Autori > Alecu Russo
Soveja - Ziarul unui exilat politic la 1846
4 martie. Iata-ma dar pus la-nchisoare si singur. Temnicerul meu a pornit azi la Iasi... Am ramas dar singur... adica sechestrat intr-o vizuina fara orizont, unde soarele abia patrunde-n sila printre niste brazi starciti... Vantul suiera toata ziua; omatul acopera cu un giulgiu intristat coastele aprige ale muntilor. Oamenii umbla aci acoperiti cu niste vesminte salbatice de piei de oaie; ar putea crede cineva ca ma aflu in Siberia si cu atat mai mult in Siberia, incat sunt aici pe temeiul unei legi care nu are fiinta... Dar, ce sa zic! Nici partea mea nu e tocmai de lepadat, caci iata-ma cu putina cheltuiala preschimbat in jertfa politica... suferind lipsuri, bantuit de exil si de arbitrar, cine ma va putea oare opri de a ma declara un om mare prigonit? De n-ar fi pilda cam primejdioasa, eu n-as avea alta decat a rade de aceste imprejurari... si daca nu mi-ar lipsi cartile, de n-as fi pus la popreala, daca as avea cu mine straie si rufe, in sfarsit, daca nu mi-ar fi asa de urat si as mai putea sa vad cateodata vreo figura cunoscuta, apoi, zau, nu stiu de n-as fi aici tot asa de bine, ca si in Iasi...
Neavand ce sa fac, imi framant capul cu ganduri de tot felul; printre toate aceste cugetari, rosii, verzi si impestritate, punctul meu de plecare, calatoria si sosirea mea aici mi se ivesc ca niste visuri; spre a le risipi si a putea dormi, trag la tutun, nu ca un turc, ci ca patru... caci, negresit, in starea mea de exilat, omul are drept de a-si cheltui puterile in fumuri. Cand insa nici fumul, nici ciubucul nu pot sa-mi mai aline uratul, atunci cat pe fereastra si ochii mei se atintesc pe o bisericuta umilita, care de doua sute de ani, de cand e inaltata, a vazut multe, si care si ieri si azi a stat la cate o inmormantare... ieri un unchias... azi un copil!... Viata si batranetile... nadejdea si dezgustul!... unuia-i zambea viitorul, cum zic poetii; celalt trecuse prin toate nevoile... si ce nevoi!... ale saracului. Sarmani trufasi ce suntem! Noi credem ca vom face zgomot pe lume... si apoi o lopata de pamant acopera tot ce am fost, si s-a mantuit!... Niciodata n-am putut sa-mi deslusesc lamurit aceste doua cuvinte: moarte si nimicire.
Poate ca vecinatatea acestei vechi bisericute si acele doua inmormantari au raspandit o asa mare liniste in cugetarile mele... nici o mahnire, nici un racnet de manie, nici o tanguire n-au trecut inca prin buzele mele. Temnicierul meu a plecat chiar acuma; el era o mangaiere mare pentru mine; imi povestea mereu la basme in felul Halimalei, si fiecare din povestirile sale, adunate in multincercata sa viata, cuprindea axiome din morala orientalilor. in ziua dintai, cand ne-am vazut, el, tragand din ciubuc, imi zise in chip de mangaiere: "Nu te mahni; toate acestea vor trece. Supararea nu este de nici un folos... la astfel de imprejurari trebuie sa faci ce-i face, ca sa te uite lumea... Cand cu Zavera, un turc, banuit cum ca avusese amestec cu razvratitorii, fusese surghiunit pe tarmurii Asiei Mici. Trei ani se petrecura, si bietul turc tot astepta sa-i vie stire ca s-a mazilit vizirul, dusmanul lui, dar - cu totul impotriva obiceiului sultanilor - vizirul sta pe loc in slujba lui, turcul se prapadea cu firea. in sfarsit, rudele acestuia, prin deosebite uneltiri, ajunsera pana la vizirul si-i dara o jalba, rugandu-l sa ierte pe osanditul si sa-i dea drumul a se-napoia acasa. "Mohamet sa traiasca! — zise vizirul , — ce? n-a murit cainele acela? indata sa mearga sa-i taie capul!" La turci, unde-i vorba, acolo-i si fapta... Peste trei zile insa, vizirul fu mazilit si altul veni in locul sau. Ei! Spune-mi acuma, rogu-te, nu e mai bine sa-si caute omul singur mangaierea?..."
N-am de fel ce face; sa ma primblu nu pot, caci prea e vremea rea... singurele-mi petreceri sunt de a trage tutun, de a manca mult si mai cu seama de a dormi; dar vai! i se uraste omului si cu somnul. Ma bucur c-am putut fura un petic de hartie de la acest om de treaba, care ma pazeste aici, si c-am gasit si o pana pe care imi lipseste insa un briceag spre a o mai subtia! Cu dansele-mi petrec vremea, punand negru pe alb. Desi nu mi-ar lipsi subiecte de descriere, voi spune insa imprejurarea care m-a adus aci.
Nu stiu ce pornire impinge in veci pe om catre pasul sau... oare este aceasta spre a-si aduce siesi mangaieri? — Nu-mi vine a crede... Fi-va dar, spre a-si atrage luarea-aminte a celorlalti si a-si indemna sa te bage in seama, sa-ti prinda mila sau sa te laude?... Pare c-as crede aceasta mai bine, mai ales cand ma gandesc la dramul de zadarnicie si de trufie ce zace-n fundul inimii oricarui om si mai cu seama a oamenilor care, spre rau sau bine, sunt cazuti la boala condeiului... De aceea nu pot crede ca cei de seama mea au scris vreodata intamplarile lor fara de un interes cu totul personal. Nu voi insa sa aduc pilde politice... de vreme ce ar fi de ras a amesteca politica intr-o treaba ca aceasta; apoi cine voieste insa sa cunoasca pricinile, imprejurarile si urmarile unor asemenea (pilde) n-are decat a citi ce s-au petrecut cu Mirabeau si vor cunoaste dintr-acelea toate parerile mele in asemenea materie.
S-apuc dar lucrurile ce ma privesc pe mine de la capataiul lor.
La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru intaia oara Provincialul la Teatrul National. Sala era plina... aplaudari din toate partile, numai autorul nu aplauda... mai intai de modestie, apoi fiindca nu era multumit nici de bucata, nici mai ales de actori, care, cei mai multi, nu-si cunosteau rolurile, si in sfarsit, nici de cenzura, care stersese aproape a treia parte din bucata.
Subiectul, daca voiti sa-l stiti, era numai o scena de haiduci moldoveni, cu imbracamintea si graiul lor, cu cantece de ale lor, care la sfarsit se ucideau toti; autorul voia sa faca o epigrama in contra dramelor ce au coplesit scena, dar epigrama avea insasi sa se schimbe in drama adevarata, precum veti vedea, nu pentru spectatori, ci pentru eroi si autor. Aceasta va fi, cred, intaia oara cand acei actori se vor fi identificat asa de bine cu eroii ce infatisau.
26 februarie. Primesc dimineata vizita directorului teatrului... Mai intai ma felicita asupra succeselor dobandite in seara ajunului... ii raspund ca el nu pricepe nimica din ale teatrului si ca viitoarea mea bucata nu va fi, desigur, jucata in pravalia lui de pehlivani. Zicand acestea, imi dau pe gat cafeaua, iar dl director, cu porunca de la ministru catre dansul, ma roaga sa-l imprumut cu bucata. Nu vad nici o greutate intr-aceasta; stiu ca bucata e cenzurata, stiu iarasi ca actorii au lasat pe dinafara jumatate din ceea ce a ramas nesters de cenzura, stiu, in sfarsit, ca legea e dreapta si ca, acolo unde se afla o cenzura, impusa sau primita, nu mai poate fi raspundere pentru autor. Dau dar bucata si ies din casa, fara a mai gandi la acestea.
La 11 1/2 ceasuri ma intorc ca sa ma culc; aflu ca dl aga m-ar fi cautat si ca ma pofteste a trece pe la d-lui. Petrecusem seara vorbind despre poezie si literatura, precum arareori se petrece in frumoasele adunari ale frumoasei noastre capitale, si dau peste o invitatie de la aga; contrastul era ciudat... dar fie!... Intru in trasura si ma duc la domnul aga, desi nu stiam sa fi avut vreo daravera cu pristavii agiei... Nu-l gasesc insa acasa... dar crezand ca poate sa fie ziua dlui aga, las slujitorului un bilet de vizita, zicandu-mi ca poate sa prinda bine, si ma intorc acasa... Vreo cativa prieteni ma asteptau cu o partida de sah. Abia incepusem partida, cand deodata intra pe usa aga... Slujbasilor statului se cade a li se face oarecare cinstiri... sluga aduce ciubuce, dulceti: ... eu jucam mereu inainte; nu se-ntampla nici sah, nici mat; partida se sfarsi printr-un crai despuiat. Ne sculam, aga ma ia de mana si ma pofteste a merge cu dansul pana la ministru, spre a da oarecare deslusiri. Eu nu cunosc pe ministru; dar de vreme ce voieste a fi luminat, eu ii sunt la porunci; de aceea indata imi iau palaria, manusile si biciusca. Toata adunarea lua aminte de noi; curiozitatea sta zugravita pe toate obrazele, iar eu, plecand, poruncesc in gura mare sa puna masa pentru cina. Eram vesel, ca o ciocarlie. "Russo, — imi zise un prieten, apucandu-ma de manica hainei, — fii cuminte fara d-a te injosi; fii teapan si nu zvapaiat. stii ca extremitatile se lovesc in cap; nu trebuie omul sa fie nici infumurat, nici slugarnic". — "Lasa-te pe mine, ii raspund; stiu eu seama; daca va fi vorba despre bucata mea, eu nu ies din aceasta dilema; ori este cenzura, ori nu este!" Ma sui cu aga in trasura lui si ma pune la dreapta, dragutul! Nu-mi aduc aminte vorbele fara sir ce am schimbat cu aga; eram departe, foarte departe de ce mi se pregatea si mai ales de locul, de unde aveam a scrie acestea; nu stiu sa-l fi zarit vreodata pe vreo harta geografica.
Sosim la dl ministru; tindele erau pline de slujitori, de gens-d'armi (oameni ce sunt astfel numiti, fiindca niciodata n-au umblat serios cu vreo arma in mana), de comisari si alte felurite fractiuni ale stapanirii, insarcinati cu pazirea oranduielii publice. Toate acestea nu ma desteptara de fel asupra enigmei mele... Intru... Sub lumina indoioasa a unei lampi zaresc imprejurul unei mese doi ministri si un director; mai multi slujbasi si directorul teatrului stau in picioare, iar in mainile ministrului recunosc o brosura. Ma inaintez salutand pana la masa, si urmatoarea intrevorbire se incepe intre mine si ministru:
— Domnule, domnia ta vrei sa razvratesti tara!
— Eu, domnule ministru? Zau, nu va inteleg!
— Domnia ta ai scris o bucata, care ataca oranduiala publica si intocmirea tarii. Vasazica, domnia voastra, domnilor, nu voiti sa va astamparati si sa traiti fara de a tulbura oranduiala!
— Ma iarta, domnule ministru; noi toti dorim sa fie dreptate si buna oranduiala... Dar nu prea cunosc pricina pentru care m-ati chemat aici; oare este spre a da ceva lamuriri despre bucata mea, sau spre a ma-nvinovati?
— Domnia ta esti parat de a fi poruncit, sub a domniei tale raspundere, actorilor, ca sa rosteasca unele cuvinte sterse din bucata de catre cenzura.
Directorul teatrului: — Vezi, domnule Russo, ce ne-ai facut?
Eu: — si cine ma paraste?
Ministrul: — Actorii.
— Ia sa vedem.
— Grefiere, citeste.
Aci un pacatos scoate un terfelog de hartie, care cuprindea marturisirea actorilor; intr-insul sta scris ca eu, sub a mea raspundere, i-as fi indemnat a rosti unele pasagii, dar ca ei, temandu-se de urmari, le-ar fi tacut. (Ba bine ca nu! ei uitase jumatate bucata). Eu raspund la acestea, ca acea hartie n-o pot lua in seama, fiindca, mai intai, e stoarsa de la ei prin ingrozire, apoi fiindca cuprinsul ei de sinesi se desfiinteaza si, in sfarsit, fiindca nimic dintr-insa nu ma priveste pe mine.
— Daca dl ministru pofteste, ii pot dovedi ca cenzura n-a stiut ce face si ca toate cele sterse de dansa se aflu mai pe larg desfasurate in cursul bucatii. si spre dovada intoarcem foile brosurii.
— Orisicum, domnia ta nu trebuia sa alegi asemenea subiect... el aduce tulburare, mai ales in astfel de vremi.
— Aceasta nu mai e treaba mea, dle ministru, ci a cenzurii. Daca ea nu este in stare a cunoaste ceea ce se iarta si ceea ce nu, apoi sunt eu de vina?
— Maria sa e suparat.
— imi pare rau, dar nu e vina mea. Ori e cenzura, ori nu e. Daca cenzorul e un neghiob, care nu-si stie meseria, spanzurati-l; ca sa fie de pilda... Eu socoteam, dle ministru, ca m-ati chemat aci spre a sta si eu de fata cand veti sudui pe directia teatrului, care nu raspunde la increderea publicului si pune in joc bucatile, fara ca actorii sa le stie bine pe de rost si fara de a ingriji buna lor executare. Dar de vreme ce este vorba de bucata mea, apoi tac, caci nu am nimica de spus asupra-i.
Ministrul, care era foarte aspru la inceputul intrevorbirii, se alinase mult in urma. Dupa acestea el indoi brosura, o puse in buzunar si iesi cu celalalt ministru, zicand:
— N-ar trebui domnia voastra, domnilor, sa va tineti de asemenea secaturi.
Ciuda insa ma nabusise si, spre a o potoli, cerui un ciubuc; ne mai detera si dulceti pe d-asupra. Ramanand singur cu aga, cu directorul ministerului si cu Leon adiotantul, acestia ma cam instiintara despre ceea ce ma astepta. Nu mai tin minte glumele ce facuram impreuna: eu radeam mai tare — si aveam si pentru ce -, iar ceilalti din cand in cand stau de ma jeleau. imi mai ramanea o nadejde... Ministrii se dusese la voda, ca sa cerce a-nlatura pacostea de pe capul meu. Pe la doua ceasuri ei se intoarsera plouati, parc-ar fi cazut pacatul pe dansii... Nu stiu daca aceasta venea din inima rea, unde ma porneam sub o osanda politica... sau din cainta pentru ca savarseau o fapta nelegiuita (dar aceasta n-o prea cred)... Voda voia cu orice pret sa faca cu mine o pilda, chiar daca in urma s-ar indura a ma recunoaste de nevinovat. Trebuia dar sa ma porneasca... unde?... zau, eu nici gandeam! Porunca pentru exilarea mea era gata de dupa pranz... Hartiile toate stau pregatite... carutele erau in curte. in minutul plecarii, oamenii stapanirii se gandira ca as putea sa deger de frig pe drum... si stapanirea voieste indreptarea, si nu pieirea vinovatului. Cerui sa ma intorc pentru cinci minute acasa; dar nu-mi invoira; si domnia lor si eu eram in drepturile noastre, eu de a cere, domnia lor de a-mi refuza... in scurt, aga imi puse pe umeri blana sa; ministrul imi dete o caciula, galosi, un ciubuc si tutun, si fiecare din cei de acolo imi detera ceva bani. Voi inapoia banii la intoarcerea mea sau altcandva, iar darurile ministeriale le pastrez, caci un ministru nu da in toate zilele. Auzit-ati pana acum un exilat sa plece la locul osandei sale cu o caciula pusa in capu-i de mana de ministru!... La urma, dupa ce se sfarsira imbratisarile in dreapta si-n stanga, dupa ce se linistira incredintarile de slujba, marturisirile de mahnire si mangaierile date si primite impreuna cu strangeri de maini cu gramada, iesii din acea odaie, in care cu doua ceasuri mai nainte intrasem slobod, sau ca si slobod, iesii prizonier si prizonier de stat. Frumoasa prada, zau!... si eu m-as fali cu dansa. Dar cu acestea nu se mantuise napastele mele. in tinda domnii actori, gata ca si mine a intreprinde un drum de seara, ma salutara cu un concert de cobituri:
— Iata, domnule Russo, ce patim din pricina domniei tale.
in minutul acela afurisii cenzura si ma azvarlii in caruta; surugiul scoase un racnet salbatic, care in acea prilejire mi se paru o cobe rea; caii se pornira cu iuteala, si abia deosebii un glas, ce-mi striga: "Nu uita blana mea... la Focsani!..." Plecam in loc de exil!... Sa-mi fie calea usoara!...
Aci se sfarsesc faptele si incep impresiile. Noi coboram paveul pe trapsor; am cu mine un cazac, partas la caruta, si picioarele noastre se cearta pe un manunchi de fan, ce ni s-a asternut spre a fi mai pe moale. in urma noastra merge alta caruta, purtand inca o fractie a puterii armate. Doi cazaci calari, sub comanda unui comisar de cuartal, merg pe de laturi. Noaptea e intunecoasa; cade o bura de ploaie, targul e linistit, felinarele lipsesc, caci eforia pusese temei pe fagaduintele din calendar ale lunii; tropotul cailor si plesnetul bicelor au un rasunet jalnic; e o noapte numai buna pentru fapte rele, pentru comploturi de romant, pentru mari masuri de stat. Eu insa salut cu duiosie in dreapta si-n stanga bietele case din ulita mare, care dorm somnul dreptilor, fara de a sti ce se petrece pe ulita. Sosesc la bariera; un om in camasa ridica iute cumpana; surugiii injura, comisarul ne ureaza calatorie buna... inca un pas... cumpana se lasa indaratul nostru... comisarul da zor calului sau ca s-ajunga mai curand la culcus. El era singurul fir care ma mai lega de societate. D -acum nainte eu nu mai sunt un om... ci un lucru, care va trece din mana in mana, pe la priveghetori, la temniceri, la cazaci, la carmuitori...
