Autori > Alecu Russo
Iasii si locuitorii lui in 1840 - continuare
Acuma rezumați liniile pe care le-ați străbătut, priviți ca printr-o lanternă magică cum defilează rând pe rând toate aceste popoare, rase, caste, toate aceste clase amestecate la un loc, în costumul lor deosebit, de la bogatele blănuri de Orient până la pantalonul cu chingă, de la cizma ascuțită până la condurul turcesc de marochin roș ori galben, până la opincile grosolane ale daco-romanului, de la fustanela fâlfâitoare a albanezului până la ițarii și cămașa țăranului, și o să credeți că sunteți de față la o fantasmagorie ori la o scenă a judecății din urmă, când toți se vor ridica în limba și îmbrăcămintea seminției lor. Fiecare, potrivit cu mijloacele, cu obârșia ori cu afacerile lui, trece ca un fulger de pavajul grunzuros ori pășește grav: buccengiii, al căror număr e mare, își strigă marfa, ducând după ei din uliță în uliță, din ogradă în ogradă, o potaie de câini care par a avea, mai ales asupra ovreilor, aceleași prejudecăți sălbatice și brutale pe care le are poporul nostru. Ici bărbierul-băiaș, în straie franco-moldovenești, cu mânecile anteriului suflecate, cu farfuria de aramă la subsuoară, c-un prosop mare cusut și înflorit în stil turcesc într-o mână, c-o cutie de piele bătută în cuie de alamă plină cu piepteni, brice și foarfece, se duce la un mușteriu sosit de la țară, ori la unul din ruginiții noștri, care se mai rad încă pe cap. Dacă europenismul (cuvânt tehnic la Iași) a lovit în vechile moravuri, apoi cei mai în suferință au fost bărbierii; de aceea au și poreclit ei drept născocire a diavolului, născocire ticăloasă, nevrednică de niște boieri tineri, bună doar, adaugă ei cu patos, pentru ciobani și prostime, moda pletelor și mania înjositoare de a-ți purta singur briciul pe obraz; moravurile bărbieritului moldovan sunt pașnice, și contrar obiceiurilor confraților lui din alte țări, la o parte lăsând pe vienez, bărbierul nostru e cumpătat la vorbă. După ce a pus deoparte briciul, așteaptă liniștit la ușă, fumând. Numai un bărbier, dezmierdatul și favoritul bărbilor bătrâne, pe care le spală de mulți ani, susține reputația ștergarului. Glumele lui naive și ieremiadele lui asupra vremurilor vechi și bune nu mai au sfârșit. Când are el curaj, apoi întreabă pe pacient: "Cucoane, vrei să-ți fac barba turcește?" Și Petrache, starostele bărbierilor, înșfacă capul mărie-sale și-i trece pe gât dosul briciului! — gingășii de mult gust, față de care bătrânii noștri se tăvălesc de râs, astăzi, când nu mai au a se teme de turci. De aici pornesc atingătoare amintiri ș-o familiaritate aproape egală între boier și bărbier. "Petrache, îți mai aduci tu aminte de vremea când eram tânăr și mă învârteam în jurul vornicesei? Pe-atunci mă rădeai pe cap în fiecare zi — căci tare mai era frumoasă și cu nuri..." — și aici o sudalmă, pentru a arăta admirația... "Hei! cum să nu-mi aduc aminte, cucoane!? Pe atuncea era de trăit! Când s-or mai întoarce vremurile acelea!"
