandt, iar fiindca multi nu cunosc acele zugraveli, el se aseamana cu un chip din alta lume. Fiecare din noi facea monografia tutunului, spunea ziua, ceasul si prilejul cand incepuse a deprinde puturosul narav.
— Eu — zicea maiorul — nici gustul, nici pilda, nici indemnul vreunei femei nu m-au adus la aceasta... caci sunt femei care s-ar socoti necinstite sa iubeasca un om care nu juca biliard si carti si nu tragea tutun... Dar nevoia holerei m-a silit. Chemat de slujba mea de a vedea si a trai cu moartea in toate zilele in acea vreme, a ridica strajile ce picau, a ingropa fara deosebire soldatii si civilii, rugasem pe doctorul stabului sa-mi deie vreun leac, socotind si eu ca ar putea fi vreun leac. Asa-i omul!... cand zidirea lumii se sfarma, omul cel mai tare seamana (a) copil, necredinciosul alearga la doctori, pe care inainte si in urma primejdiei ii chemam sarlatani. Catu-i viata inflorita, o cheltuim nebuneste; cand moartea bate lausa, staruind la leacul hotarat ca un creditor indaratnic, ne rugamsa mai astepte o minuta. Doctorul imi dadu razand un sipusor si-mi prescri sa beau tutun: "Holera — zice el — e boala vazduhului, fumul il curata; fuma si nu te teme... caci daca e pe moarte, apoi holera nimereste si in curtile aerisite si curate si te uita si langa un bolnav; in mana lui Dumnezeu e taina si leacul..." intarit asemenea de facultate ma dadui indatoririlor mele, fara a mai gandi la primejdie. Pipa in dinti, in buzunari leacuri si flanele, doctoream si incurajam soldatii, care de multe ori mureau in bratele mele. intr-o zi insa am crezut ca randul meu sosi...
Un soldat adusese holera in Iasi, intr-o clipala moartea isi intinse aripile asupra marelui oras. De multe ori slobozind unui soldat foaia la spital, se ducea la groapa. La inceput ocarmuirea, spre linistea poporului, ascundea raul, dara raul indoindu-se, insutindu-se in putine zile, spaima apuca orasenii; incepura oamenii a fugi ca in bejaniile tatarasti, cei care ramaneau se inarmau si se strajuiau prin casele lor. Norodul ramase singur. Militia, inca tanara, fu scoasa la Holboca; si ca sa nu ramaie targul fara paza, se randuise din cincisprezece in cincisprezece zile cate o roata de grenadiri. Dar roata cea intai randuita, surpata de boala, nu intarzie a-si cere schimbatori... Generalul M. se facu Dunare... "De ce — striga ofiterul cu raportul — de ce ai imbracat uniforma... nu stii ca datoria catre patrie se arata nu numai pe campul bataliei, dara orisiunde se cere jertfa vietii?... Soldati de-o zi, trebuie sa va botezati uniforma in orice primejdie." Iar ochii generalului fugeau cand pe raport, cand pe ulita... Ulitele erau ceva de speriat, Iasul, cu cinci zile mai inainte stralucitor de trasuri, livrele, toalete, uniforme aurite, Iasul in care se plimba serile pe toate ulitele cu ghitara si muzicile regimenturilor, cu ras, cu saga si amoruri, acum se zbuciuma in ceasurile cele de pe urma. Se auzea numai un vuiet inadusit, pe care glasul clopotelor de moarte (il) covarsea infiorator. in toate partile se intindeau bolnavii cerand ajutor, mame despletite strangand copiii lor morti, scene de deznadajduire, chicote dracesti prin craciume si birturi, multi arsi de sete sa taraiau pe la fantani, se culcau in glod,multi mureau, cativa se duceau sanatosi. infricosat lucru e boala prin orase! Pe toate ulitele, care pline de trupuri, cu picioarele, mainile si capetele in toate partile balabanind dupa umbletul nepotrivit. in zilele linistite, auzirea mortii de-abia iti lasa o impresie trista, dara sa vezi cum duce la groapa sute de mii, sa vezi oameni tavalindu-se in glod, sa simti ca pier familii intregi, si uitandu-te imprejuru-ti sa nu mai intalnesti un prieten macar sau o cunostinta, este peste incipuire de a spune si, ce e mai de jale, poate ca astazi nici nu ne mai aducem aminte de aceste jertfe.