Aceste cugetari nu-mi venira pe data; nu ma puteam gandi la nimic; atat numai imi aduc aminte ca simteam o mare bucurie d-a ma duce din Iasi. Pe cat caii sporeau la drum, ideile imi venira cu gramada, de toate felurile si de toate fetele. Trecand pe la Socola, desi era intuneric, zarii palatul numit Petit Séjour si ma-nchinai cu smerenie, punandu-mi nadejdea in dreptatea oamenilor, a legilor si a autoritatilor. Mi-adusei aminte ca cu vreo cateva zile mai nainte ma primblasem de vreo doua ori pe acolo... si, fara de voie, imi facui cruce. Cat tinu acea seara pana la intaia posta, numai o data imi veni in gand o gluma; una e cam putin in imprejurari asa de glumete. Era cam ruginita, in adevar, dar tot o va voi spune, cu atat mai ales ca lucrurile ruginite sunt totdeauna bune; dovada: romanii si grecii, care sunt foarte vechi si ruginiti, exilau; modernii exileaza si dansii!... Asadar, imi dete si mie prin gand a glumi cu nevinovatie asupra calatoriilor pe socoteala statului, si mai adaugii, cu aceeasi nevinovatie, ca neaparat ministerul doreste sa afle parerea mea asupra gradului de temperatura in noptile lui februarie prin Moldova.
Sosind zdrobit si muiat la cea dintai posta, abia dobandii prin rugaminte, prin amenintari, prin sprijinul cazacilor si mai vartos prin ajutorul unei jumatati de galben, patru coti de panza de calti cu un pumn de paie tocate intr-insii, purtand numele amagitor de perna. Trasurile ce stapanirea da pentru slujba exilatilor ar cere neaparat niste oase de fier; mesterii care le pregatesc cu atata mestesug n-au prins inca de veste ca sunt pe lume arcuri si leagane.
D-aci pana la Vaslui nu mai stiu nimic; am cam dormit, daca se poate numi somn acea necontenita zdruncinare, care te azvarle la un stanjen de pe locul tau... Cand scosei gluga din cap la Vaslui, ziua era mare.
27 februarie. Pana sa puna caii, ma dau jos la posta, unde gasesc un fel de capitanas de posta, cascand si frecandu-se la ochi. Voia nemernicul sa capete stiri si, pretuindu-ma dupa cojocul de drum -- precum fac acesti oameni --, incepu a ma cerceta cu oarecare dispret. Eu ii raspund ca sunt surd; el da din cap si urmeaza a se imbraca mormaind.
Trebiue sa stiti ca omul nu este in stare a merge cinci poste pe nerasuflate, avand si-o osanda politica pe capu-i, fara de a simti trebuinta d-a se drege la inima; de aceea ne si oprim intr-o ulicioara, la Hanul Bogdanesti, unde ni se dau cafele turcesti, foarte bune, dulceti si rachiu, totul pe 60 de parale. Acolo gasii si doi turci tragand din ciubuce cu o adanca seriozitate...
De mult era de cand doream sa incerc si eu caii de posta, despre care atata s-a vorbit. Cu prilejul acesta ma incredintai ca caii sunt buni si ca surugiii nu si-au furat buna lor reputatie. Totdeauna am gandit si am spus ca surugiii nostri merita a avea o istorie a lor, si eu trag nadejde ca va veni ziua cand se va scrie Fiziologia surugiului, precum s-a scris aceea a unui mare numar de chipuri mai putin interesante si mult mai interesante. Mi-a dat in gand sa-i pun pe scena... Cate ar mai zice ei despre persoanele ce au purtat cu olacul!... Dar lectia mi-a fost spre invatatura; de acum inainte urasc teatrul; calea lui e plina de spini, si chiar de nu duce la glorie, apoi, desigur, duce in exil!
Alergasem vreo sapte ceasuri in goana mare, cand, trecand pe langa o trasura, cunoscui obrazul unui prieten; intr-o clipa ne facuram semne si staturam. E de prisos a-i spune numele: e balai, rau scris la stapanire si poarta adesea caciula turcaneasca.
— Unde mergi? fu intrebarea sa.
— in exil, fu raspunsul meu.
— Ce spui?
— Priveste la tovarasii de drum.
— Unde?
— Dincolo de Dunare.
— Pentru ce?
— Reactie a intamplarilor de la 25 ianuarie.
— Bine, tu nu erai amestecat in ele.
— Ce face aceasta? Va pedepseste pe voi in mine.
— Altceva...
— Mai intai, aceasta ar fi de ajuns. Apoi, se fac arestatii in toate partile si pe tot minutul. Asta-noapte toti caii de posta au fost pusi pe cercetari.
— Mai sunt si alti exilati?
— Doisprezece...
— Nu suguiesti?
— As vrea sa pot. Calatorie buna! Dar stai! Tu unde mergi?
— Ma duceam la Barlad; dar acum am schimbat parerea. Ma intorc la Iasi.
— tin'te bine... au sa te puna la gros.
— Cale buna!
— Asijdere!
— Sa traiasca intamplarile de la 25 si reactia!
— Formele s-au pazit? Judecata a fost lunga?
— Cat sa ma urc in trasura... Dar ce gandesti tu, iubitule...
Ma pornii pe ras la exclamatia radicalului meu: mainile noastre se miscau in aer ca niste telegrafe, pe cand surugiul cu un chiot ma zbura in posta.
Privelistea locului ce strabatem e trista, stearpa si pustiita; sunt tot campii intunecate de crivat si semanate pe ici pe colea cu delulete si movile, care nu schimba intru nimic uniformitatea locului. D-a lungul drumului nu e casa, nici sat; la dreapta si la stanga se zaresc in departare cateva colibe, rusinoase — s-ar crede — d-a se arata. Timpul e intunecat si, de frig, bag nasul in blana si strig surugiilor a goni si mai tare...
La Barlad intarziem un ceas; un sfert ca sa cumpar paine, sa-nghit un paharus de rachiu, impreuna cu escorta mea, si trei sferturi, la posta, spre a da capitanului vremea de a-si face tabietul dupa masa si a-si trage ciubucul. Ce sa-i faci?! Omului ii place a trai bine!...
Pana la Tecuci vremea se schimba, cand spre vant, cand spre ploaie; pulberea si glodul se lupta pe rand asupra-mi. N-am nimica de spus despre aceste doua targuri; mi se parura asa murdare, asa despuiate, incat nu platesc nici vorba. Sa facem insa o deosebire: la Tecuci se gasesc covrigi minunati.
D-aci pana la Focsani ploaia pica fara-ncetare; la cea din urma posta era noapte adanca; nu mai stiam unde ma aflu, nici ce fel de tara strabatem. Cand ajunsei la domnul ispravnic, nu-mi sta prin putinta a ma cobori din trasura; glodul ce se stransese pe mine ma oprea d-a ma misca; nu puteam sa inteleg ce este in caruta; a trebuit sa aduca o lumanare, ca sa ma descurc, si opt brate, ca sa ma deznamoleasca. Domnul ispravnic citeste poruncile; escorta mea ma da pe mainile d-sale si primeste o adeverinta, ca si cand as fi fost un colet de marfuri. Ma spal pe obraz de glod si de pulbere si, fiind abia 8 1/2 ceasuri, ma duc sa ma-nchin cu plecaciune la domnul ispravnic si la toata sindrofia; erau vreo sase-sapte insi, carora le platesc buna lor primire prin cateva stiri noua, care trec din gura in gura, si apoi ma duc sa ma culc intr-un pat de minune. in exil totul nu e de lepadat, si niciodata un pat bun si un pahar de ceai n-au mai mult pret!
28 februarie. Abia la zece ceasuri m-am trezit; usa se deschide si vad intrand un cap de cazac; ma recunosc ca sunt al lui. Vazand ca nu mai dam nici un semn, s-au fost temut ca nu cumva sa fi luat-o la fuga noaptea. Ma imbrac in graba si, iesind, intalnesc pe contracciul postelor, pe care nu lipsesc a-l felicita pentru buna stare a otcupului sau; in sfarsit, ma pregatesc a ma porni la Soveja, unde este soarta mea d-a merge; ce-i mai de trebuinta sunt albiturile; cumpar dar, groaznic de scump, opt camasi — pentru un exilat de ajuns — doua duzine de coltuni — e cam mult — si tutun — e de prisos! — si cat mai ramane din ziua aceea stau de ma odihnesc si dorm. Se aprind lumanarile; sindrofia se aduna; nu voi descrie acea sindrofie, caci e tot cea pe care o intalnim in toate targurile noastre de prin tinute, ba chiar si-n Iasi. P-aici se vorbeste mai mult pe munteneste.
Se deschide usa si intra un boier batran, care pare a fi un patriarh al locului... e imbracat moldoveneste, si eu stau de-l privesc cu curiozitate, sau ca pe o curiozitate. Nu stiu pentru ce, de cate ori intalnesc cate unul din acei salbatici care au pastrat vechile straie, mi se pare ca, in felul lor, ei judeca foarte sanatos si au in sinesi un ce pitoresc; iar cand vorbesc, graiul lor, si de n-ar fi placut, e plin de originalitate. Azi numai ei au ramas care sa vorbeasca pe moldovenie... Vazand pe acesta, eu ma asteptam c-a sa inceapa a povesti, si nu ma inselai.
in tot tinutul nu se vorbeste de alta decat de un intreit omor, savarsit in imprejurari groaznice de catre sapte insi dintr-un sat, prin care am sa trec maine. Acei oameni s-au prins, si dl ispravnic ne arata armele ce s-au gasit la dansii: un cutit tare taios, cu ascutisul de doua palme lung, o pereche de pistoale rele si un frumos iatagan cu manunchiul de argint sapat, care negresit ca este de furat. Crima sluji de tema, si fiecare insira numele talharilor pe care i-a cunoscut: Voicu, Petreanu si altii reinviase, si mai mult de cincizeci de ori auzii revenind in vorba numele Olteanului. tara de jos a Moldovei e intetita de talhari; sau ca locuitorii ei au pastrat aceasta ca un ramas din vechea lor vitejie si din obiceele de jaf ale razboaielor din trecut, sau ca le-a dat pronia o aplecare fireasca, asa de nenorocita; dar sunt sate intregi, ba si ocoale, care se bucura de o reputatie foarte indoielnica, fara ca aceasta sa le fie spre ponos.
Veni si randul unchiasului d-a povesti; povestea lui e cam lunga, dar am tinut-o minte, osebit numai de gesticulatia lui, de cateva injuraturi si de acel pitoresc al limbii, caci era si glumet batranul. Am uitat numele talharilor, numirea satelor si locurilor, dar prescriu aci istoria cu nadejde ca se vor gasi si acelea, daca nu voi putea insumi a le pune cu vremea la locul lor.
La 183... ceata aceea strabatea tinutul Putnei in toate partile. Era vara si mare lipsa de papusoi in tara de jos; caile erau cutreierate de negutatori si de care, ce mergeau sa ia merinde in tara de sus... intr-o zi, ceata de care e vorba intalneste pe drum, pe langa Adgiud, doi turci; ii calca, ii jefuieste intr-un minut si incaleca apoi, luand d-a lungul malurile Siretului in jos. Deasupra Marasestilor intalneste vreo sasezeci de care moldovenesti si muntenesti, ce se duceau sa cumpere papusoi; pe data ce talharii rostira un cuvant si aratara pistoalele, toti carutasii o rupsera la fuga care-ncotro putu, unii punandu-se cu burta la pamant, altii ascunzandu-se prin maracini, altii alergand cat ii tinura picioarele; hotii trasera pistoalele mai mult in vant; nimeni nu fu atins; dar numai spaima! Ei adunara vreo sapte mii de lei, care tot sunt cevasi pentru niste talhari si care sunt foarte mult pentru niste tarani. Nemultumindu-se insa pe atata, ei, tot in ziua aceea, carmesc inspre munti si apuca drumul d-a dreptul prin campie... aveau cai buni, hotii!... Pe la apusul soarelui, iata-i ca sosesc la un sat: pe campie nu dasera peste altcineva decat peste un biet razes, ce-si treira graul. Hotul mila n-are! Unul din ei lua binisul din spinarea romanului si-l puse pe al lui; apoi intrara in sat.
Tocmai in ziua aceea, pentru pacatele mele, venisem si eu prin tara, intr-o caruta cu un cal si trasesem la hanul din sat, ca sa noptez acolo cu vreo patruzeci de care, ce-si faceau conacul . stiam ca locurile acelea sunt cutreierate zi si noapte de hoti si ma feream de vreo pacoste... Vremea era cam tulburata; tuna cam infundat si incepuse a pica stropituri late de ploaie. Nu era cu putinta sa ma adapostesc in carciuma, de multi ce erau intr-insa... Ma-nfasurai si eu intr-o ipingea veche de aba, ma starcii in caruta si carciumarul imi azvarli d-asupra o rogojina. Doar ca apucasem sa ma culc, rasufland abia-abia, si simtii ca se ridica rogojina; o mana imi dete ipingeaua in laturi si ma pomenii fata in fata cu capitanul cetei de hoti... Numai cat avusei vreme sa azvarl la dracul punga mea cu vreo doua sute de usluci; indata ma si scol si intru in carciuma in urma capitanului... Era tare intuneric; ...hotul cheama pe carciumar si-i porunceste s-aprinda lumanarea.
— N-am lumanare, raspunde arendariul, dar de-i astepta putin, m-oi duce sa iau de la vornic...
Auzii rasunand o palma; unul din hoti scoase o legatura de lumanari si, scaparand cu amnarul, aprinse doua. Una mi-o detera mie in mana, poruncindu-mi sa o tin. Ma facusera sfesnic, talharii! Drept sa spun ca ighemoniconul meu de boier se cam zburlise; dar oprii paraponul pe seama mea. Pe cealalta lumanare o lipira de soba... Nu tin minte sa fi vazut vreodata in viata mea chipuri asa mandre; ai fi jurat ca nu-s talhari. s-apoi ce arme, ce straie la dansii! numai firuri si sapaturi de aur, imprumutate de pe la calatori... Eu, biet, stam in mijlocul casei numai cu camasa si anteriul pe mine, si cu cizmele in picioare; salul de la brau se desfasurase in valvartejul de la-nceput... sase hoti iesira afara... apoi indata incepura a intra in odaie taranii, tovarasii mei de conac si de paguba, cate unu-unu: toti sezura pe lavita de la perete, fara sa cracneasca; dupa dansii venira si hotii, care incepura a cerceta pe fiecare si a scormoni prin buzunare si prin chimire. Despre parte-mi, cu mare foc si grija catam la toate cate se petreceau. Pe data ce vreunul era jefuit gata, mi ti-l azvarleau pe un crivat mare ce era intre soba si perete, de ajunsese acolo sa stea gramaditi ca niste saci de faina. Cand mantuira aceasta pozna, doi dintre talhari luara pistoalele in mana si iesira afara de straja. Ceilalti sase chemara din nou pe carciumar si-i poruncira s-aduca din pivnita vin si o putinica de icre moi, care trebuia sa se afle acolo.
Diavolii cunosteau bine locurile, caci in adevar icrele erau aduse pentru priveghetor. Carciumarul aduse o mescioara rotunda cu trei picioare, vin, paine si icrele cerute. Capitanul se rezema de o crapatura ce era in perete si slujea drept fereastra, si ceilalti sezura imprejurul mesei; imi facura semn sa m-apropii ca sa le fac lumina, si se pusera pe o mancare teapana si foarte adesea stropita la masea... intelegeti domnia-voastra ca Dumnezeu n-a facut pe boieri ca sa stea in picioare pe cand mananca mojicii; de aceea incepusem si eu a ma cam stenahorisi, cand deodata s-auzi un zgomot mare dinspre sat. Prinsese de veste ca la carciuma au calcat hotii si veneau oamenii armati cu furci si cu bate, facand larma mare... Talharii insa nu se clintira... Zgomotul crestea mereu; dar doi insi, strigand mai tare, ziceau in gura mare: "Mai oamenilor, catati-va de treaba! Mergeti pe la casele voastre, care aveti neveste, cu muierile voastre; care n-aveti, cu ale celorlalti!..." Apoi rasunara doua pistoale slobozite totodata in vant, si barbati, femei, copii, toti tacura... Hotii din odaie isi cautau de bere si de mancare; peste putin insa alte strigate se auzira, impreuna cu impuscaturi. Fugarii luase intr-ajutor mai multa lume si veneau de aceasta data cu o larma groaznica. Strajile strigara: "Iesiti". La aceste cuvinte, capitanul sari peste masa cu asa multa furie, incat ma tranti pe jos. Pana sa n-apuc a ma aseza bine pe picioare, toti dase navala afara si stau pe prispa dinaintea usii. Huietul se facuse asa de mare, incat socotii ca toata carciuma era cuprinsa de gloata; sasesprezece focuri rasunara de rand si se facu iarasi tacere. De asta data talharii se-napoiara in odaie, isi umplura armele si se pusera iara la masa...
— Ia spune, boierule, intrerupse aci unul din ascultatori, te aud povestind multe si marunte; dar despre buselile ce vei fi capatat si domnia-ta in valmasag nu pomenesti de fel...