Apoi pe ici, pe colo, sus și jos, în toate părțile, se strecoară grecul cu tablaua-i uriașă pe cap, poftind plăcinte amatorilor; ovreiași strigând bere cu gheață ori fructe; fetițe întinzând panere cu turtă dulce; români ducându-se domol la târg în carele lor; neamțul cu ciubotele în mână; franțuzul cu redingotele și pantalonii; câteva rămășițe din arnăuții aceia cu amintiri eroice și sângeroase, cu turbanul pe ureche, cu iataganul și pistoalele la brâu; o mulțime de birje încrucișându-se, cucoane elegante oprindu-se pe la magazinurile de modă, gătite, cufundate în calești cu patru cai, aruncând în dreapta și-n stânga gingașe surâsuri, semne ușurele cu mâna, ori un simplu salut; toate acestea întovărășite de zgomotul nedeslușit al glasurilor celor care se sfădesc, al trăsurilor care umblă, în sfârșit de vuietul înfrigurat al unui târg mare; toți se prăjesc în soare, își șterg obrazul de pulbere și, din vreme în vreme, se răcoresc, când o boare de vânt adie prin copacii care împodobesc mai toate casele. Roagă-te lui Dumnezeu, dacă ești evlavios, ori cheamă pe dracul -- ca nu cumva vântul să steie prea mult; căci atuncea ai fi luat într-un vârtej de colb, care te orbește, îți zbârlește pieptănătura, îți pătează redingota și-ți strică tot meșteșugul favoritelor. Deasupra coperișurilor de toate formele ale palatelor, ale colibelor, ale bordeielor -- ca acelea ale muntenilor din Caucaz — palate fără altă simetrie decât gustul sau capriciul proprietarului, se leagănă semnele pestrițe ale puterilor — tricolorul și steagul englezesc, rusesc, austriac și prusian.
Cam pe la ceasurile două după-amiază, zgomotele se potolesc; numai arare câte o birjă mai umblă pe străzi; băcanul intră în casă, boierul de asemenea, negustorul își închide prăvălia și toți se duc să mănânce și să-și facă tabietul. Somnul de după-masă intră în toate sistemele de fericire pe care și le poate alcătui un locuitor al Iașului. Nu te duce la un ministru ziua, dacă nu și-a dormit somnul; nu cere o mică îndatorire unui boier — prieten al dumitale în orice altă împrejurare --, căci îi trebuie trei zile ca să dreagă vremea pierdută și să-și pună iar în cumpănă mintea; chiar negustorul nu-ți vinde marfa decât morocănos și căscând.
Dar când soarele se apleacă la orizont, când un aer mai răcoros urmează zădufului zilei, când unii băcani, nu atât din filantropie, cât pentru ca să-și cruțe marfa scoasă la vedere, stropesc pe dinaintea ușilor, atunci Iașii își schimbă găteala. Zgomotele, glasurile se alină încet-încet ori sunt acoperite de duruitul necontenit și nedeslușit a două șiraguri lungi de trăsuri, care se salută, se anină și se încurcă: iese târgul la Copou, ca să ia aer și să asculte muzica. Ici jocheul unei calești cu patru cai strigă să se ferească trăsura care vine dimpotrivă; colo două trăsuri s-au atins, spre cea mai mare groază a cucoanelor, stăpâni și vizitii suduie și nu vor cu nici un preț să ferească; colo fashionabili de două zile arvonesc o birjă și isprăvesc convorbirea moldovenește, când franțuzeasca nu le mai ajunge; apoi târgoveții, în îmbrăcămintea lor jumătate europeană, jumătate orientală, așa de pitorească în contrastul ei, naivi în disprețul ori neștiința lor față de gusturile noastre; apoi țiganii nomazi în zdrențe, cu pletele unsuroase și încâlcite, cu pieptul descoperit și păros, bătându-se în mijlocul ulițelor cu îndârjire sălbatică; femeile lor, vrednice tovarășe, cu mâinile în șolduri, rivale însemnate cu pecetea necomensurabilei superiorități a cucoanelor de la hală, zvârl asupra trecătorilor nenorocoși complimentele acelea energice, cu care limba noastră e înarmată, și care ating de aproape sublimul.
Cât privește lucrul acesta din urmă, iau martori pe moldovenii poligloți, pe nemții cercetători, pe italienii artiști, pe parizienii călători, care ne cunosc. Dacă literatura noastră e săracă în expresii și-n energie, și dacă e neîndestulătoare, atunci ascultați pe surugiul acesta, dac adevărat, nalt, voinic, cu înfățișarea îndrăzneață și sălbatică, cu brațele goale, cu pletele și cu mânecile largi ale cămășii fâlfâind în voia vântului, ridicându-se în scări și pocnind din harapnic în tact pe ulițe, așa de tare, încât înăbușă zgomotul scripcilor a cincizeci de lăutari.