La cea vreme venise si randul meu, desi raul contenise. Eram leitenant; intr-o zi, ducandu-ma in targul de jos la o spiterie, intalnisem un subofiter, care se sculase de pe boala; era slab, ostenit, cu fata galbena si mai mult mort. impotriva descriptiei doctorului, si in primejdie de a-l intoarce boala, subofiterul se taraise pana la spiterie, unde avea un prieten. "Cum — ii zisei vazandu-l — indraznesti sa iesi?... Hirurgul te-a oprit." — "Dar!" — "Bine, nu te temi?" — "Pe viata mea, domnule leitenant, asa mi-e de scarba sa traiesc singur, ca mai bine moartea. Nu mai pot."
Asa de slab, asa de mancat era de holera bietul om, ca vedeam ca fara ajutor nu s-ar mai fi putut intoarce acasa. il suii in trasura langa mine, tinandu-l strans de mana, caci cel mai mic hop il obora, de-abia pornisem si vazui pe tanarul unterofiter galbenind ca ceara si invartindu-si ochii. — "Ce ai?" strigai. — "Nimic — raspunse un glas murind — o ameteala..."
Dara nu sfarsi, ca capul ii juca in dreapta si in stanga si apoi pica pe piept, si in sfarsit trupul, ca un sac nesprijinit, se lasa pe perinile de dinainte; fara a mai gandi mai departe, cu mainile mele ii faceam un brau si strigai vezetiului sa fuga la polcovnicul L...,care sedea in apropiere.
in minutul acela o frica nespusa ma lua in spate. Un ce rece imi trecu prin vine si o tremura ma cuprinse, dar, domnilor, o frica grozava, sangele se oprise in mine si simteam carcei in picioare, muream...
Maiorul se opri in spunerea lui, sau pentru a se mai rasufla, sau pentru a departa vreo impresie putin vesela, caci isi trecu de vro trei ori degetele lui ascutite, prin rarele vite, tusi pana din fundul pieptului.
— Vedeti — urma maiorul razand de un ras care numai maiorul il avea — vedeti galbiciunea mea... nu-i nimica pe langa galbiciunea ce aveam dupa spusa celor ce ma cotorasira de subofiterul meu...intors acasa ma apucam la frecat si la invelit cu toate flanelele ce puteam gasi, dara ideea ca aveam holera ma urmari si dupa ce trecu holera... incepui a fi fricos; numai gandeam la bietul subofiter, si mi se incretea carnea pe mine.
Unterofiterul se insanatosi de al doile si in curand cu o mare bucurie ma dusei la Holboca.
— Intr-o zi dupa-masa — adauga maiorul — fusesem trimis in targ cu un raport catre generalul M. Nu sunt in stare, domnilor, sa va descriu tacerea si mahniciunea ce infatisa Iasul. De-abia de la margine pana la cvartirul generalului intalneam cand si cand cate un chip de om. Era ceva in aer si pe ulite din pustietatile de care vorbesc scripturile; in locul multimii de trasuri, negutitori, de miimile de jidovi, domnea tacerea grozava a unui oras de saptezecimii de oameni, ce se rumpe numai de caraiturile cioarelor, de urletul turmelor de caini salbataciti si de calcatura calului meu.
Va scutesc, domnilor, de reflectiile mele... dara mare jale este pe vremi nenorocite, cand un targ sau o tara se topeste intr-o clipala. Va doresc sa nu ajungeti asemenea zile... atuncea se cunoaste cate de scumpa o vorba, ce este o stransura de mana si cata putina deosebire este in oameni mari si mici... "Nenorocirea ne reboteza iarasi pe toti frati..."
Naratia maiorului ne cam atrista si conversatia ramase mai linistita.
Holera
Aceasta pagina a fost accesata de 704 ori.