— Sa ma ierti, domnia-ta; eu n-am capatat nimic. Drept va spun ca m-a prins si pe mine mirarea cand m-am vazut scapat teafar printre picaturi. Dar talharii erau veseli si foarte multumiti de prada zilei; nu le-a mai statut sa se lege de mine... Dupa o jumatate de ceas, ei incalecara, ca sa iasa din sat; dar tocmai la capul satului era o carciuma in bordei, ce o tinea un muscal, anume Ivan... doi turci se odihneau acolo... auzind impuscaturile, ei socotira paganii ca este vreo nunta in vecini, macar ca era in postul San-Petrului; spusera lui Ivan sa mearga sa vada ce e p-afara si iar se culcara. La o fuga de cal de la sat, Ivan se-ntalni cu hotii.
— Sa-ti fie noaptea buna, badita, zise unul lui Ivan, dar cine esti tu?
— Ivan carciumarul... ma duc in sat sa vad ce-i p-acolo...
— Dar la tine ce veste, bade Ivan?
— Ce sa fie? Nimic. Ia, doi turci au mas la mine la adapost.
— Fa-te-ndarat acasa!
Talharii detera pinteni cailor, lasand pe Ivan sa-si urmeze calea sau sa se intoarca, dupa plac. La carciuma pomenita, ei descalecara si trasera cu urechea; nu s-auzea alt zgomot decat bataia unei mori ce era nu mai departe de o azvarlitura de pusca; la moara lucea o zare de lumina; altmintrelea peste tot era tacere si o noapte mandra din luna lui iunie. Hotii s-apropiara de bordei si, vazand usa deschisa, se indemnau unii pe altii sa intre mai intai, caci se temeau de vreo cursa; dar Ion, cumnatul capitanului, cel cu binisul de capatate, apuca inainte, si dupa el merg cu totii. Ardea inlauntru un fel de candela, ce d-abia lumina; pe pat dormeau dusi amandoi turcii, cu armele langa dansii; unul batran si celalalt tanar, ca de vreo 19--20 anisori. Hotul cu binisul lua mai intai armele, apoi, ridicand de urechi pe turcul cel tanar, il dete pe mana unui tovaras de ai sai, care-l trecu altuia, si astfel bietul baiat, pana sa n-apuce a se trezi bine din somn, se pomeni mort, fara d-a zice nici kark! Turcul cel batran, desi dormea ca un turc, dar Ion nu nimeri tot asa de bine cu dansul; era mai teapan, mai voinic turcul, si siret; caci simtind unde vor sa aduca treaba, el se lasa greu, de pica pe jos, si amagi intr-astfel pe ucigasi. Nu stiu daca v-am spus ca, osebit de pistoalele si de cutitele ce talharii purtau la brau, apoi mai aveau si cate unele legate cu gaitan de fir si aninate de gat, ca sa le fie pentru scaparea din urma... Pe cand sta de se lupta Ion cu turcul, acesta, rasturnat pe jos, dete cu mana peste pistolul hotului, care se legana de gatul lui, si apucandu-l fara veste il slobozi in pantecele talharului... Lovitura fu teapana, caci glontul, strabatand pe Ion, se infipse intr-un tovaras d-ai lui. Ion sovai si cazu jos... talharii se patrunsese de groaza, si turcul se furisa si fugi afara... Ion se vaieta infasurat in binisul lui... "Cumnate Ioane, ii striga capitanul, stapaneste-ti firea... las' ca te-om razbuna!" Precum zise, asa si facu; turcul speriat, nestiind incotro s-apuce, dase fuga spre locul ce se vedea la moara; dar in raza luminii, hotii da cu pustile si cu pistoalele intr-insul ca la semn.
Ametit de frica si catand tot la moara, turcul cazu in scocul morii si roata il ridica zdrobit si sangerat. Acum cel putin se credea el scapat; dar oamenii de la moara, desteptandu-se din somn de atata huiet, ori ca au socotit ca-i vreo stafie, ori c-au crezut ca-i vreun hot, se repezira cu ciomegele pe dansul si-l ucisera de tot... Peste un ceas muri si Ion... Ceata isi urma drumul inainte; cand se revarsa de ziua, ea trecu hotarul muntenesc, unde muri de oboseala si de pierdere de sange celalalt hot, ce se ranise... Capitanul si tovarasii lui platira moartea acelor doi soti, ucigand un biet om nevinovat, si se dusera in cale lunga pana dincolo de Craiova... Nu stiu ce se mai facu capitanul si ceata lui... dar era voinic om capitanul si inimos tare!
Istoria fusese cam lunga, mai ales ca si mie mi-au scapat din minte multe din amanuntele ei. Unsprezece ceasuri sunase, si mai toti ascultatorii se apropiase de usa, cu sapcile si cu caciulile in maini (la Focsani palariile se obicinuiesc numai duminica si zilele de sarbatoare). Povestitoul lua cu dansul sapca in mana, dar pe pragul usii el sfarsi intr-astfel istoria:
— Sa va mai spun insa ca eu, ramanand singur, — caci trebuie sa stiti ca toti taranii fugise unul dupa altul — ma pusei pe ganduri, aprinsei un foc mare-mare; intinsei un covor dinainte-i si ma lungii. Eram acuma singur stapan si chirias al casei, de vreme ce chiar si carciumarul fugise. Ma uitam cum ardea focul si stam de ma gandeam: cam peste o jumatate de ceas, intra un biet pacatos de neamt si se apropie de foc; isi scoase caciula; ii multumii:
— Ce veste, domnule neamtule?
— Pana sa nu intru in sat m-am intalnit cu o ceata de oameni calari, care mi-au cerut pipa.
— Ei! s-ai dat-o?
— Ba nu, n-am vrut si m-am pomenit cu doua garbace pe obraz...
— Multumeste lui Dumnezeu c-ai scapat cu atata. Aceia erau hoti; acuma iesira d-aci din carciuma, unde au jefuit o sumedenie de oameni.
— Ah! mein Gott! striga neamtul si, fara s-asculte ce-i mai spuneam, si-a luat geanta si batul si s-a pornit neamtul ca o sageata.
....................................................................................................
— Vorba de pomana la mosneagul acesta! imi zise ispravnicul, dupa ce iesi batranul boier. Asa are el obicei sa tot spuna la secaturi.
Nu eram cu totul de parerea domnului ispravnic... dar starea mea de osandit politic nu ma ierta sa am pareri deosebite. Dadui dar din cap cu un zambet de invoire, si cu capul plin ca o banita de aceste povestiri, ma dusei sa ma culc...
Seara de azi si patul de ieri vor ramanea ca amintiri placute.
1 martie. E ziua plecarii... Dejunam in pripa. Ispravnicul mai da ceva porunci, si ne pornim insotiti de patru cazaci... in dreapta si-n stanga norodul cu caciula in mana se-nchina la noi... cand zic noi..., intelege pe ispravnicul si nici pe dansul, ci... pe cazacii nostri, sau mai bine tot zgomotul ce faceam. Din zi de dimineata vremea e frumoasa, dar cam ger... trage un vant rece, de ustura...Eu multumesc in mine dlui Cataragiu pentru blana sa, si ispravnicul multumeste ursului in care e-nvelit... cu dansul, el cuprinde mai toata trasura... Eu ma starcesc intr-un coltisor, fara d-a carcni... Crivatul sufla aspru din partea muntilor, ale caror culmi se vad albind de omat... Drumul ne duce prin niste campii ce par pustii, nici un copac, nici o casa; ici si colea niste paraiase, ce le trecem fara pod, niste satute saracacioase; pretutindeni o priveliste de pustietate si un ce jalnic... Poate ca starea mea imi arata toate intr-astfel. P-alocurea in campie, mai ales langa vaduri, se zaresc niste carciume ticaloase, de o infatisare indoielnica, din ale caror cerdace, in dalbele zile ale verii, ochesc talharii pe calator si rad, pititi la umbra, de oamenii stapanirii... caci aici e tara talharilor, serpuita de paraie, scaldata de Putna si de Siret, asa de mult laudate in cantecele batranesti: adapostita sub plaiurile cu potici ascunse si cu colnici nerazbatute; in dreapta sunt poalele muntilor care-ncing tara Vrancei, acea vatra de oameni indrazneti, cu obiceiuri patriarhale pastrate de la strabuni, care de veacuri au pazit tara de unguri si neatarnarea lor de boierii pamanteni... Dincoace, pe coasta aceea, stearpa astazi-maine, la vara, se vor inalta mii de vite, mandria tarii si-mbilsugarea locului, caci aci se cheama ca sunt Odobestii. Vinul bun de la podgorie, vecinatatea ambelor hotare, muntenesc si unguresc, blandetea si starea umilita a taranului, avutiile pamantului, toate adunate la un loc au facut ca campia Putnei sa fie cuibul vestit al hotilor. Toti talharii cei mari s-au cutrierat pe aci... aci au voinicit Voicu si tovarasii lui... de-abia un sfert de ceas d-aici e locul unde s-a dat prins dupa o zi de lupta crancena; alaturi cu mine sta chiar acela care povatuia pe biruitorii lui. Pe data ce vezi malurile Seretului, tarmurii Putnei, infatisarea campiei si a muntelui, te patrunzi lesne despre miscarea ce ele dau acestor locuitori, in veci pribegi si risipiti... infatisarea carciumilor iti spune de sinesi tot ce s-a petrecut in ele si ce are sa se mai petreaca; parca se si aud chiotele betiei, injuraturile talharilor, rasul lor grosolan si vaietarile bietilor impilati... s-apoi, spre a desavarsi privelistea, in laturile drumului mare, pe aproape de sate, se vede inaltandu-se din tarana fumul unor colibe, care si acelea sunt carciumi, de alta fire... Printre locuitorii locului s-au amestecat o multime de sarbi, de bulgari cu fete mohorate, care nu se stie de unde vin si nu se stie cum ii cheama... Iata-ma sosit, dupa ce am trecut Putna, la un sat slut si jigarit ce-i zice Garlele si unde s-a petrecut mai deunazi un groaznic macel. Pana se scarbeste a povesti asemenea uricioase cruzimi; casa patimasului e sparta si bortita... un sarb cu nevasta, cu mosul si cu un copil al sau au fost macelariti... faptuitorii sunt la ispravnicie si tagaduiesc... Sa trecem inainte!
Vantul tot sufla tare; noi trecem susita, un parau, a caruia obarsie e departata cu un ceas de locul ce-mi este hotarat... cat la el ca sa-i prind cunostinta si, dupa apele-i repezi si tulburate, dupa prundisul din matca lui, nu-mi lasa indoiala ca e fecior de munte... Atat de mult cat la dansul, incat nici bag in seama c-am parasit campia si ca ne oprim la gura unei vai, prin care susita iese in dreptul Panciului... Apoi iar luam susita in sus, pe o cale ce s-ar numi mai bine chiar patul paraului... Alaturi unul cu altul vin satele Varnita si Verzii... sat razesesc... p-aci-s locuitori multi... Apa prin care umblam sapa muntele dupa placu-i, razletindu-se si ingustandu-se, despicand vai rasfatate si restrangandu-se deodata in maluri... Din nenorocire, pe cer plutesc nori posomorati; viscolul ne vine de pe culmea muntilor, si in dreptul Racoasei omatul pica cu fulgi indesati; noaptea se apropie; zapada intuneca cerul; trasura abia se misca; vantul rastoarna pe surugii... Copacii se acopera cu alb; susita muge cu jale... Adevarata zi de exil!... Ispravnicul injura, iar eu scot capul din trasura afara si rad vazand cum pica omatul si cum se zugravesc pe cer crestele muntilor; rasuflu aerul si ma grabesc a ma imprieteni cu locurile ce ma vor gazdui.
Era noapte adanca, cand ajunseram la Campii, unde se-ncep adevaratii munti... Vremea era tot rea... ar fi fost cu primejdie a inainta... si moldovenasul meu de ispravnic n-avea pentru ce a-si primejdui pielea. Stam acolo de cinam si ispravnicul trimite de stire egumenului manastirii, care e departata de un ceas; iar eu imi incep exilul, dormind pe un pat fara perna, fara saltea, fara obiala ... Aci se-ncep zilele mele de-ncercare, si cu toate acestea am dormit pana s-a facut a doua zi, ziua mare si luminoasa.
2 martie. Egumenul soseste calare... Priveste-l la fata si-ntreaba-l de viata!... el vine in odaie cu o pipa nemteasca in gura si ne da ziua buna suguind... La urma vin formalitatile: ispravnicul ma trada lui, precum ma primise de la escorta mea din Iasi... sub luare de adeverinta. Acum nu ma mai poate pierde si, daca s-o intampla una ca aceasta, are cu ce ma reclama. Se citeste ofisul domnesc care zice: "sa se inchiza Alecu Russo, ca un razvratitor al oranduielii publice din tara sa; sa se privegheze zi si noapte de catre doi gens-d'armis destoinici si nemitarnici; ca sa tie la cea mai aspra opreala, fara a i se da de scris sau a priimi el scrisori, si a se aseza pe hrana de fasole si pe canon de rugaciuni, spre a-si veni la pocainta si la ispasenia pacatelor"...
Ma uit cu jind la dl ispravnic, care se intoarce acasa la d-lui, si, impreuna cu noul meu temnicer, apuc calea inchisorii. si calea si vremea merge tot stricandu-se din ce in ce mai mult... suntem in zilele Babelor, adica noua zile d-a randul are sa fie si frumos si urat, are sa ploua, sa ninga si sa bata vantul, si din cand in cand soarele se va arata ranjind cu razele sale... Sosim pe omat... in preajma-mi vad numai brazi si stanci... locul imi pare intristator... indata dar ma si duc de ma culc... seara la cina ma trezesc... dar numaidecat adorm din nou, fara de a cata imprejur.
3 martie. Vremea e pe schimbare. Desi e vant si omat, ma strecor p-afara... privelistea nu e veselitoare; satul sta in fundul unei vai scobite de apa susita... casele nu se vad, dar fumul din ogeacuri sta chezas pentru ele... schitul, desi mai inaltat decat satul, sta rezemat de niste munti, care cu paduri, care despuiati... unii pare ca sunt bolnavi... N-am nici o carte si mi-i tare urat!... Temnicerul meu se porneste maine... Cat pe fereastra odaii mele... si vad chiliile manastirii si biserica... se face o ingropaciune... Totul aci e trist.
Nu stiu de ce sunt tot posomorat. in zadar imi tot povesteste parintele la istorii; mi-e urat! Au venit ceva vizite; mi-e urat si de dansele. Mi-e urat chiar de a scrie... Alta data va voi povesti istoriile parintelui si obrazele vizitatorilor mei. ....................................................................................................
5 martie. Ma aflu cu totul singur... De urat spun sa-mi aduca din biserica o carte, pe care in zadar o rasfoiesc, fara de a putea citi un cuvant pe dansa... Trag tutun si mananc de patru ori pe zi... imi spun ca sunt doua ceasuri turcesti, si eu am si mancat de seara... Ma culc... dar de dormit nu-i nadejde; in zadar cat de un ceas a imblanzi pe Morfeu... Aud zgomot... ma scol; un trimis de la Focsani imi aduce rufe si straie... Ma pun iarasi in pat, ca sa citesc...
6 martie. si sa nu cred in semne!... Aseara, pana sa nu vie trimisul de la Focsani, festila lumanarii de seu trosnea si eu ziceam in mine: "A sa vie cineva; de n-ar fi hotii, stiu c-ar pati-o, sarmanii; un biet exilat! ce mai pomana!..." Dar n-am vreme sa scriu... citesc, caci mi-au venit sase brosuri si un Théophile Gautier ... sunt bogat!
7 martie. Timpul e intunecat, dar gata de schimbare... Ies in pridvor... aerul e primavaratic, si se aude cantand in padure... Cat la muntii ai caror brazi i-am si numarat, si visez a campie... Ma-ntorc in odaie si ma pun la fereastra... Iata biserica; schitul si biserica sunt zidite de Matei-voda Basarab... au spoit acum din nou vechea biserica... e simpla, de un stil ce nu-i poti zice nici intr-un fel... Este si o pisanie veche de cand cu cladirea... dar e slavoneasca... Din slavoneste, stiu numai doua vorbe rusesti si alte doua lesesti, si acelea sunt pentru trebuintele mele particulare; de aceea nu ma pot indeletnici cu citirea pisaniei...
Un slujitor al schitului sosi acum de la Casin, patru ceasuri de-aci... zice ca sunt acolo trei boieri pusi sub paza satului; douazeci de sateni ii pazesc pe rand, strajuind cate doi, zi si noapte, la usa lor. Pricepui indata cine are sa fie. Aceasta dovedeste ca ispravnicul de Bacau, pe care-l cunoastem toti, a luat lucrurile serios si ca a dat acelor boieri o insemnatate pe care ei, sarmanii, desigur, n-o merita.
Aceasta poveste mi-a adus aminte pozna din saptamana trecuta, pe care o si uitasem, si acum stau de ma gandesc la doua lucruri... mai intai la cursa intinsa de dnii ministri, in care dl aga m-a tras cu asa multa dibacie... a fost o adevarata comedie de perete... Pacat insa ca se cam da de gol marafetul comediantilor... Se zice ca oamenii rai sunt banuitori... apoi zau, nu-s om rau, caci n-am banuit nimic... Apoi iar ma gandesc la purtarea domnilor actori sau artisti, si nu ma pot dumeri cum niste oameni, care de atatea ori au rostit atatea frumose maxime si invataturi presarate prin drame, comedii, tragedii si vodeviluri, n-au mai multa inima si n-au inteles ca li se cuvenea a fi ceva mai mandri, caci orisicum tot li s-ar fi intamplat ceea ce au patit, si ca, cu sau fara hartia ce au iscalit asa de marsaveste, ei tot erau sa fie exilati. Sarmani nepriceputi, care n-au inteles ca in toata aceasta istorie, numai eu eram pe dasupra, ca fuiorul popii, si ca n-am fost, biet! decat prilejul spre a li se rasplati pentru trebile de mai nainte; in sfarsit ca, daca n-as fi iesit eu la maidan, s-ar fi gasit vreun alt cuvant oarecare. Stapanirea voia cu tot dinadinsul a se juca cu dansii d-a ascunsele. (Pricepeti cuvantul cum va va taia capull!) intelepciunea turceasca, dupa cum imi spunea mai deunazi temnicerul meu, zice asa: "Stapanirea goneste iepurele cu carul cu boi si-l prinde..." Parabola orientala de insemnat!...