Mai departe bulgaro-sârbii, așezați la pământ grecește, cu fesul lor mare, roș, pe-o ureche, cu șalvarii largi, bortiți, cârpiți, de culoare îndoielnică, după cum e vreme de colb și de noroi, dreg caldarâmul în haosul de trăsuri care se încrucișează cu o iuțeală necunoscută nicăieri; se perindează în sfârșit toate tablourile de viață burgheză și elegantă, de moravuri potrivnice cu atingerea pitorească a tuturor națiilor îmbrăcate în felul lor, care fac din orașul nostru un lucru ideal pentru cine nu l-a văzut, pepinieră înfloritoare de moravuri orientale, moi, domoale, strâns legate cu ideile de poruncă, de inferioritate, de despotism și umilire, de boierie și de supunere. Așa, bunăoară, țiganul dă înapoi înaintea dacului, dacul înaintea băcanului, acesta în fața boierinașului ori a slujbașului, slujbașul și boierinașul se pleacă înaintea unui boier mare și acesta se închină până la pământ în fața unuia încă și mai mare; numai ovreiul se dă în lături înaintea tuturor; și, lucru ciudat, fiecare simte pe cel mai puternic decât el, fără să se încurce și în chipul cel mai simplu și cel mai firesc cu putință. Totuși, de câtăva vreme egalitatea pare a-și face loc. Ca în toate țările, parveniții sunt obraznici, poporul, cu bunul lui simț și în antipatia-i vădită împotriva lor, îi numește ciocoi, adică slugi; și chiar de multe ori cei mai mulți așa încep; puțin câte puțin prin protecția stăpânilor și dibăcia, cu care la noi se nasc, de a se târî, a linguși, a sluji, ajung să dobândească oarecare slujbe; după asta se numesc oamenii de casă ai stăpânilor lor. Pe nesimțite își fac drum așa fel, încât după o bucată de vreme ajung să se sărute cu stăpânii lor ori, după câțiva ani, să le protejeze fiii. Vin apoi nemții îmbrăcați în straie de sărbătoare, ovrei, țigani care vorbesc de una, de alta, în pragurile caselor lor. Pentru a sfârși tabloul — trec și droști cu repeziciune, cu boierul lungit și cu sluga care ține ca o lance, cu înfățișare voinicească, ciubucul.
În toate țările femeile sunt mobilul revoluțiunilor, mai ales în ceea ce privește moda. De aceea și la noi cucoanele au schimbat costumul grecesc, frumos, bogat și măreț. Tot așa printre ovreii noștri, așa de neclintiți când e vorba de uniforma lor, care e pentru ei articol de lege, și care ar vrea să moară cum s-au născut, cu tichia de catifea și cu toate celelalte rămășițe din evul mediu, ei, care nu vor să înțeleagă că, reformânu-și costumul, nu s-ar mai expune așa noroiului și injuriilor norodului, ovreii chiar încearcă și ei o revoluție. Credincioasele întru Moisi s-au împărțit în două tabere: femeile, de obicei foarte frumușele, ale ovreimii aristocrate, pe care fără inconvenient am putea-o numi finanța noastră și care prin muncă și economie și, deci, prin galbeni a ajuns la un fel de egalitate cu boierimea noastră — au primit de-a dreptul toaletele nouă.
Totuși, după o lege a Talmudului, femeile măritate sunt obligate să-și radă părul capului. Pentru a lecui inconvenientul acesta, ele se împodobesc așa de artistic cu panglici de tafta, încât nu observi șiretlicul decât foarte de aproape. Pe tafta prind deasupra frunții cu bolduri un văl de orice culoare, dar de o țesătură prea fină și foarte delicată, care plutește capricios și fără griji, jucându-se cu vântul ori dezmierdând o ceafă minunat rotunjită, albă și cochetă, și le dă parcă un aer fantastic. Dacă e adevărat că rasele, și mai ales rasele pribege, degenerează mai mult ori mai puțin, trebuie să mărturisim, după ceea ce cunoaștem, că filistenii și confrații lor aveau mare dreptate să ție în robie rasa ovreiască; și oricât de căzute ar fi în opinia lumii fecioarele Sionului, de multe ori ești ispitit să alcătuiești o parafrază modernizată după Cântarea cântărilor.