Paznicul meu cel mare, adica ispravnicul din Focsani, nu ma uita... chiar acum imi trimise tutun si cateva randuri prea dragastoase.
8 martie. Vremea e minunata. Baba a-ntinerit... ea ne zambeste; dar tot i se cam vede stirbenia... Adineaori statui fata la pranzul slujitorilor manastirii si al lucratorilor, afara la aer... Am mantuit cartile ce mi-au venit de la Iasi; era un volum in sase brosuri al Magazinului istoric pentru Dacia, tiparit in tara munteneasca... N-am ce spune despre publicatiile si despre scopul ei... e frumos, e mare, e folositor. E multa simplitate in cronica lui Constantin Capitanul, multe miscari impotriva moldovenilor; dar e ieftin la vorba si tare ostenitor; nu plateste cat Miron si altii. Am citit foarte mult osebitele bucati datorite redactorilor si m-am unit cu parerile lor, cu privirile lor istorice; dar aceasta citire a lasat in mine o-ntiparire rea... iat-o: peste zece ani n-are sa mai fie limba romaneasca; vom avea romaneasca italienizata, frantuzita si nimic mai mult. De mult ce voiesc a curati limba, a o imbogati si a o apropia de izvorul ei, s-a format o alta limba, pe care tara n-o intelege si nu o va-ntelege in veci... Pricep ca francezii sa-si fi alcatuit o limba din latineasca stricata si din idiomele galice, germanice, celtice si altele; dar n-as pricepe ca cineva sa se apuce a strica acum limba franceza. De e vorba sa primim ziceri si termeni care sa inlocuiasca pe cele ce ne lipsesc sau care sunt de bastina slavona, atunci luati cel putin radacinile latine si dati-le o infatisare romaneasca...
Rasfoind pe Théophile Gautier, am dat peste fata 75, editia din Bruxelles, unde zice: "un couvent est un monde" etc. ...Dau iertaciune lui Gautier, caci nu cunoaste Soveja... si mai ales fiindca nu stie ce va sa zica a fi la Soveja fara voia-ti... in Franta se exilea-za numai dinastiile si ministrii... Cand esti exilat, chiar raiul ti-ar parea iad... n-as sedea intr-insul sub zavor, nici trei zile... Tocmai despre aceasta, parintele Acati imi povesti, pana sa nu plece, urmatoarea istorie:
"in oarecare tara, a carei nume istoria nu-l spune, traia un om bogat, care, ca toti bogatii, murea de urat. intr-o zi, satul de huiet, de politica, de clevetiri, de petreceri si de adunari, el hotari sa-si schimbe traiul, si-ndata se si inchise in casa, fara sa mai puna piciorul afara, fara ca sa pofteasca pe nimeni la masa la dansul, fara ca sa mai vada vreun om pe lume. Schimbarea paru tuturor ciudata; toti in toate partile nu vorbeau decat de aceasta, si orasul fiind mic si lumea dintr-insul mult vorbitoare, stirea ajunse pana la urechile domnului, craiului, imparatului, sultanului, sau cum ii va fi zicand fericitului muritor care mustruluia acea frumoasa tara. Istoria ii paru si lui ciudata si, spre a se-ncredinta insusi mai bine, el trimise catre ipochimenul nostru un adiotant al sau, poftindu-l ca sa vie sa pranzeasca cu inaltimea-sa. El insa raspunse ca roaga pe maria-sa sa-l ierte, fiindca nu-i sta prin putinta a iesi din casa afara. A doua poftire, a treia poftire, si acelasi raspuns... invederat se simtea ca staruinta lui era indaratnica, mai ales ca se tinea acum de trei saptamani. E insa cunoscut ca, daca supusii au uneori staruinta, apoi si domnitorii au vointa, si — ce e mai mult — au putinta de a-si indeplini vointele. Asa si printul despre care vorbim, suparat peste masura de asa nesupunere, isi asternu intr-o zi vointa intr-un luminat ofis, prin care poruncea sa se puna la popreala omul care nu primise cinstea de a ospata cu maria-sa si sa-l tina inchis in casa, neiertandu-i catusi de putin a iesi afara. Un ministru, un aga sau un adiotant — nu se spune lamurit care din toti -- fu insarcinat sa-i faca cunoscut luminata porunca si sa-l tina sub paza. Dar indata ce citi ofisul, boierul nostru tsi tranti caciula in cap si cu mainile in solduri, incepu sa strige: "Ce va sa zica!... Ba! ia, acum am sa ies... nu voi sa stau acasa cu d-a sila... ce am stricat eu, rogu-te?... Iaca! voi sa ma primblu in ciuda tuturor... maria-sa imparatul n-are drept sa osandeasca asa de la sinesi, fara judecata... Ce! adica legi noi nu mai avem in tara?"... si iesi sa se plimbe."
Las la chibzuirea fiecaruia morala ce izvoraste dintr-aceasta.
9 martie. Sunt bolnav. Catre seara primesc o multime de vizite, adica pe untrofiter, pe un vames ciung si trei cocoane; una e o matusa groasa, ce se crede inca tanara si face nazuri; are in crestet un pieptene, desi e cu parul zburlit; poarta rochie neagra, care a fost de matase, si un sal, iar negru. Cealalta e munteanca; nu-i sluta, dar e sulimenita si inzorzonata si taraste dupa sine o manteluta ce pare a fi fost de drap-de-dame. A treia, imbracata cu straie jumatate vechi si jumatate noua, infatiseaza curat chipul acelei frumoase si puternice denumiri romanesti ce aseamana pe femeia sluta cu ciuma... Ele vorbesc mult despre locurile de pe aci... se plang ca nu pot gasi slugi. Se vede ca oamenii locului nu vor sa slujeasca pe ciocoi; iata cuvantul pentru care acestia ii numesc prosti; eu, dimpotriva, ii cred, pentru aceea, oameni zdraveni. D-aci in sus se-ncepe a se gasi samanta de adevarati oameni, pe cat a mai ramas in poporul moldovenesc.
10 martie. Azi am facut chef si veselie!... Asa si se cuvenea, azi e duminica; ...in ziua Domnului toata fiinta cata sa se veseleasca... chiar si exilatii.
Dimineata am iesit in cerdac, ca s-arunc o privire... timpul era frumos si ascultam cu placere cantecul cocosului, colo in sat. Deodata, aproape de mine, aud plansete si vaieturi, si zaresc la picioarele mele, intr-o mare ograda care este totodata loc de pasune al cailor, livede de pruni si cimitir, vreo douasprezece muieri stand in picioare pe niste morminte si bocindu-se cu foc. Asa e obiceiul la tara; vreo doua saptamani dupa moartea barbatului, copilului sau vreunei rude, muierile vin pe toata ziua si la orice vreme sa planga pe mormant... Am intrat in odaie ca sa nu mai aud vaieturi, si mi-am adus aminte de o descriere, cam in felul acesta, in Cel din urma mohican de Cooper.
Am petrecut dimineata ascultand cantecele oltenesti ale lautarilor din sat... i-am incercat pe toti cu luare-aminte. Maine au sa vie sa-mi povesteasca toate mai cu amanuntul.
Iata programa concertului: Variatii pe fluier, improvizate de un concertant al locului... E un mandru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adica oameni de la munte si care par a face oarecare deosebire intre neamul lor si al oamenilor de la camp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apasat si se aduce ca al ardelenilor. El canta tot felul de cantece, si moldovenesti si mocanesti si ardelenesti si in sfarsit stie a o intoarce si pe struna acelei poeme asa de simpla si nevinovata, asa de dulce si plina de dor si duiosie, ce se cheama doina! Iata si povestea ei pe scurt:
"Era odata un cioban, care albise pastorind oile la munte si, cu mult chin si nevoie, isi agonisise vreo douazeci de oite si tot pe atatea capre, pe care le pastea zi si noapte, pazindu-le cu acea ingrijire ce poarta, biet, crestinul, bunului capatat cu sudoarea fruntii sale. El le mana in livezile cele mai manoase, le adapa la izvoarele cele mai limpezi, si pe cand turma pastea si se adapa, el canta cu fluierul. (Aci mocanul se opreste din povestire si canta din fluier un cantec cu viers alene si prelungit; apoi iar incepe.) intr-o zi, mare, obosit de umblet si de nevoi, ciobanul mi se culca sub un copac si adoarme de somn adanc si doarme dus, incat nici ca baga-n seama cand turma lui, pascand iarba pe ici si colea, se pribegeste in rape departate. Trece pe acole un crestin si, vazand pe cioban ca doarme singur si sforaie la soare, il trezeste din somn... Mai intai el cata sa-si vada turma; apoi pune mana pe fluier si, plin de jale, canta un cantec de dor ardelenesc. (Aci povestitorul canta iarasi.) Dupa aceea se scoala ciobanul si, privind in toate partile, ca sa-si zareasca oitele, el zice asa in sinesi: "Bun e Dumnezeu!... El mi le-a daruit... el o sa mi le-napoiasca, ori o sa-mi dea altele la loc!" s-apoi iar s-apuca de cantat, umbland cam obidit pe carari pustii. (Mocanul canta iarasi, si radea, voinicul, povestindu-mi acestea.) Deodata i se pare ca-si zareste pe un munte oile si caprele si da zor sa le ajunga cantand din fluier un cantec de dant: iac-asa! (Aci canta vesel povestitorul meu.) Dar degeaba! caci era numai o naluca; nu fusese nici oi, nici capre, ci numai stancile de piatra care albeau si roseau la soare... Acum iar se tanguieste si iar canta cu dor (asa face si mocanul), pana cand soseste pe muchia unui munte si de acolo, intr-o rapa departata, zareste oile pascand. Atunci ciobanul canta vesel din fluier si se pune pe dant."
Povestitorul nu juca, dar p-aci, p-aci, caci degetele-i se-ncordau pe fluier cu iuteala si umerii si coatele lui se saltau dupa miscarea rapida si sarita a cantecului.
Finalul programei: Vataful parintelui Acati intra in odaie, tinand in mana o piatra ce se cunoaste a fi marmura neagra; pare a fi franta dintr-o lespede. il intreb daca mi-a adus-o ca s-o mananc de pranz, iar el imi raspunde razand: "Ba nu! dar aceasta piatra are si ea o istorie a ei!" "Ce spui, frate? zic eu; daca e asa, aprinde-mi un ciubuc, si pana atunci eu o sa ma asez pe sofa, ca sa-ti ascult istoria." Iat-o si pe aceasta:
"Era odata, nu tin minte cand, un om de-i zicea Bucur (vezi intaia brosura a Magazinului istoric pentru Dacia, fata 32), si el era crai peste plai si peste campie; el isi alese adapost pe muntele de cole, care pe atunci era acoperit cu paduri si despre care v-am spus mai deunazi ca pare a fi bolnav... Acest munte e astazi hotarul intre Soveja si o alta manastire, ce-i zice Vizantea. Spre mai multa inlesnire, el isi facuse umbrar din doi copaci apropiati, care ieseau din aceeasi tulpina — cum zice romanul — ca doi frati dintr-o mama; — d-acolo el pandea ziua pe calatori si noaptea acolo se odihnea... Peste o suta de ani dupa aceea, cand copacii ajunsera de se putrezira si cazura, niste ciobani gasira intr-o zi, la radacina lui, un iatagan minunat, dar cam stirbit pe alocurea. Iataganul se facu nevazut... dar de atunci oamenii tot detera banuiala de vreo comoara... Sunt acum doisprezece ani, stapanirea, afland despre vorba ce mergea in partea locului, scula toate satele megiese si, dupa spusa vorbei vechi, incepura a cerceta fara nici un spor. Ba inca au si mutat matca unui parau, zicand ca este o poarta ascunsa sub apa, si altele multe d-alde acestea. Trei luni d-a randul au muncit oamenii p-aci degeaba si abia atunci se lasara...
Dar lacomia de comori e mare... Acum un an niste locuitori d-aci incepura iarasi a sapa intr-alta parte si detera peste o lespede mare de piatra; ei infipsera, intre piatra si pamantul de desubt, niste taraci si vrura s-o ridice; dar, din nenorocire, pamantul se cufunda; o bucatica din piatra se rupse si lespedea cazu iar la loc... Calugarii de la Vizantea, afland de iscodirile ce se faceau pe pamantul lor, se-mpotrivira si acum stau toti la indoiala daca aceasta bucata de piatra, ce s-a adus de-acolo, e franta dintr-o lespede care acoperea haznaua sau dintr-o stanca fara nici un pret?"
11 martie. Toata noaptea a batut un vant groaznic: drept mangaiere imi spun ca nu e nimic pe langa valvartejul ce se obisnuieste pe aci. Nu ma trezisem bine, cand un alt lautar veni sa ma cinsteasca in pat cu un nou concert de fluier. Intrarea se plateste cu un zwantig.
Ziua se petrece tare incet; dar pana-n sfarsit se petrece. ....................................................................................................
22 martie. E foarte dimineata: am fost in biserica sa ascult slujba. Biserica e mica, goala si prefacuta mai cu totul din nou... din vechea cladire au ramas numai lespezile de pe jos si pisania de care am mai vorbit... inlauntru am gasit numai pe slujitorii bisericii si pe o baba.
Am luat din biserica doua volume; le-am rasfoit, fara de a le citi; iata ce sunt: unul e o carte, pe care o recomand ca monument de arta si de naivitate; ai zice ca e scrisa si tiparita prin veacul de mijloc, pe cand se jucau pe scena tainele sau misteruri:
Oglinda omului dinlauntru, intru care fistecarele pre sine se vede, cunoaste starea sufletului sau si dupa aceea poate iconomisi indreptarea sa, pusa inainte in 10 figuri cu aratarea lor...
Talmacita din cea ruseasca in sfanta Manastire Neamtul si tiparita cu blagoslovenia preasfintitului mitropolit al Sucevei si al Moldovei, chirio chir Veniamin, prin osardia preacuviosului arhimandrit si staret al sfintelor manastiri Neamtului si Secului, chir Dometian. in sfanta Manastire Neamtul 1833, de schimonahul Isaia tipograful.
Nu mi-e cu putinta a trage aci cate ceva din acea carte si mai ales a descrie figurile; de curioase ce sunt, trebuie sa le vada omul. Pe scoarta dinlauntru se afla numele stapanului cartii, si la sfarsit sta urmatoarea insemnare:
Sa fie stiut ca la 1840, ghenar 25, a fulgerat si tunat.
Primii scrisori de la Iasi. stiri rele... Dupa-amiaza m-am asezat in cerdac, ca sa-mi sorb cafeaua... era vreme frumoasa... in curte, un stol de porumbite, albe ca zapada, se giugiuleau si se jucau; gainile zgariau pamantul; cocosii se bateau; lucratorii lucrau cu staruinta. La doi pasi, in biserica e slujba; vreo cateva fete din sat intra in biserica, si eu ascult cantarea bisericeasca ce se canta acolo de sunt acum doua sute de ani... Auziti, eu, conspiratorul, cu ce ma indeletnicesc!... Cand Basarab aseza cea dintai piatra la cladirea sa, oare banuia el ca-ntr-o zi unul din stranepotii sai va exila aci pe unul din stranepotii supusilor sai?... E ceva jalnic din monotonia cantarii bisericesti; ai zice o vecinica plangere, o durere adanca ce nu mai are putere de a scoate un strigat tare. ....................................................................................................
1 aprilie. Vremea e rece; s-ar crede ca vine iarna inapoi. Catre seara vin doi oameni de la Casin cu vestea ca inchisii de acolo au fost sloboziti; indata au si zburat. Trebuie sa ma astept si eu la ceva asemeni, dupa cele cuprinse in cea din urma scrisoare a ispravnicului din Focsani, care mi-a dat de stire ca va veni in curand sa ma vada.
2 aprilie. Pana la una ca aceasta, adica pana sa-mi vie voia de a fugi de aici, eu rasfoiesc viata sfintilor; iata titlul cartii:
Chiriadromion sau invatatoare care are intru ie Cazanie la toate duminicile preste an, si la praznice domnesti si la sfintii cei numiti acum, intru acesta chip tiparit si diortisit in limba romaneasca. intru intaiul an al cei de Dumnezeu inaltati domnii prealuminatului si inaltatului domn nostru Io Constantin Nicolai-voievod.
Apoi vine binecuvantarea mitropolitului si leatul de la 1732, la Bucuresti.
in capul precuvantarii se afla versuri in lauda Domnului:
Stihuri politice asupra stemei prealuminatului, slavitului si blagocestivului domn,
Io Constantin-voievod:
Strasnic si infricosat semn ce s-au aratat,
Marelui Constantin crestinului imparat,
O cruce de stele pe cer inchipuita
Asupra vrajmasilor arme nebiruite,
Cu slove prejur scrisa in limba ramleneasca,
Pe toti protivnicii sai ca sa-i biruiasca;
Acuma si corbul in pecete e aratat
Domnului Constantin inca-ntr-aceasta data.
Dandu-i lui si putere cu nadejde plina,
tara sa stapaneasca ca-i de vita buna
Armele tarii Romanesti sunt cuprinse intre versuri si titlul inchinarii. Precuvantarea, care incepe iarasi cu titluri si laude in cinstea domnului Ungro-Valahiei, pomeneste de Seneca si de alti filozofi. Pe scoarta se citeste urmatoarea naivitate:
Acest chiriacodromion este al sf. mn. Soveja si cine se va ispiti sa o fure sa fie blestemat si afurisit de toti sfintii, 1840, mart, in 15.
3 aprilie. Nimic... Nu mi-e bine.
4 aprilie. Ma trezeste un trimis cu stiri. Liberarea imi vine calare: in persoana priveghetorului si a doi cazaci. Am lasat plecarea pe maine.
Am facut vizita-mi din urma la biserica; e plina de lume, caci suntem in saptamana mare; biserica e saraca, despuiata; cateva lumanarele abia o lumineaza; dar cei ce sunt intr-insa sunt cu credinta adevarata.
Asadar, pe maine! Tot nu mi-a fost asa tare urat!...
Neavand ce sa fac, imi framant capul cu ganduri de tot felul; printre toate aceste cugetari, rosii, verzi si impestritate, punctul meu de plecare, calatoria si sosirea mea aici mi se ivesc ca niste visuri; spre a le risipi si a putea dormi, trag la tutun, nu ca un turc, ci ca patru... caci, negresit, in starea mea de exilat, omul are drept de a-si cheltui puterile in fumuri. Cand insa nici fumul, nici ciubucul nu pot sa-mi mai aline uratul, atunci cat pe fereastra si ochii mei se atintesc pe o bisericuta umilita, care de doua sute de ani, de cand e inaltata, a vazut multe, si care si ieri si azi a stat la cate o inmormantare... ieri un unchias... azi un copil!... Viata si batranetile... nadejdea si dezgustul!... unuia-i zambea viitorul, cum zic poetii; celalt trecuse prin toate nevoile... si ce nevoi!... ale saracului. Sarmani trufasi ce suntem! Noi credem ca vom face zgomot pe lume... si apoi o lopata de pamant acopera tot ce am fost, si s-a mantuit!... Niciodata n-am putut sa-mi deslusesc lamurit aceste doua cuvinte: moarte si nimicire.
Poate ca vecinatatea acestei vechi bisericute si acele doua inmormantari au raspandit o asa mare liniste in cugetarile mele... nici o mahnire, nici un racnet de manie, nici o tanguire n-au trecut inca prin buzele mele. Temnicierul meu a plecat chiar acuma; el era o mangaiere mare pentru mine; imi povestea mereu la basme in felul Halimalei, si fiecare din povestirile sale, adunate in multincercata sa viata, cuprindea axiome din morala orientalilor. in ziua dintai, cand ne-am vazut, el, tragand din ciubuc, imi zise in chip de mangaiere: "Nu te mahni; toate acestea vor trece. Supararea nu este de nici un folos... la astfel de imprejurari trebuie sa faci ce-i face, ca sa te uite lumea... Cand cu Zavera, un turc, banuit cum ca avusese amestec cu razvratitorii, fusese surghiunit pe tarmurii Asiei Mici. Trei ani se petrecura, si bietul turc tot astepta sa-i vie stire ca s-a mazilit vizirul, dusmanul lui, dar - cu totul impotriva obiceiului sultanilor - vizirul sta pe loc in slujba lui, turcul se prapadea cu firea. in sfarsit, rudele acestuia, prin deosebite uneltiri, ajunsera pana la vizirul si-i dara o jalba, rugandu-l sa ierte pe osanditul si sa-i dea drumul a se-napoia acasa. "Mohamet sa traiasca! — zise vizirul , — ce? n-a murit cainele acela? indata sa mearga sa-i taie capul!" La turci, unde-i vorba, acolo-i si fapta... Peste trei zile insa, vizirul fu mazilit si altul veni in locul sau. Ei! Spune-mi acuma, rogu-te, nu e mai bine sa-si caute omul singur mangaierea?..."
N-am de fel ce face; sa ma primblu nu pot, caci prea e vremea rea... singurele-mi petreceri sunt de a trage tutun, de a manca mult si mai cu seama de a dormi; dar vai! i se uraste omului si cu somnul. Ma bucur c-am putut fura un petic de hartie de la acest om de treaba, care ma pazeste aici, si c-am gasit si o pana pe care imi lipseste insa un briceag spre a o mai subtia! Cu dansele-mi petrec vremea, punand negru pe alb. Desi nu mi-ar lipsi subiecte de descriere, voi spune insa imprejurarea care m-a adus aci.
Nu stiu ce pornire impinge in veci pe om catre pasul sau... oare este aceasta spre a-si aduce siesi mangaieri? — Nu-mi vine a crede... Fi-va dar, spre a-si atrage luarea-aminte a celorlalti si a-si indemna sa te bage in seama, sa-ti prinda mila sau sa te laude?... Pare c-as crede aceasta mai bine, mai ales cand ma gandesc la dramul de zadarnicie si de trufie ce zace-n fundul inimii oricarui om si mai cu seama a oamenilor care, spre rau sau bine, sunt cazuti la boala condeiului... De aceea nu pot crede ca cei de seama mea au scris vreodata intamplarile lor fara de un interes cu totul personal. Nu voi insa sa aduc pilde politice... de vreme ce ar fi de ras a amesteca politica intr-o treaba ca aceasta; apoi cine voieste insa sa cunoasca pricinile, imprejurarile si urmarile unor asemenea (pilde) n-are decat a citi ce s-au petrecut cu Mirabeau si vor cunoaste dintr-acelea toate parerile mele in asemenea materie.
S-apuc dar lucrurile ce ma privesc pe mine de la capataiul lor.
La 25 ale lunii februarie s-a jucat pentru intaia oara Provincialul la Teatrul National. Sala era plina... aplaudari din toate partile, numai autorul nu aplauda... mai intai de modestie, apoi fiindca nu era multumit nici de bucata, nici mai ales de actori, care, cei mai multi, nu-si cunosteau rolurile, si in sfarsit, nici de cenzura, care stersese aproape a treia parte din bucata.
Subiectul, daca voiti sa-l stiti, era numai o scena de haiduci moldoveni, cu imbracamintea si graiul lor, cu cantece de ale lor, care la sfarsit se ucideau toti; autorul voia sa faca o epigrama in contra dramelor ce au coplesit scena, dar epigrama avea insasi sa se schimbe in drama adevarata, precum veti vedea, nu pentru spectatori, ci pentru eroi si autor. Aceasta va fi, cred, intaia oara cand acei actori se vor fi identificat asa de bine cu eroii ce infatisau.
26 februarie. Primesc dimineata vizita directorului teatrului... Mai intai ma felicita asupra succeselor dobandite in seara ajunului... ii raspund ca el nu pricepe nimica din ale teatrului si ca viitoarea mea bucata nu va fi, desigur, jucata in pravalia lui de pehlivani. Zicand acestea, imi dau pe gat cafeaua, iar dl director, cu porunca de la ministru catre dansul, ma roaga sa-l imprumut cu bucata. Nu vad nici o greutate intr-aceasta; stiu ca bucata e cenzurata, stiu iarasi ca actorii au lasat pe dinafara jumatate din ceea ce a ramas nesters de cenzura, stiu, in sfarsit, ca legea e dreapta si ca, acolo unde se afla o cenzura, impusa sau primita, nu mai poate fi raspundere pentru autor. Dau dar bucata si ies din casa, fara a mai gandi la acestea.
La 11 1/2 ceasuri ma intorc ca sa ma culc; aflu ca dl aga m-ar fi cautat si ca ma pofteste a trece pe la d-lui. Petrecusem seara vorbind despre poezie si literatura, precum arareori se petrece in frumoasele adunari ale frumoasei noastre capitale, si dau peste o invitatie de la aga; contrastul era ciudat... dar fie!... Intru in trasura si ma duc la domnul aga, desi nu stiam sa fi avut vreo daravera cu pristavii agiei... Nu-l gasesc insa acasa... dar crezand ca poate sa fie ziua dlui aga, las slujitorului un bilet de vizita, zicandu-mi ca poate sa prinda bine, si ma intorc acasa... Vreo cativa prieteni ma asteptau cu o partida de sah. Abia incepusem partida, cand deodata intra pe usa aga... Slujbasilor statului se cade a li se face oarecare cinstiri... sluga aduce ciubuce, dulceti: ... eu jucam mereu inainte; nu se-ntampla nici sah, nici mat; partida se sfarsi printr-un crai despuiat. Ne sculam, aga ma ia de mana si ma pofteste a merge cu dansul pana la ministru, spre a da oarecare deslusiri. Eu nu cunosc pe ministru; dar de vreme ce voieste a fi luminat, eu ii sunt la porunci; de aceea indata imi iau palaria, manusile si biciusca. Toata adunarea lua aminte de noi; curiozitatea sta zugravita pe toate obrazele, iar eu, plecand, poruncesc in gura mare sa puna masa pentru cina. Eram vesel, ca o ciocarlie. "Russo, — imi zise un prieten, apucandu-ma de manica hainei, — fii cuminte fara d-a te injosi; fii teapan si nu zvapaiat. stii ca extremitatile se lovesc in cap; nu trebuie omul sa fie nici infumurat, nici slugarnic". — "Lasa-te pe mine, ii raspund; stiu eu seama; daca va fi vorba despre bucata mea, eu nu ies din aceasta dilema; ori este cenzura, ori nu este!" Ma sui cu aga in trasura lui si ma pune la dreapta, dragutul! Nu-mi aduc aminte vorbele fara sir ce am schimbat cu aga; eram departe, foarte departe de ce mi se pregatea si mai ales de locul, de unde aveam a scrie acestea; nu stiu sa-l fi zarit vreodata pe vreo harta geografica.
Sosim la dl ministru; tindele erau pline de slujitori, de gens-d'armi (oameni ce sunt astfel numiti, fiindca niciodata n-au umblat serios cu vreo arma in mana), de comisari si alte felurite fractiuni ale stapanirii, insarcinati cu pazirea oranduielii publice. Toate acestea nu ma desteptara de fel asupra enigmei mele... Intru... Sub lumina indoioasa a unei lampi zaresc imprejurul unei mese doi ministri si un director; mai multi slujbasi si directorul teatrului stau in picioare, iar in mainile ministrului recunosc o brosura. Ma inaintez salutand pana la masa, si urmatoarea intrevorbire se incepe intre mine si ministru:
— Domnule, domnia ta vrei sa razvratesti tara!
— Eu, domnule ministru? Zau, nu va inteleg!
— Domnia ta ai scris o bucata, care ataca oranduiala publica si intocmirea tarii. Vasazica, domnia voastra, domnilor, nu voiti sa va astamparati si sa traiti fara de a tulbura oranduiala!
— Ma iarta, domnule ministru; noi toti dorim sa fie dreptate si buna oranduiala... Dar nu prea cunosc pricina pentru care m-ati chemat aici; oare este spre a da ceva lamuriri despre bucata mea, sau spre a ma-nvinovati?
— Domnia ta esti parat de a fi poruncit, sub a domniei tale raspundere, actorilor, ca sa rosteasca unele cuvinte sterse din bucata de catre cenzura.
Directorul teatrului: — Vezi, domnule Russo, ce ne-ai facut?
Eu: — si cine ma paraste?
Ministrul: — Actorii.
— Ia sa vedem.
— Grefiere, citeste.
Aci un pacatos scoate un terfelog de hartie, care cuprindea marturisirea actorilor; intr-insul sta scris ca eu, sub a mea raspundere, i-as fi indemnat a rosti unele pasagii, dar ca ei, temandu-se de urmari, le-ar fi tacut. (Ba bine ca nu! ei uitase jumatate bucata). Eu raspund la acestea, ca acea hartie n-o pot lua in seama, fiindca, mai intai, e stoarsa de la ei prin ingrozire, apoi fiindca cuprinsul ei de sinesi se desfiinteaza si, in sfarsit, fiindca nimic dintr-insa nu ma priveste pe mine.
— Daca dl ministru pofteste, ii pot dovedi ca cenzura n-a stiut ce face si ca toate cele sterse de dansa se aflu mai pe larg desfasurate in cursul bucatii. si spre dovada intoarcem foile brosurii.
— Orisicum, domnia ta nu trebuia sa alegi asemenea subiect... el aduce tulburare, mai ales in astfel de vremi.
— Aceasta nu mai e treaba mea, dle ministru, ci a cenzurii. Daca ea nu este in stare a cunoaste ceea ce se iarta si ceea ce nu, apoi sunt eu de vina?
— Maria sa e suparat.
— imi pare rau, dar nu e vina mea. Ori e cenzura, ori nu e. Daca cenzorul e un neghiob, care nu-si stie meseria, spanzurati-l; ca sa fie de pilda... Eu socoteam, dle ministru, ca m-ati chemat aci spre a sta si eu de fata cand veti sudui pe directia teatrului, care nu raspunde la increderea publicului si pune in joc bucatile, fara ca actorii sa le stie bine pe de rost si fara de a ingriji buna lor executare. Dar de vreme ce este vorba de bucata mea, apoi tac, caci nu am nimica de spus asupra-i.
Ministrul, care era foarte aspru la inceputul intrevorbirii, se alinase mult in urma. Dupa acestea el indoi brosura, o puse in buzunar si iesi cu celalalt ministru, zicand:
— N-ar trebui domnia voastra, domnilor, sa va tineti de asemenea secaturi.
Ciuda insa ma nabusise si, spre a o potoli, cerui un ciubuc; ne mai detera si dulceti pe d-asupra. Ramanand singur cu aga, cu directorul ministerului si cu Leon adiotantul, acestia ma cam instiintara despre ceea ce ma astepta. Nu mai tin minte glumele ce facuram impreuna: eu radeam mai tare — si aveam si pentru ce -, iar ceilalti din cand in cand stau de ma jeleau. imi mai ramanea o nadejde... Ministrii se dusese la voda, ca sa cerce a-nlatura pacostea de pe capul meu. Pe la doua ceasuri ei se intoarsera plouati, parc-ar fi cazut pacatul pe dansii... Nu stiu daca aceasta venea din inima rea, unde ma porneam sub o osanda politica... sau din cainta pentru ca savarseau o fapta nelegiuita (dar aceasta n-o prea cred)... Voda voia cu orice pret sa faca cu mine o pilda, chiar daca in urma s-ar indura a ma recunoaste de nevinovat. Trebuia dar sa ma porneasca... unde?... zau, eu nici gandeam! Porunca pentru exilarea mea era gata de dupa pranz... Hartiile toate stau pregatite... carutele erau in curte. in minutul plecarii, oamenii stapanirii se gandira ca as putea sa deger de frig pe drum... si stapanirea voieste indreptarea, si nu pieirea vinovatului. Cerui sa ma intorc pentru cinci minute acasa; dar nu-mi invoira; si domnia lor si eu eram in drepturile noastre, eu de a cere, domnia lor de a-mi refuza... in scurt, aga imi puse pe umeri blana sa; ministrul imi dete o caciula, galosi, un ciubuc si tutun, si fiecare din cei de acolo imi detera ceva bani. Voi inapoia banii la intoarcerea mea sau altcandva, iar darurile ministeriale le pastrez, caci un ministru nu da in toate zilele. Auzit-ati pana acum un exilat sa plece la locul osandei sale cu o caciula pusa in capu-i de mana de ministru!... La urma, dupa ce se sfarsira imbratisarile in dreapta si-n stanga, dupa ce se linistira incredintarile de slujba, marturisirile de mahnire si mangaierile date si primite impreuna cu strangeri de maini cu gramada, iesii din acea odaie, in care cu doua ceasuri mai nainte intrasem slobod, sau ca si slobod, iesii prizonier si prizonier de stat. Frumoasa prada, zau!... si eu m-as fali cu dansa. Dar cu acestea nu se mantuise napastele mele. in tinda domnii actori, gata ca si mine a intreprinde un drum de seara, ma salutara cu un concert de cobituri:
— Iata, domnule Russo, ce patim din pricina domniei tale.
in minutul acela afurisii cenzura si ma azvarlii in caruta; surugiul scoase un racnet salbatic, care in acea prilejire mi se paru o cobe rea; caii se pornira cu iuteala, si abia deosebii un glas, ce-mi striga: "Nu uita blana mea... la Focsani!..." Plecam in loc de exil!... Sa-mi fie calea usoara!...
Aci se sfarsesc faptele si incep impresiile. Noi coboram paveul pe trapsor; am cu mine un cazac, partas la caruta, si picioarele noastre se cearta pe un manunchi de fan, ce ni s-a asternut spre a fi mai pe moale. in urma noastra merge alta caruta, purtand inca o fractie a puterii armate. Doi cazaci calari, sub comanda unui comisar de cuartal, merg pe de laturi. Noaptea e intunecoasa; cade o bura de ploaie, targul e linistit, felinarele lipsesc, caci eforia pusese temei pe fagaduintele din calendar ale lunii; tropotul cailor si plesnetul bicelor au un rasunet jalnic; e o noapte numai buna pentru fapte rele, pentru comploturi de romant, pentru mari masuri de stat. Eu insa salut cu duiosie in dreapta si-n stanga bietele case din ulita mare, care dorm somnul dreptilor, fara de a sti ce se petrece pe ulita. Sosesc la bariera; un om in camasa ridica iute cumpana; surugiii injura, comisarul ne ureaza calatorie buna... inca un pas... cumpana se lasa indaratul nostru... comisarul da zor calului sau ca s-ajunga mai curand la culcus. El era singurul fir care ma mai lega de societate. D -acum nainte eu nu mai sunt un om... ci un lucru, care va trece din mana in mana, pe la priveghetori, la temniceri, la cazaci, la carmuitori...