Cealaltă tabără se alcătuiește din matroanele ovreimii așezate mai jos, care au păstrat costumele pe care le vedem în tablourile vechi ale școalei flamande; corsajul roș, cu tivel de aur, fusta scurtă, șorț și diademă de mărgăritare, felurită ca formă și bogăție, moștenire de la mamă la fete, din generație în generație, din străvechi vremuri. Când femeia e tânără și frumușică, îmbrăcămintea aceasta îi stă bine; dar sluțește bizar pe cele urâte și bătrâne; și eu cred că costumului acestuia, ciudat în țara noastră, se datoresc superstițiile populare de vrăji, de copii creștini cărora babele ovreice le scot sângele picătură cu picătură, împungându-i cu acele la sărbătorile Paștilor. Clasa aceasta are ceva respingător, întărit încă cu necurățenia rău mirositoare de care e îmbâcsită. Ar trebui ovreilor moldovenești și leșești un om mare, destul de puternic, ca să-i facă să-și schimbe costumul; aceasta ar face, fără îndoială, ca mulțimea să nu mai aibă pentru ei simțăminte așa de dușmănoase.
Dintre curiozități nu trebuie să uităm harabalele jidovești. În alte orașe, la alte neamuri clădirile mai mult decât oamenii sunt arătate curiozității publice; la noi, numai oamenii: arhitectura și toate artele frumoase n-au prins încă rădăcină. Într-o căruță naltă și uriașă, care are numai lărgimea drept eleganță, frumusețe și comoditate, acoperită pe jumătate c-o pânză cenușie, la care sunt înhămați patru cai alături, împotriva obiceiului țării, cai zdraveni să-i dai jos c-un pumn nu tocmai tare, se grămădesc în fund, dinainte, pe capră, pe draghini, așezați în capul oaselor, culcați pe vine, în picioare, câte zece, douăzeci, treizeci și patruzeci de indivizi, puțind a usturoi și-a ceapă, de toate vârstele, de toate sexele, scuipând, dând din mâini, vorbind toți odată într-un jargon sălbatic, alcătuit din toate idiotismele, în care predomină însă nemțeasca; murdari, descheiați și rupți, rugându-se cu harhat repezit și bătându-se tare cu pumnul în piept în semn de umilință ori de durere. Ovreiul este cel care se roagă mai mult dintre toate neamurile, se roagă în casă, în pragul ușii, se roagă și pe uliță plimbându-se. În vremea asta conducătorul acestei arce a lui Noe pe roți învârte deasupra capului o biciușcuță aninată într-o prăjină și tot smucește hățurile slabe de cânepă și îndeamnă căluții cu glas ascuțit. Un ovrei ostenit, așezat pe draghină, cu picioarele atârnate afară, își reazemă capul pe coviltirul tremurător care adăpostește de ploaie ori soare pe cei dinlăuntru. În vremea asta unii cască, alții stupesc și-și suflă nasul în poalele laibărilor, așa de soioase, încât au ajuns impermeabile. Ovreiul care nu și-a făcut ruga de dimineață se ridică drept fără să bage de seamă că a călcat pe un picior ori pe un cap, se întoarce domol spre răsărit, închinându-se de trei ori și bătându-se de trei ori în piept. După aceste preliminarii, își trece pe după gât, cum ar face o cucoană cu un boa pe care nu-l răsucește, un șal de in foarte fin lucrat și amestecat cu mătase și fire de aur și c-o mulțime de ciucuri la capete, - care sunt un fel de amulete pe care orice bun ovrei trebuie să le răsucească pe degete și să le sărute după ce le-a înnodat. După asta, scoate din buzunări două cutiuțe cubice, pe care mai întâi le tot sărută cu evlavie; pe una pe urmă o leagă la frunte, și pe cealaltă, legată cu două