Aceste cugetari nu-mi venira pe data; nu ma puteam gandi la nimic; atat numai imi aduc aminte ca simteam o mare bucurie d-a ma duce din Iasi. Pe cat caii sporeau la drum, ideile imi venira cu gramada, de toate felurile si de toate fetele. Trecand pe la Socola, desi era intuneric, zarii palatul numit Petit Séjour si ma-nchinai cu smerenie, punandu-mi nadejdea in dreptatea oamenilor, a legilor si a autoritatilor. Mi-adusei aminte ca cu vreo cateva zile mai nainte ma primblasem de vreo doua ori pe acolo... si, fara de voie, imi facui cruce. Cat tinu acea seara pana la intaia posta, numai o data imi veni in gand o gluma; una e cam putin in imprejurari asa de glumete. Era cam ruginita, in adevar, dar tot o va voi spune, cu atat mai ales ca lucrurile ruginite sunt totdeauna bune; dovada: romanii si grecii, care sunt foarte vechi si ruginiti, exilau; modernii exileaza si dansii!... Asadar, imi dete si mie prin gand a glumi cu nevinovatie asupra calatoriilor pe socoteala statului, si mai adaugii, cu aceeasi nevinovatie, ca neaparat ministerul doreste sa afle parerea mea asupra gradului de temperatura in noptile lui februarie prin Moldova.
Sosind zdrobit si muiat la cea dintai posta, abia dobandii prin rugaminte, prin amenintari, prin sprijinul cazacilor si mai vartos prin ajutorul unei jumatati de galben, patru coti de panza de calti cu un pumn de paie tocate intr-insii, purtand numele amagitor de perna. Trasurile ce stapanirea da pentru slujba exilatilor ar cere neaparat niste oase de fier; mesterii care le pregatesc cu atata mestesug n-au prins inca de veste ca sunt pe lume arcuri si leagane.
D-aci pana la Vaslui nu mai stiu nimic; am cam dormit, daca se poate numi somn acea necontenita zdruncinare, care te azvarle la un stanjen de pe locul tau... Cand scosei gluga din cap la Vaslui, ziua era mare.
27 februarie. Pana sa puna caii, ma dau jos la posta, unde gasesc un fel de capitanas de posta, cascand si frecandu-se la ochi. Voia nemernicul sa capete stiri si, pretuindu-ma dupa cojocul de drum -- precum fac acesti oameni --, incepu a ma cerceta cu oarecare dispret. Eu ii raspund ca sunt surd; el da din cap si urmeaza a se imbraca mormaind.
Trebiue sa stiti ca omul nu este in stare a merge cinci poste pe nerasuflate, avand si-o osanda politica pe capu-i, fara de a simti trebuinta d-a se drege la inima; de aceea ne si oprim intr-o ulicioara, la Hanul Bogdanesti, unde ni se dau cafele turcesti, foarte bune, dulceti si rachiu, totul pe 60 de parale. Acolo gasii si doi turci tragand din ciubuce cu o adanca seriozitate...
De mult era de cand doream sa incerc si eu caii de posta, despre care atata s-a vorbit. Cu prilejul acesta ma incredintai ca caii sunt buni si ca surugiii nu si-au furat buna lor reputatie. Totdeauna am gandit si am spus ca surugiii nostri merita a avea o istorie a lor, si eu trag nadejde ca va veni ziua cand se va scrie Fiziologia surugiului, precum s-a scris aceea a unui mare numar de chipuri mai putin interesante si mult mai interesante. Mi-a dat in gand sa-i pun pe scena... Cate ar mai zice ei despre persoanele ce au purtat cu olacul!... Dar lectia mi-a fost spre invatatura; de acum inainte urasc teatrul; calea lui e plina de spini, si chiar de nu duce la glorie, apoi, desigur, duce in exil!
Alergasem vreo sapte ceasuri in goana mare, cand, trecand pe langa o trasura, cunoscui obrazul unui prieten; intr-o clipa ne facuram semne si staturam. E de prisos a-i spune numele: e balai, rau scris la stapanire si poarta adesea caciula turcaneasca.
— Unde mergi? fu intrebarea sa.
— in exil, fu raspunsul meu.
— Ce spui?
— Priveste la tovarasii de drum.
— Unde?
— Dincolo de Dunare.
— Pentru ce?
— Reactie a intamplarilor de la 25 ianuarie.
— Bine, tu nu erai amestecat in ele.
— Ce face aceasta? Va pedepseste pe voi in mine.
— Altceva...
— Mai intai, aceasta ar fi de ajuns. Apoi, se fac arestatii in toate partile si pe tot minutul. Asta-noapte toti caii de posta au fost pusi pe cercetari.
— Mai sunt si alti exilati?
— Doisprezece...
— Nu suguiesti?
— As vrea sa pot. Calatorie buna! Dar stai! Tu unde mergi?
— Ma duceam la Barlad; dar acum am schimbat parerea. Ma intorc la Iasi.
— tin'te bine... au sa te puna la gros.
— Cale buna!
— Asijdere!
— Sa traiasca intamplarile de la 25 si reactia!
— Formele s-au pazit? Judecata a fost lunga?
— Cat sa ma urc in trasura... Dar ce gandesti tu, iubitule...
Ma pornii pe ras la exclamatia radicalului meu: mainile noastre se miscau in aer ca niste telegrafe, pe cand surugiul cu un chiot ma zbura in posta.
Privelistea locului ce strabatem e trista, stearpa si pustiita; sunt tot campii intunecate de crivat si semanate pe ici pe colea cu delulete si movile, care nu schimba intru nimic uniformitatea locului. D-a lungul drumului nu e casa, nici sat; la dreapta si la stanga se zaresc in departare cateva colibe, rusinoase — s-ar crede — d-a se arata. Timpul e intunecat si, de frig, bag nasul in blana si strig surugiilor a goni si mai tare...
La Barlad intarziem un ceas; un sfert ca sa cumpar paine, sa-nghit un paharus de rachiu, impreuna cu escorta mea, si trei sferturi, la posta, spre a da capitanului vremea de a-si face tabietul dupa masa si a-si trage ciubucul. Ce sa-i faci?! Omului ii place a trai bine!...
Pana la Tecuci vremea se schimba, cand spre vant, cand spre ploaie; pulberea si glodul se lupta pe rand asupra-mi. N-am nimica de spus despre aceste doua targuri; mi se parura asa murdare, asa despuiate, incat nu platesc nici vorba. Sa facem insa o deosebire: la Tecuci se gasesc covrigi minunati.
D-aci pana la Focsani ploaia pica fara-ncetare; la cea din urma posta era noapte adanca; nu mai stiam unde ma aflu, nici ce fel de tara strabatem. Cand ajunsei la domnul ispravnic, nu-mi sta prin putinta a ma cobori din trasura; glodul ce se stransese pe mine ma oprea d-a ma misca; nu puteam sa inteleg ce este in caruta; a trebuit sa aduca o lumanare, ca sa ma descurc, si opt brate, ca sa ma deznamoleasca. Domnul ispravnic citeste poruncile; escorta mea ma da pe mainile d-sale si primeste o adeverinta, ca si cand as fi fost un colet de marfuri. Ma spal pe obraz de glod si de pulbere si, fiind abia 8 1/2 ceasuri, ma duc sa ma-nchin cu plecaciune la domnul ispravnic si la toata sindrofia; erau vreo sase-sapte insi, carora le platesc buna lor primire prin cateva stiri noua, care trec din gura in gura, si apoi ma duc sa ma culc intr-un pat de minune. in exil totul nu e de lepadat, si niciodata un pat bun si un pahar de ceai n-au mai mult pret!
28 februarie. Abia la zece ceasuri m-am trezit; usa se deschide si vad intrand un cap de cazac; ma recunosc ca sunt al lui. Vazand ca nu mai dam nici un semn, s-au fost temut ca nu cumva sa fi luat-o la fuga noaptea. Ma imbrac in graba si, iesind, intalnesc pe contracciul postelor, pe care nu lipsesc a-l felicita pentru buna stare a otcupului sau; in sfarsit, ma pregatesc a ma porni la Soveja, unde este soarta mea d-a merge; ce-i mai de trebuinta sunt albiturile; cumpar dar, groaznic de scump, opt camasi — pentru un exilat de ajuns — doua duzine de coltuni — e cam mult — si tutun — e de prisos! — si cat mai ramane din ziua aceea stau de ma odihnesc si dorm. Se aprind lumanarile; sindrofia se aduna; nu voi descrie acea sindrofie, caci e tot cea pe care o intalnim in toate targurile noastre de prin tinute, ba chiar si-n Iasi. P-aici se vorbeste mai mult pe munteneste.
Se deschide usa si intra un boier batran, care pare a fi un patriarh al locului... e imbracat moldoveneste, si eu stau de-l privesc cu curiozitate, sau ca pe o curiozitate. Nu stiu pentru ce, de cate ori intalnesc cate unul din acei salbatici care au pastrat vechile straie, mi se pare ca, in felul lor, ei judeca foarte sanatos si au in sinesi un ce pitoresc; iar cand vorbesc, graiul lor, si de n-ar fi placut, e plin de originalitate. Azi numai ei au ramas care sa vorbeasca pe moldovenie... Vazand pe acesta, eu ma asteptam c-a sa inceapa a povesti, si nu ma inselai.
in tot tinutul nu se vorbeste de alta decat de un intreit omor, savarsit in imprejurari groaznice de catre sapte insi dintr-un sat, prin care am sa trec maine. Acei oameni s-au prins, si dl ispravnic ne arata armele ce s-au gasit la dansii: un cutit tare taios, cu ascutisul de doua palme lung, o pereche de pistoale rele si un frumos iatagan cu manunchiul de argint sapat, care negresit ca este de furat. Crima sluji de tema, si fiecare insira numele talharilor pe care i-a cunoscut: Voicu, Petreanu si altii reinviase, si mai mult de cincizeci de ori auzii revenind in vorba numele Olteanului. tara de jos a Moldovei e intetita de talhari; sau ca locuitorii ei au pastrat aceasta ca un ramas din vechea lor vitejie si din obiceele de jaf ale razboaielor din trecut, sau ca le-a dat pronia o aplecare fireasca, asa de nenorocita; dar sunt sate intregi, ba si ocoale, care se bucura de o reputatie foarte indoielnica, fara ca aceasta sa le fie spre ponos.
Veni si randul unchiasului d-a povesti; povestea lui e cam lunga, dar am tinut-o minte, osebit numai de gesticulatia lui, de cateva injuraturi si de acel pitoresc al limbii, caci era si glumet batranul. Am uitat numele talharilor, numirea satelor si locurilor, dar prescriu aci istoria cu nadejde ca se vor gasi si acelea, daca nu voi putea insumi a le pune cu vremea la locul lor.
La 183... ceata aceea strabatea tinutul Putnei in toate partile. Era vara si mare lipsa de papusoi in tara de jos; caile erau cutreierate de negutatori si de care, ce mergeau sa ia merinde in tara de sus... intr-o zi, ceata de care e vorba intalneste pe drum, pe langa Adgiud, doi turci; ii calca, ii jefuieste intr-un minut si incaleca apoi, luand d-a lungul malurile Siretului in jos. Deasupra Marasestilor intalneste vreo sasezeci de care moldovenesti si muntenesti, ce se duceau sa cumpere papusoi; pe data ce talharii rostira un cuvant si aratara pistoalele, toti carutasii o rupsera la fuga care-ncotro putu, unii punandu-se cu burta la pamant, altii ascunzandu-se prin maracini, altii alergand cat ii tinura picioarele; hotii trasera pistoalele mai mult in vant; nimeni nu fu atins; dar numai spaima! Ei adunara vreo sapte mii de lei, care tot sunt cevasi pentru niste talhari si care sunt foarte mult pentru niste tarani. Nemultumindu-se insa pe atata, ei, tot in ziua aceea, carmesc inspre munti si apuca drumul d-a dreptul prin campie... aveau cai buni, hotii!... Pe la apusul soarelui, iata-i ca sosesc la un sat: pe campie nu dasera peste altcineva decat peste un biet razes, ce-si treira graul. Hotul mila n-are! Unul din ei lua binisul din spinarea romanului si-l puse pe al lui; apoi intrara in sat.
Tocmai in ziua aceea, pentru pacatele mele, venisem si eu prin tara, intr-o caruta cu un cal si trasesem la hanul din sat, ca sa noptez acolo cu vreo patruzeci de care, ce-si faceau conacul . stiam ca locurile acelea sunt cutreierate zi si noapte de hoti si ma feream de vreo pacoste... Vremea era cam tulburata; tuna cam infundat si incepuse a pica stropituri late de ploaie. Nu era cu putinta sa ma adapostesc in carciuma, de multi ce erau intr-insa... Ma-nfasurai si eu intr-o ipingea veche de aba, ma starcii in caruta si carciumarul imi azvarli d-asupra o rogojina. Doar ca apucasem sa ma culc, rasufland abia-abia, si simtii ca se ridica rogojina; o mana imi dete ipingeaua in laturi si ma pomenii fata in fata cu capitanul cetei de hoti... Numai cat avusei vreme sa azvarl la dracul punga mea cu vreo doua sute de usluci; indata ma si scol si intru in carciuma in urma capitanului... Era tare intuneric; ...hotul cheama pe carciumar si-i porunceste s-aprinda lumanarea.
— N-am lumanare, raspunde arendariul, dar de-i astepta putin, m-oi duce sa iau de la vornic...
Auzii rasunand o palma; unul din hoti scoase o legatura de lumanari si, scaparand cu amnarul, aprinse doua. Una mi-o detera mie in mana, poruncindu-mi sa o tin. Ma facusera sfesnic, talharii! Drept sa spun ca ighemoniconul meu de boier se cam zburlise; dar oprii paraponul pe seama mea. Pe cealalta lumanare o lipira de soba... Nu tin minte sa fi vazut vreodata in viata mea chipuri asa mandre; ai fi jurat ca nu-s talhari. s-apoi ce arme, ce straie la dansii! numai firuri si sapaturi de aur, imprumutate de pe la calatori... Eu, biet, stam in mijlocul casei numai cu camasa si anteriul pe mine, si cu cizmele in picioare; salul de la brau se desfasurase in valvartejul de la-nceput... sase hoti iesira afara... apoi indata incepura a intra in odaie taranii, tovarasii mei de conac si de paguba, cate unu-unu: toti sezura pe lavita de la perete, fara sa cracneasca; dupa dansii venira si hotii, care incepura a cerceta pe fiecare si a scormoni prin buzunare si prin chimire. Despre parte-mi, cu mare foc si grija catam la toate cate se petreceau. Pe data ce vreunul era jefuit gata, mi ti-l azvarleau pe un crivat mare ce era intre soba si perete, de ajunsese acolo sa stea gramaditi ca niste saci de faina. Cand mantuira aceasta pozna, doi dintre talhari luara pistoalele in mana si iesira afara de straja. Ceilalti sase chemara din nou pe carciumar si-i poruncira s-aduca din pivnita vin si o putinica de icre moi, care trebuia sa se afle acolo.
Diavolii cunosteau bine locurile, caci in adevar icrele erau aduse pentru priveghetor. Carciumarul aduse o mescioara rotunda cu trei picioare, vin, paine si icrele cerute. Capitanul se rezema de o crapatura ce era in perete si slujea drept fereastra, si ceilalti sezura imprejurul mesei; imi facura semn sa m-apropii ca sa le fac lumina, si se pusera pe o mancare teapana si foarte adesea stropita la masea... intelegeti domnia-voastra ca Dumnezeu n-a facut pe boieri ca sa stea in picioare pe cand mananca mojicii; de aceea incepusem si eu a ma cam stenahorisi, cand deodata s-auzi un zgomot mare dinspre sat. Prinsese de veste ca la carciuma au calcat hotii si veneau oamenii armati cu furci si cu bate, facand larma mare... Talharii insa nu se clintira... Zgomotul crestea mereu; dar doi insi, strigand mai tare, ziceau in gura mare: "Mai oamenilor, catati-va de treaba! Mergeti pe la casele voastre, care aveti neveste, cu muierile voastre; care n-aveti, cu ale celorlalti!..." Apoi rasunara doua pistoale slobozite totodata in vant, si barbati, femei, copii, toti tacura... Hotii din odaie isi cautau de bere si de mancare; peste putin insa alte strigate se auzira, impreuna cu impuscaturi. Fugarii luase intr-ajutor mai multa lume si veneau de aceasta data cu o larma groaznica. Strajile strigara: "Iesiti". La aceste cuvinte, capitanul sari peste masa cu asa multa furie, incat ma tranti pe jos. Pana sa n-apuc a ma aseza bine pe picioare, toti dase navala afara si stau pe prispa dinaintea usii. Huietul se facuse asa de mare, incat socotii ca toata carciuma era cuprinsa de gloata; sasesprezece focuri rasunara de rand si se facu iarasi tacere. De asta data talharii se-napoiara in odaie, isi umplura armele si se pusera iara la masa...
— Ia spune, boierule, intrerupse aci unul din ascultatori, te aud povestind multe si marunte; dar despre buselile ce vei fi capatat si domnia-ta in valmasag nu pomenesti de fel...
— Sa ma ierti, domnia-ta; eu n-am capatat nimic. Drept va spun ca m-a prins si pe mine mirarea cand m-am vazut scapat teafar printre picaturi. Dar talharii erau veseli si foarte multumiti de prada zilei; nu le-a mai statut sa se lege de mine... Dupa o jumatate de ceas, ei incalecara, ca sa iasa din sat; dar tocmai la capul satului era o carciuma in bordei, ce o tinea un muscal, anume Ivan... doi turci se odihneau acolo... auzind impuscaturile, ei socotira paganii ca este vreo nunta in vecini, macar ca era in postul San-Petrului; spusera lui Ivan sa mearga sa vada ce e p-afara si iar se culcara. La o fuga de cal de la sat, Ivan se-ntalni cu hotii.
— Sa-ti fie noaptea buna, badita, zise unul lui Ivan, dar cine esti tu?
— Ivan carciumarul... ma duc in sat sa vad ce-i p-acolo...
— Dar la tine ce veste, bade Ivan?
— Ce sa fie? Nimic. Ia, doi turci au mas la mine la adapost.
— Fa-te-ndarat acasa!
Talharii detera pinteni cailor, lasand pe Ivan sa-si urmeze calea sau sa se intoarca, dupa plac. La carciuma pomenita, ei descalecara si trasera cu urechea; nu s-auzea alt zgomot decat bataia unei mori ce era nu mai departe de o azvarlitura de pusca; la moara lucea o zare de lumina; altmintrelea peste tot era tacere si o noapte mandra din luna lui iunie. Hotii s-apropiara de bordei si, vazand usa deschisa, se indemnau unii pe altii sa intre mai intai, caci se temeau de vreo cursa; dar Ion, cumnatul capitanului, cel cu binisul de capatate, apuca inainte, si dupa el merg cu totii. Ardea inlauntru un fel de candela, ce d-abia lumina; pe pat dormeau dusi amandoi turcii, cu armele langa dansii; unul batran si celalalt tanar, ca de vreo 19--20 anisori. Hotul cu binisul lua mai intai armele, apoi, ridicand de urechi pe turcul cel tanar, il dete pe mana unui tovaras de ai sai, care-l trecu altuia, si astfel bietul baiat, pana sa n-apuce a se trezi bine din somn, se pomeni mort, fara d-a zice nici kark! Turcul cel batran, desi dormea ca un turc, dar Ion nu nimeri tot asa de bine cu dansul; era mai teapan, mai voinic turcul, si siret; caci simtind unde vor sa aduca treaba, el se lasa greu, de pica pe jos, si amagi intr-astfel pe ucigasi. Nu stiu daca v-am spus ca, osebit de pistoalele si de cutitele ce talharii purtau la brau, apoi mai aveau si cate unele legate cu gaitan de fir si aninate de gat, ca sa le fie pentru scaparea din urma... Pe cand sta de se lupta Ion cu turcul, acesta, rasturnat pe jos, dete cu mana peste pistolul hotului, care se legana de gatul lui, si apucandu-l fara veste il slobozi in pantecele talharului... Lovitura fu teapana, caci glontul, strabatand pe Ion, se infipse intr-un tovaras d-ai lui. Ion sovai si cazu jos... talharii se patrunsese de groaza, si turcul se furisa si fugi afara... Ion se vaieta infasurat in binisul lui... "Cumnate Ioane, ii striga capitanul, stapaneste-ti firea... las' ca te-om razbuna!" Precum zise, asa si facu; turcul speriat, nestiind incotro s-apuce, dase fuga spre locul ce se vedea la moara; dar in raza luminii, hotii da cu pustile si cu pistoalele intr-insul ca la semn.
Ametit de frica si catand tot la moara, turcul cazu in scocul morii si roata il ridica zdrobit si sangerat. Acum cel putin se credea el scapat; dar oamenii de la moara, desteptandu-se din somn de atata huiet, ori ca au socotit ca-i vreo stafie, ori c-au crezut ca-i vreun hot, se repezira cu ciomegele pe dansul si-l ucisera de tot... Peste un ceas muri si Ion... Ceata isi urma drumul inainte; cand se revarsa de ziua, ea trecu hotarul muntenesc, unde muri de oboseala si de pierdere de sange celalalt hot, ce se ranise... Capitanul si tovarasii lui platira moartea acelor doi soti, ucigand un biet om nevinovat, si se dusera in cale lunga pana dincolo de Craiova... Nu stiu ce se mai facu capitanul si ceata lui... dar era voinic om capitanul si inimos tare!
Istoria fusese cam lunga, mai ales ca si mie mi-au scapat din minte multe din amanuntele ei. Unsprezece ceasuri sunase, si mai toti ascultatorii se apropiase de usa, cu sapcile si cu caciulile in maini (la Focsani palariile se obicinuiesc numai duminica si zilele de sarbatoare). Povestitoul lua cu dansul sapca in mana, dar pe pragul usii el sfarsi intr-astfel istoria:
— Sa va mai spun insa ca eu, ramanand singur, — caci trebuie sa stiti ca toti taranii fugise unul dupa altul — ma pusei pe ganduri, aprinsei un foc mare-mare; intinsei un covor dinainte-i si ma lungii. Eram acuma singur stapan si chirias al casei, de vreme ce chiar si carciumarul fugise. Ma uitam cum ardea focul si stam de ma gandeam: cam peste o jumatate de ceas, intra un biet pacatos de neamt si se apropie de foc; isi scoase caciula; ii multumii:
— Ce veste, domnule neamtule?
— Pana sa nu intru in sat m-am intalnit cu o ceata de oameni calari, care mi-au cerut pipa.
— Ei! s-ai dat-o?
— Ba nu, n-am vrut si m-am pomenit cu doua garbace pe obraz...
— Multumeste lui Dumnezeu c-ai scapat cu atata. Aceia erau hoti; acuma iesira d-aci din carciuma, unde au jefuit o sumedenie de oameni.
— Ah! mein Gott! striga neamtul si, fara s-asculte ce-i mai spuneam, si-a luat geanta si batul si s-a pornit neamtul ca o sageata.
....................................................................................................
— Vorba de pomana la mosneagul acesta! imi zise ispravnicul, dupa ce iesi batranul boier. Asa are el obicei sa tot spuna la secaturi.
Nu eram cu totul de parerea domnului ispravnic... dar starea mea de osandit politic nu ma ierta sa am pareri deosebite. Dadui dar din cap cu un zambet de invoire, si cu capul plin ca o banita de aceste povestiri, ma dusei sa ma culc...
Seara de azi si patul de ieri vor ramanea ca amintiri placute.
1 martie. E ziua plecarii... Dejunam in pripa. Ispravnicul mai da ceva porunci, si ne pornim insotiti de patru cazaci... in dreapta si-n stanga norodul cu caciula in mana se-nchina la noi... cand zic noi..., intelege pe ispravnicul si nici pe dansul, ci... pe cazacii nostri, sau mai bine tot zgomotul ce faceam. Din zi de dimineata vremea e frumoasa, dar cam ger... trage un vant rece, de ustura...Eu multumesc in mine dlui Cataragiu pentru blana sa, si ispravnicul multumeste ursului in care e-nvelit... cu dansul, el cuprinde mai toata trasura... Eu ma starcesc intr-un coltisor, fara d-a carcni... Crivatul sufla aspru din partea muntilor, ale caror culmi se vad albind de omat... Drumul ne duce prin niste campii ce par pustii, nici un copac, nici o casa; ici si colea niste paraiase, ce le trecem fara pod, niste satute saracacioase; pretutindeni o priveliste de pustietate si un ce jalnic... Poate ca starea mea imi arata toate intr-astfel. P-alocurea in campie, mai ales langa vaduri, se zaresc niste carciume ticaloase, de o infatisare indoielnica, din ale caror cerdace, in dalbele zile ale verii, ochesc talharii pe calator si rad, pititi la umbra, de oamenii stapanirii... caci aici e tara talharilor, serpuita de paraie, scaldata de Putna si de Siret, asa de mult laudate in cantecele batranesti: adapostita sub plaiurile cu potici ascunse si cu colnici nerazbatute; in dreapta sunt poalele muntilor care-ncing tara Vrancei, acea vatra de oameni indrazneti, cu obiceiuri patriarhale pastrate de la strabuni, care de veacuri au pazit tara de unguri si neatarnarea lor de boierii pamanteni... Dincoace, pe coasta aceea, stearpa astazi-maine, la vara, se vor inalta mii de vite, mandria tarii si-mbilsugarea locului, caci aci se cheama ca sunt Odobestii. Vinul bun de la podgorie, vecinatatea ambelor hotare, muntenesc si unguresc, blandetea si starea umilita a taranului, avutiile pamantului, toate adunate la un loc au facut ca campia Putnei sa fie cuibul vestit al hotilor. Toti talharii cei mari s-au cutrierat pe aci... aci au voinicit Voicu si tovarasii lui... de-abia un sfert de ceas d-aici e locul unde s-a dat prins dupa o zi de lupta crancena; alaturi cu mine sta chiar acela care povatuia pe biruitorii lui. Pe data ce vezi malurile Seretului, tarmurii Putnei, infatisarea campiei si a muntelui, te patrunzi lesne despre miscarea ce ele dau acestor locuitori, in veci pribegi si risipiti... infatisarea carciumilor iti spune de sinesi tot ce s-a petrecut in ele si ce are sa se mai petreaca; parca se si aud chiotele betiei, injuraturile talharilor, rasul lor grosolan si vaietarile bietilor impilati... s-apoi, spre a desavarsi privelistea, in laturile drumului mare, pe aproape de sate, se vede inaltandu-se din tarana fumul unor colibe, care si acelea sunt carciumi, de alta fire... Printre locuitorii locului s-au amestecat o multime de sarbi, de bulgari cu fete mohorate, care nu se stie de unde vin si nu se stie cum ii cheama... Iata-ma sosit, dupa ce am trecut Putna, la un sat slut si jigarit ce-i zice Garlele si unde s-a petrecut mai deunazi un groaznic macel. Pana se scarbeste a povesti asemenea uricioase cruzimi; casa patimasului e sparta si bortita... un sarb cu nevasta, cu mosul si cu un copil al sau au fost macelariti... faptuitorii sunt la ispravnicie si tagaduiesc... Sa trecem inainte!
Vantul tot sufla tare; noi trecem susita, un parau, a caruia obarsie e departata cu un ceas de locul ce-mi este hotarat... cat la el ca sa-i prind cunostinta si, dupa apele-i repezi si tulburate, dupa prundisul din matca lui, nu-mi lasa indoiala ca e fecior de munte... Atat de mult cat la dansul, incat nici bag in seama c-am parasit campia si ca ne oprim la gura unei vai, prin care susita iese in dreptul Panciului... Apoi iar luam susita in sus, pe o cale ce s-ar numi mai bine chiar patul paraului... Alaturi unul cu altul vin satele Varnita si Verzii... sat razesesc... p-aci-s locuitori multi... Apa prin care umblam sapa muntele dupa placu-i, razletindu-se si ingustandu-se, despicand vai rasfatate si restrangandu-se deodata in maluri... Din nenorocire, pe cer plutesc nori posomorati; viscolul ne vine de pe culmea muntilor, si in dreptul Racoasei omatul pica cu fulgi indesati; noaptea se apropie; zapada intuneca cerul; trasura abia se misca; vantul rastoarna pe surugii... Copacii se acopera cu alb; susita muge cu jale... Adevarata zi de exil!... Ispravnicul injura, iar eu scot capul din trasura afara si rad vazand cum pica omatul si cum se zugravesc pe cer crestele muntilor; rasuflu aerul si ma grabesc a ma imprieteni cu locurile ce ma vor gazdui.
Era noapte adanca, cand ajunseram la Campii, unde se-ncep adevaratii munti... Vremea era tot rea... ar fi fost cu primejdie a inainta... si moldovenasul meu de ispravnic n-avea pentru ce a-si primejdui pielea. Stam acolo de cinam si ispravnicul trimite de stire egumenului manastirii, care e departata de un ceas; iar eu imi incep exilul, dormind pe un pat fara perna, fara saltea, fara obiala ... Aci se-ncep zilele mele de-ncercare, si cu toate acestea am dormit pana s-a facut a doua zi, ziua mare si luminoasa.
2 martie. Egumenul soseste calare... Priveste-l la fata si-ntreaba-l de viata!... el vine in odaie cu o pipa nemteasca in gura si ne da ziua buna suguind... La urma vin formalitatile: ispravnicul ma trada lui, precum ma primise de la escorta mea din Iasi... sub luare de adeverinta. Acum nu ma mai poate pierde si, daca s-o intampla una ca aceasta, are cu ce ma reclama. Se citeste ofisul domnesc care zice: "sa se inchiza Alecu Russo, ca un razvratitor al oranduielii publice din tara sa; sa se privegheze zi si noapte de catre doi gens-d'armis destoinici si nemitarnici; ca sa tie la cea mai aspra opreala, fara a i se da de scris sau a priimi el scrisori, si a se aseza pe hrana de fasole si pe canon de rugaciuni, spre a-si veni la pocainta si la ispasenia pacatelor"...
Ma uit cu jind la dl ispravnic, care se intoarce acasa la d-lui, si, impreuna cu noul meu temnicer, apuc calea inchisorii. si calea si vremea merge tot stricandu-se din ce in ce mai mult... suntem in zilele Babelor, adica noua zile d-a randul are sa fie si frumos si urat, are sa ploua, sa ninga si sa bata vantul, si din cand in cand soarele se va arata ranjind cu razele sale... Sosim pe omat... in preajma-mi vad numai brazi si stanci... locul imi pare intristator... indata dar ma si duc de ma culc... seara la cina ma trezesc... dar numaidecat adorm din nou, fara de a cata imprejur.
3 martie. Vremea e pe schimbare. Desi e vant si omat, ma strecor p-afara... privelistea nu e veselitoare; satul sta in fundul unei vai scobite de apa susita... casele nu se vad, dar fumul din ogeacuri sta chezas pentru ele... schitul, desi mai inaltat decat satul, sta rezemat de niste munti, care cu paduri, care despuiati... unii pare ca sunt bolnavi... N-am nici o carte si mi-i tare urat!... Temnicerul meu se porneste maine... Cat pe fereastra odaii mele... si vad chiliile manastirii si biserica... se face o ingropaciune... Totul aci e trist.
Nu stiu de ce sunt tot posomorat. in zadar imi tot povesteste parintele la istorii; mi-e urat! Au venit ceva vizite; mi-e urat si de dansele. Mi-e urat chiar de a scrie... Alta data va voi povesti istoriile parintelui si obrazele vizitatorilor mei. ....................................................................................................
5 martie. Ma aflu cu totul singur... De urat spun sa-mi aduca din biserica o carte, pe care in zadar o rasfoiesc, fara de a putea citi un cuvant pe dansa... Trag tutun si mananc de patru ori pe zi... imi spun ca sunt doua ceasuri turcesti, si eu am si mancat de seara... Ma culc... dar de dormit nu-i nadejde; in zadar cat de un ceas a imblanzi pe Morfeu... Aud zgomot... ma scol; un trimis de la Focsani imi aduce rufe si straie... Ma pun iarasi in pat, ca sa citesc...
6 martie. si sa nu cred in semne!... Aseara, pana sa nu vie trimisul de la Focsani, festila lumanarii de seu trosnea si eu ziceam in mine: "A sa vie cineva; de n-ar fi hotii, stiu c-ar pati-o, sarmanii; un biet exilat! ce mai pomana!..." Dar n-am vreme sa scriu... citesc, caci mi-au venit sase brosuri si un Théophile Gautier ... sunt bogat!
7 martie. Timpul e intunecat, dar gata de schimbare... Ies in pridvor... aerul e primavaratic, si se aude cantand in padure... Cat la muntii ai caror brazi i-am si numarat, si visez a campie... Ma-ntorc in odaie si ma pun la fereastra... Iata biserica; schitul si biserica sunt zidite de Matei-voda Basarab... au spoit acum din nou vechea biserica... e simpla, de un stil ce nu-i poti zice nici intr-un fel... Este si o pisanie veche de cand cu cladirea... dar e slavoneasca... Din slavoneste, stiu numai doua vorbe rusesti si alte doua lesesti, si acelea sunt pentru trebuintele mele particulare; de aceea nu ma pot indeletnici cu citirea pisaniei...
Un slujitor al schitului sosi acum de la Casin, patru ceasuri de-aci... zice ca sunt acolo trei boieri pusi sub paza satului; douazeci de sateni ii pazesc pe rand, strajuind cate doi, zi si noapte, la usa lor. Pricepui indata cine are sa fie. Aceasta dovedeste ca ispravnicul de Bacau, pe care-l cunoastem toti, a luat lucrurile serios si ca a dat acelor boieri o insemnatate pe care ei, sarmanii, desigur, n-o merita.
Aceasta poveste mi-a adus aminte pozna din saptamana trecuta, pe care o si uitasem, si acum stau de ma gandesc la doua lucruri... mai intai la cursa intinsa de dnii ministri, in care dl aga m-a tras cu asa multa dibacie... a fost o adevarata comedie de perete... Pacat insa ca se cam da de gol marafetul comediantilor... Se zice ca oamenii rai sunt banuitori... apoi zau, nu-s om rau, caci n-am banuit nimic... Apoi iar ma gandesc la purtarea domnilor actori sau artisti, si nu ma pot dumeri cum niste oameni, care de atatea ori au rostit atatea frumose maxime si invataturi presarate prin drame, comedii, tragedii si vodeviluri, n-au mai multa inima si n-au inteles ca li se cuvenea a fi ceva mai mandri, caci orisicum tot li s-ar fi intamplat ceea ce au patit, si ca, cu sau fara hartia ce au iscalit asa de marsaveste, ei tot erau sa fie exilati. Sarmani nepriceputi, care n-au inteles ca in toata aceasta istorie, numai eu eram pe dasupra, ca fuiorul popii, si ca n-am fost, biet! decat prilejul spre a li se rasplati pentru trebile de mai nainte; in sfarsit ca, daca n-as fi iesit eu la maidan, s-ar fi gasit vreun alt cuvant oarecare. Stapanirea voia cu tot dinadinsul a se juca cu dansii d-a ascunsele. (Pricepeti cuvantul cum va va taia capull!) intelepciunea turceasca, dupa cum imi spunea mai deunazi temnicerul meu, zice asa: "Stapanirea goneste iepurele cu carul cu boi si-l prinde..." Parabola orientala de insemnat!...
Paznicul meu cel mare, adica ispravnicul din Focsani, nu ma uita... chiar acum imi trimise tutun si cateva randuri prea dragastoase.