curelușe înguste de marochin negru, o tot împinge pe sub cămașă până ce o suie la subsuoara stângă. După cât am putut înțelege de la un ovrei gras, cu care mă aflam alături într-o brișcă de soiul acesta, cutiuța de la frunte ar fi un simbol al tabernacolului; iar celei de a doua mi-a fost cu neputință să-i descopăr emblema; presupun însă că cuprinde numele celor douăsprezece seminții. Deseori întreruptă — rugăciunea odată terminată, ovreiul dezleagă întâia cutiuță, scoate și pe a doua din mânecă, sărută iarăși curelușele anume rânduite, apoi le trece altuia, care începe de la capăt, și astfel, cutiuțele și șalul fac înconjurul întregii încărcături; harabagiul le ia și el, la rândul lui, și-n locul lui se așează altul. Vineri seara, târgul strălucește de lumini, ca la o luminație, și un zgomot înăbușit ca al unui stup gata de roit iese de pe toate ulițele, din toate casele. Tot ce câștigă meseriașul ori muncitorul cu mâna în șase zile, cheltuiește în ziua a șaptea pe mâncare bună și lumânări; în orice căsnicie se găsește sfeșnicul cu șapte ramuri.
Dacă cineva ar avea intenția să scrie o carte asupra Iașilor, ori chiar două, nu i-ar lipsi stofă pentru asta. Noi aicea n-am arătat decât trăsăturile izbitoare, colțurile clădirii. Dacă nefăcând altceva nimic, aș avea putința să mă ocup eu cu asta, nu-i stradă, nu-i casă, fie nobilă, fie de rând, nu-i om care nu mi-ar pune la îndemână un ridicol ori o lature poetică, o virtute ori o absurditate, un roman serios ori o farsă, o dramă ori o elegie. Am credința în Dumnezeu că într-o zi am să-mi dau silința, că o să pot dezvălui umbrele de pe acest tablou cam prea întunecat, în care s-ar putea crede că intră mizantropie ori fiere. Fiecare ridicol, fiecare prostie, care se vede, are latura-i poetică; și dacă nu le-am însemnat, pricina a fost marginile puse paginilor noastre; ele au fost piedica.
Dar dacă, după această destăinuire, s-ar găsi printre cititori unul singur care ar putea demasca adevărul observațiilor mele, dacă publicul ar avea poftă să se scandalizeze și să conchidă ceva displăcut împotriva autorului, dacă unii ar voi să găsească în ce-am spus personalități și aluziuni - atunci aș ridica mâna împotriva judecății și, tare prin nevinovăția mea, aș zice întâi publicului: - Unde vezi tu personalitate ori scandal, nu este. O privire generală asupra caracterelor, care pot fi aplicate la mii de indivizi sau la o totalitate, n-ar putea alcătui o personalitate, prin urmare nici scandal. Dar critica e prea amară, prea aspră; se poate - dar dacă e adevărată, nu-ți aduc eu oare un serviciu?
Bun și onorabil public, pe care-l stimez, fii îngăduitor de data aceasta și pătrunde-te de axioma aceea a înțeleptului: că cel care poate să audă adevărul fără să se supere a și pornit pe drumul înțelepciunii. Îți făgăduiesc și contrastul tău, în curând. O să mai primești, nu-i vorbă, încă o sfârlă, două, dar acelea n-au să te facă să suferi prin țesătura de poezie, prin vremurile primitive, blănurile de zibelină, moliciunea orientală și toate fleacurile cu care vreau să le învăluiesc.
Dacă judeci, fii drept și amintește-ți că în proces vei fi și împricinat și judecător și că, oricare ți-ar fi hotărârea, efectul se va răsfrânge tot asupra ta.
Iasii si locuitorii lui in 1840
Iasii si locuitorii lui in 1840 - continuare
Aceasta pagina a fost accesata de 576 ori.