8 martie. Vremea e minunata. Baba a-ntinerit... ea ne zambeste; dar tot i se cam vede stirbenia... Adineaori statui fata la pranzul slujitorilor manastirii si al lucratorilor, afara la aer... Am mantuit cartile ce mi-au venit de la Iasi; era un volum in sase brosuri al Magazinului istoric pentru Dacia, tiparit in tara munteneasca... N-am ce spune despre publicatiile si despre scopul ei... e frumos, e mare, e folositor. E multa simplitate in cronica lui Constantin Capitanul, multe miscari impotriva moldovenilor; dar e ieftin la vorba si tare ostenitor; nu plateste cat Miron si altii. Am citit foarte mult osebitele bucati datorite redactorilor si m-am unit cu parerile lor, cu privirile lor istorice; dar aceasta citire a lasat in mine o-ntiparire rea... iat-o: peste zece ani n-are sa mai fie limba romaneasca; vom avea romaneasca italienizata, frantuzita si nimic mai mult. De mult ce voiesc a curati limba, a o imbogati si a o apropia de izvorul ei, s-a format o alta limba, pe care tara n-o intelege si nu o va-ntelege in veci... Pricep ca francezii sa-si fi alcatuit o limba din latineasca stricata si din idiomele galice, germanice, celtice si altele; dar n-as pricepe ca cineva sa se apuce a strica acum limba franceza. De e vorba sa primim ziceri si termeni care sa inlocuiasca pe cele ce ne lipsesc sau care sunt de bastina slavona, atunci luati cel putin radacinile latine si dati-le o infatisare romaneasca...
Rasfoind pe Théophile Gautier, am dat peste fata 75, editia din Bruxelles, unde zice: "un couvent est un monde" etc. ...Dau iertaciune lui Gautier, caci nu cunoaste Soveja... si mai ales fiindca nu stie ce va sa zica a fi la Soveja fara voia-ti... in Franta se exilea-za numai dinastiile si ministrii... Cand esti exilat, chiar raiul ti-ar parea iad... n-as sedea intr-insul sub zavor, nici trei zile... Tocmai despre aceasta, parintele Acati imi povesti, pana sa nu plece, urmatoarea istorie:
"in oarecare tara, a carei nume istoria nu-l spune, traia un om bogat, care, ca toti bogatii, murea de urat. intr-o zi, satul de huiet, de politica, de clevetiri, de petreceri si de adunari, el hotari sa-si schimbe traiul, si-ndata se si inchise in casa, fara sa mai puna piciorul afara, fara ca sa pofteasca pe nimeni la masa la dansul, fara ca sa mai vada vreun om pe lume. Schimbarea paru tuturor ciudata; toti in toate partile nu vorbeau decat de aceasta, si orasul fiind mic si lumea dintr-insul mult vorbitoare, stirea ajunse pana la urechile domnului, craiului, imparatului, sultanului, sau cum ii va fi zicand fericitului muritor care mustruluia acea frumoasa tara. Istoria ii paru si lui ciudata si, spre a se-ncredinta insusi mai bine, el trimise catre ipochimenul nostru un adiotant al sau, poftindu-l ca sa vie sa pranzeasca cu inaltimea-sa. El insa raspunse ca roaga pe maria-sa sa-l ierte, fiindca nu-i sta prin putinta a iesi din casa afara. A doua poftire, a treia poftire, si acelasi raspuns... invederat se simtea ca staruinta lui era indaratnica, mai ales ca se tinea acum de trei saptamani. E insa cunoscut ca, daca supusii au uneori staruinta, apoi si domnitorii au vointa, si — ce e mai mult — au putinta de a-si indeplini vointele. Asa si printul despre care vorbim, suparat peste masura de asa nesupunere, isi asternu intr-o zi vointa intr-un luminat ofis, prin care poruncea sa se puna la popreala omul care nu primise cinstea de a ospata cu maria-sa si sa-l tina inchis in casa, neiertandu-i catusi de putin a iesi afara. Un ministru, un aga sau un adiotant — nu se spune lamurit care din toti -- fu insarcinat sa-i faca cunoscut luminata porunca si sa-l tina sub paza. Dar indata ce citi ofisul, boierul nostru tsi tranti caciula in cap si cu mainile in solduri, incepu sa strige: "Ce va sa zica!... Ba! ia, acum am sa ies... nu voi sa stau acasa cu d-a sila... ce am stricat eu, rogu-te?... Iaca! voi sa ma primblu in ciuda tuturor... maria-sa imparatul n-are drept sa osandeasca asa de la sinesi, fara judecata... Ce! adica legi noi nu mai avem in tara?"... si iesi sa se plimbe."
Las la chibzuirea fiecaruia morala ce izvoraste dintr-aceasta.
9 martie. Sunt bolnav. Catre seara primesc o multime de vizite, adica pe untrofiter, pe un vames ciung si trei cocoane; una e o matusa groasa, ce se crede inca tanara si face nazuri; are in crestet un pieptene, desi e cu parul zburlit; poarta rochie neagra, care a fost de matase, si un sal, iar negru. Cealalta e munteanca; nu-i sluta, dar e sulimenita si inzorzonata si taraste dupa sine o manteluta ce pare a fi fost de drap-de-dame. A treia, imbracata cu straie jumatate vechi si jumatate noua, infatiseaza curat chipul acelei frumoase si puternice denumiri romanesti ce aseamana pe femeia sluta cu ciuma... Ele vorbesc mult despre locurile de pe aci... se plang ca nu pot gasi slugi. Se vede ca oamenii locului nu vor sa slujeasca pe ciocoi; iata cuvantul pentru care acestia ii numesc prosti; eu, dimpotriva, ii cred, pentru aceea, oameni zdraveni. D-aci in sus se-ncepe a se gasi samanta de adevarati oameni, pe cat a mai ramas in poporul moldovenesc.
10 martie. Azi am facut chef si veselie!... Asa si se cuvenea, azi e duminica; ...in ziua Domnului toata fiinta cata sa se veseleasca... chiar si exilatii.
Dimineata am iesit in cerdac, ca s-arunc o privire... timpul era frumos si ascultam cu placere cantecul cocosului, colo in sat. Deodata, aproape de mine, aud plansete si vaieturi, si zaresc la picioarele mele, intr-o mare ograda care este totodata loc de pasune al cailor, livede de pruni si cimitir, vreo douasprezece muieri stand in picioare pe niste morminte si bocindu-se cu foc. Asa e obiceiul la tara; vreo doua saptamani dupa moartea barbatului, copilului sau vreunei rude, muierile vin pe toata ziua si la orice vreme sa planga pe mormant... Am intrat in odaie ca sa nu mai aud vaieturi, si mi-am adus aminte de o descriere, cam in felul acesta, in Cel din urma mohican de Cooper.
Am petrecut dimineata ascultand cantecele oltenesti ale lautarilor din sat... i-am incercat pe toti cu luare-aminte. Maine au sa vie sa-mi povesteasca toate mai cu amanuntul.
Iata programa concertului: Variatii pe fluier, improvizate de un concertant al locului... E un mandru voinic din acel soi de oameni ce se numesc mocani, adica oameni de la munte si care par a face oarecare deosebire intre neamul lor si al oamenilor de la camp. Graiul lui, ce nu e moldovenesc, nu-i nici muntenesc, ci e apasat si se aduce ca al ardelenilor. El canta tot felul de cantece, si moldovenesti si mocanesti si ardelenesti si in sfarsit stie a o intoarce si pe struna acelei poeme asa de simpla si nevinovata, asa de dulce si plina de dor si duiosie, ce se cheama doina! Iata si povestea ei pe scurt:
"Era odata un cioban, care albise pastorind oile la munte si, cu mult chin si nevoie, isi agonisise vreo douazeci de oite si tot pe atatea capre, pe care le pastea zi si noapte, pazindu-le cu acea ingrijire ce poarta, biet, crestinul, bunului capatat cu sudoarea fruntii sale. El le mana in livezile cele mai manoase, le adapa la izvoarele cele mai limpezi, si pe cand turma pastea si se adapa, el canta cu fluierul. (Aci mocanul se opreste din povestire si canta din fluier un cantec cu viers alene si prelungit; apoi iar incepe.) intr-o zi, mare, obosit de umblet si de nevoi, ciobanul mi se culca sub un copac si adoarme de somn adanc si doarme dus, incat nici ca baga-n seama cand turma lui, pascand iarba pe ici si colea, se pribegeste in rape departate. Trece pe acole un crestin si, vazand pe cioban ca doarme singur si sforaie la soare, il trezeste din somn... Mai intai el cata sa-si vada turma; apoi pune mana pe fluier si, plin de jale, canta un cantec de dor ardelenesc. (Aci povestitorul canta iarasi.) Dupa aceea se scoala ciobanul si, privind in toate partile, ca sa-si zareasca oitele, el zice asa in sinesi: "Bun e Dumnezeu!... El mi le-a daruit... el o sa mi le-napoiasca, ori o sa-mi dea altele la loc!" s-apoi iar s-apuca de cantat, umbland cam obidit pe carari pustii. (Mocanul canta iarasi, si radea, voinicul, povestindu-mi acestea.) Deodata i se pare ca-si zareste pe un munte oile si caprele si da zor sa le ajunga cantand din fluier un cantec de dant: iac-asa! (Aci canta vesel povestitorul meu.) Dar degeaba! caci era numai o naluca; nu fusese nici oi, nici capre, ci numai stancile de piatra care albeau si roseau la soare... Acum iar se tanguieste si iar canta cu dor (asa face si mocanul), pana cand soseste pe muchia unui munte si de acolo, intr-o rapa departata, zareste oile pascand. Atunci ciobanul canta vesel din fluier si se pune pe dant."
Povestitorul nu juca, dar p-aci, p-aci, caci degetele-i se-ncordau pe fluier cu iuteala si umerii si coatele lui se saltau dupa miscarea rapida si sarita a cantecului.
Finalul programei: Vataful parintelui Acati intra in odaie, tinand in mana o piatra ce se cunoaste a fi marmura neagra; pare a fi franta dintr-o lespede. il intreb daca mi-a adus-o ca s-o mananc de pranz, iar el imi raspunde razand: "Ba nu! dar aceasta piatra are si ea o istorie a ei!" "Ce spui, frate? zic eu; daca e asa, aprinde-mi un ciubuc, si pana atunci eu o sa ma asez pe sofa, ca sa-ti ascult istoria." Iat-o si pe aceasta:
"Era odata, nu tin minte cand, un om de-i zicea Bucur (vezi intaia brosura a Magazinului istoric pentru Dacia, fata 32), si el era crai peste plai si peste campie; el isi alese adapost pe muntele de cole, care pe atunci era acoperit cu paduri si despre care v-am spus mai deunazi ca pare a fi bolnav... Acest munte e astazi hotarul intre Soveja si o alta manastire, ce-i zice Vizantea. Spre mai multa inlesnire, el isi facuse umbrar din doi copaci apropiati, care ieseau din aceeasi tulpina — cum zice romanul — ca doi frati dintr-o mama; — d-acolo el pandea ziua pe calatori si noaptea acolo se odihnea... Peste o suta de ani dupa aceea, cand copacii ajunsera de se putrezira si cazura, niste ciobani gasira intr-o zi, la radacina lui, un iatagan minunat, dar cam stirbit pe alocurea. Iataganul se facu nevazut... dar de atunci oamenii tot detera banuiala de vreo comoara... Sunt acum doisprezece ani, stapanirea, afland despre vorba ce mergea in partea locului, scula toate satele megiese si, dupa spusa vorbei vechi, incepura a cerceta fara nici un spor. Ba inca au si mutat matca unui parau, zicand ca este o poarta ascunsa sub apa, si altele multe d-alde acestea. Trei luni d-a randul au muncit oamenii p-aci degeaba si abia atunci se lasara...
Dar lacomia de comori e mare... Acum un an niste locuitori d-aci incepura iarasi a sapa intr-alta parte si detera peste o lespede mare de piatra; ei infipsera, intre piatra si pamantul de desubt, niste taraci si vrura s-o ridice; dar, din nenorocire, pamantul se cufunda; o bucatica din piatra se rupse si lespedea cazu iar la loc... Calugarii de la Vizantea, afland de iscodirile ce se faceau pe pamantul lor, se-mpotrivira si acum stau toti la indoiala daca aceasta bucata de piatra, ce s-a adus de-acolo, e franta dintr-o lespede care acoperea haznaua sau dintr-o stanca fara nici un pret?"
11 martie. Toata noaptea a batut un vant groaznic: drept mangaiere imi spun ca nu e nimic pe langa valvartejul ce se obisnuieste pe aci. Nu ma trezisem bine, cand un alt lautar veni sa ma cinsteasca in pat cu un nou concert de fluier. Intrarea se plateste cu un zwantig.
Ziua se petrece tare incet; dar pana-n sfarsit se petrece. ....................................................................................................
22 martie. E foarte dimineata: am fost in biserica sa ascult slujba. Biserica e mica, goala si prefacuta mai cu totul din nou... din vechea cladire au ramas numai lespezile de pe jos si pisania de care am mai vorbit... inlauntru am gasit numai pe slujitorii bisericii si pe o baba.
Am luat din biserica doua volume; le-am rasfoit, fara de a le citi; iata ce sunt: unul e o carte, pe care o recomand ca monument de arta si de naivitate; ai zice ca e scrisa si tiparita prin veacul de mijloc, pe cand se jucau pe scena tainele sau misteruri:
Oglinda omului dinlauntru, intru care fistecarele pre sine se vede, cunoaste starea sufletului sau si dupa aceea poate iconomisi indreptarea sa, pusa inainte in 10 figuri cu aratarea lor...
Talmacita din cea ruseasca in sfanta Manastire Neamtul si tiparita cu blagoslovenia preasfintitului mitropolit al Sucevei si al Moldovei, chirio chir Veniamin, prin osardia preacuviosului arhimandrit si staret al sfintelor manastiri Neamtului si Secului, chir Dometian. in sfanta Manastire Neamtul 1833, de schimonahul Isaia tipograful.
Nu mi-e cu putinta a trage aci cate ceva din acea carte si mai ales a descrie figurile; de curioase ce sunt, trebuie sa le vada omul. Pe scoarta dinlauntru se afla numele stapanului cartii, si la sfarsit sta urmatoarea insemnare:
Sa fie stiut ca la 1840, ghenar 25, a fulgerat si tunat.
Primii scrisori de la Iasi. stiri rele... Dupa-amiaza m-am asezat in cerdac, ca sa-mi sorb cafeaua... era vreme frumoasa... in curte, un stol de porumbite, albe ca zapada, se giugiuleau si se jucau; gainile zgariau pamantul; cocosii se bateau; lucratorii lucrau cu staruinta. La doi pasi, in biserica e slujba; vreo cateva fete din sat intra in biserica, si eu ascult cantarea bisericeasca ce se canta acolo de sunt acum doua sute de ani... Auziti, eu, conspiratorul, cu ce ma indeletnicesc!... Cand Basarab aseza cea dintai piatra la cladirea sa, oare banuia el ca-ntr-o zi unul din stranepotii sai va exila aci pe unul din stranepotii supusilor sai?... E ceva jalnic din monotonia cantarii bisericesti; ai zice o vecinica plangere, o durere adanca ce nu mai are putere de a scoate un strigat tare. ....................................................................................................
1 aprilie. Vremea e rece; s-ar crede ca vine iarna inapoi. Catre seara vin doi oameni de la Casin cu vestea ca inchisii de acolo au fost sloboziti; indata au si zburat. Trebuie sa ma astept si eu la ceva asemeni, dupa cele cuprinse in cea din urma scrisoare a ispravnicului din Focsani, care mi-a dat de stire ca va veni in curand sa ma vada.
2 aprilie. Pana la una ca aceasta, adica pana sa-mi vie voia de a fugi de aici, eu rasfoiesc viata sfintilor; iata titlul cartii:
Chiriadromion sau invatatoare care are intru ie Cazanie la toate duminicile preste an, si la praznice domnesti si la sfintii cei numiti acum, intru acesta chip tiparit si diortisit in limba romaneasca. intru intaiul an al cei de Dumnezeu inaltati domnii prealuminatului si inaltatului domn nostru Io Constantin Nicolai-voievod.
Apoi vine binecuvantarea mitropolitului si leatul de la 1732, la Bucuresti.
in capul precuvantarii se afla versuri in lauda Domnului:
Stihuri politice asupra stemei prealuminatului, slavitului si blagocestivului domn,
Io Constantin-voievod:
Strasnic si infricosat semn ce s-au aratat,
Marelui Constantin crestinului imparat,
O cruce de stele pe cer inchipuita
Asupra vrajmasilor arme nebiruite,
Cu slove prejur scrisa in limba ramleneasca,
Pe toti protivnicii sai ca sa-i biruiasca;
Acuma si corbul in pecete e aratat
Domnului Constantin inca-ntr-aceasta data.
Dandu-i lui si putere cu nadejde plina,
tara sa stapaneasca ca-i de vita buna
Armele tarii Romanesti sunt cuprinse intre versuri si titlul inchinarii. Precuvantarea, care incepe iarasi cu titluri si laude in cinstea domnului Ungro-Valahiei, pomeneste de Seneca si de alti filozofi. Pe scoarta se citeste urmatoarea naivitate:
Acest chiriacodromion este al sf. mn. Soveja si cine se va ispiti sa o fure sa fie blestemat si afurisit de toti sfintii, 1840, mart, in 15.
3 aprilie. Nimic... Nu mi-e bine.
4 aprilie. Ma trezeste un trimis cu stiri. Liberarea imi vine calare: in persoana priveghetorului si a doi cazaci. Am lasat plecarea pe maine.
Am facut vizita-mi din urma la biserica; e plina de lume, caci suntem in saptamana mare; biserica e saraca, despuiata; cateva lumanarele abia o lumineaza; dar cei ce sunt intr-insa sunt cu credinta adevarata.
Asadar, pe maine! Tot nu mi-a fost asa tare urat!...
Soveja - Ziarul unui exilat politic la 1846
Aceasta pagina a fost accesata de 1291 ori.