Autori > Mihail Sebastian
Femei - Renee, Marthe, Odette (continuare)
V.
Odette Mignon are 18 ani, poartă o beretă albastră pusă oblic pe ceafă, o rochie sportivă strânsă cu o centură de piele și în picioare sandale albe, fără ciorapi.
Ștefan a cunoscut-o într-o seară, pe terasa pensiunii când, în timp ce prietenii lui jucau în cerc cu un inel și o sfoară, ea privea deoparte, cum se făcea noapte pe lac.
— Nu joci cu noi?
— Ba joc.
A intrat în cerc, și a jucat cu bună voie, cântând cu toată lumea, când trebuia.
Il courre, il courre le furet
Le furet des bois joli...
Inelul trecea din mână în mână, pe ascuns, și jucătorul din mijloc trebuia să ghicească cine anume îl avea, ceea ce îi obliga pe ceilalți să-l schimbe repede de la unul la altul, sau să simuleze că îl schimbă. Renée Rey, lângă Ștefan, avea ocazia legală de a-i strânge mâna tare, lucru care l-a făcut pe el de câteva ori, să se lase prins, ca să poată ieși din cerc și mai târziu să se poată așeza lângă Odette, care juca serios, cu bună credință, sportiv, fără alte strângeri de mână decât cele strict necesare jocului.
A plouat toată ziua și numai pe seară, în timpul cinei, pe la șapte, s-a luminat puțin dinspre dreapta lacului. Pe ferestrele sufrageriei se vedeau, departe, munții luminați violet, cu văpăi de apus.
— Curcubeul! a strigat cineva și toată lumea a sărit de la masă, domnul Vincent cu șervetul la gât, Renée gălăgioasă, copiii uluiți, toți alergând spre terasă, de unde minunea se vedea mai bine: un curcubeu imens, încununând toată valea și colorând tot lacul într-un albastru serafic.
N-a rămas la locul lui decât Ștefan Valeriu, continuând liniștit să mănânce – și într-alt colț al sufrageriei, Odette Mignon, la fel de insensibilă.
— Nu ești curioasă să vezi curcubeul?
— Nu.
— Trebuie să fie totuși foarte frumos.
— Foarte frumos – și puțin trivial.
„Eu n-aș fi găsit vorba asta“ se gândește Ștefan, adresându-i fetei un salut de aprobare, cu admirația dezinteresată cu care un înaintaș de la foot-ball l-ar saluta pe coechipierul care a marcat un punct frumos.
Dacă ar fi izbutit să o facă fără ostentație, Ștefan nu s-ar fi așezat în automobil lângă Renée Rey. Dar a fost inevitabil.
E un autocar de excursie, cu bănci paralele de câte trei locuri. La dreapta lui Ștefan, Renée, la stânga Odette. Domnul Rey stă tocmai în față, lângă șofeur, cu un ghid în mână și dă, cu glas tare, informațiuni geografico-istorice.
— Atenție, Le Col de la Caussade! Atenție, Pont du Query! 1816 m înălțime. Ba, pardon, 1716...
Uneori oprește motorul, ca să ia o fotografie sau să turneze câțiva metri de film. Cum n-a răsărit încă soarele și este foarte frig, s-au acoperit cu pături, prilej pentru Renée să prindă mâna lui Ștefan și să i-o strângă patetic, în timp ce la stânga lui, Odette și le agita pe ale ei, libere, vii în aerul acesta rece de la cinci dimineața, ca să arate departe un plop, sau un vârf de munte sau pe lac, o pânză de pescar. Pe Ștefan îl deprimă adânc, disproporționat, mâna asta prizonieră și i se pare că, dacă ar avea curajul să o rupă din strânsoare, ar fi dintr-o dată fericit. Simte brațul femeii greu, moale, adormit încă, și senzația este de alcov, i se pare obscenă în acest început de dimineață, pur, vibrând de lumină și sonoritate.
— Nu mă mai iubești.
— O, ba da, ba da (și dacă n-ar ști că e inutil, i-ar spune că acuma e vorba de altceva și că ea confundă stupid lucrurile deosebite, foarte străine unul de altul).
S-au oprit spre prânz la o mânăstire de munte aproape de Grenoble – o chartreusă – și au făcut o vizită obligatorie prin chilii, bibliotecă și capelă, conduși de un ghid, care anunță obiectiv: aici a zăcut trei ani la rând Sfântul Bruno, aici e un vitraliu din secolul al XIII-lea, aici a dormit o noapte Papa, când a trecut munții spre Avignon...
Renée părea foarte interesată de explicații și întârzia în urma grupului, atârnată de brațul lui Ștefan, căruia îi cerea lămuriri suplimentare, pentru ca pe urmă, ascunsă după o ușă sau la ocolul unei galerii, să-l poată săruta prin surprindere.
Într-o chilie, Ștefan a surprins-o pipăind scândurile patului și s-a gândit atunci, cu răutate, că în momentul acela ea reflectă probabil, cât de incomod s-ar fi făcut acolo dragoste.
Abia la Grenoble, el a izbutit să evadeze din grup, fericit de libertatea asta nesperată de a se plimba de unul singur pe străzile unui oraș necunoscut, unde nu era știut de nimeni și nu știa pe nimeni. În trecere pe lângă vitrinele magazinelor, întorcea capul să se privească reflectându-se în geamul lor și silueta aceea înaltă i se părea a fi a unui prieten regăsit.
Rămase într-o librărie să răsfoiască reviste și cărți noi, toate apărute în aceste două luni de când el dispăruse din lume și ceru cu lăcomie informații nenumărate librarului, uluit de acest client, care nu cumpăra nimic și voia să știe totul.
Era cât pe aci să nu o bage în seamă pe Odette Mignon, venită și ea după cumpărături și surprinsă că-l găsește acolo.
— Dacă vrei să-mi faci o bucurie lasă-mă să-ți aleg eu o carte. Și lasă-mă să ți-o dăruiesc eu. Uite, asta de exemplu.
Întinzându-i cartea, el avu sentimentul că gestul acesta de a dărui ceva, șterge dintr-o dată amintirea acelei dimineți penibile și o răscumpără.
Domnul Rey a bătut în perete în sufragerie, un afiș scris cu litere mari de mână:
„Astă seară un singur și mare spectacol de cinematograf, pe terasa pensiunii. În program, filme de scurt metraj, absolut inedite“.
Într-adevăr, i-au sosit de la Paris filmele pe care le trimisese acolo pentru developat – toate excursiile, toate plimbările mari pe lac, unele după amiezi pe terasă... Sunt o mulțime de scene pe care le-au uitat și pe care le credeau trecute definitiv și care continuă totuși să existe în lada asta de lemn, venită cu poșta.
Au cu toții trac, ca înaintea unui debut și își petrec timpul până seara, în discuții enervate, nerăbdători.
— Să vezi ce frumos are să fie! Numai să fie clar. Ții minte ceaiul pe covertă, când am făcut turul lacului? Grozav aș vrea să știu cum a ieșit. Să vezi ce frumos, să vezi.
Ceilalți vizitatori din pensiune, străini de grupul lor, iau și ei parte la nerăbdarea generală, căci toată lumea e invitată la spectacol, un fel de premieră de gală a regiunii.
Până să se facă întuneric, domnul Rey fixează pânza și pune aparatul de proiecție la punct, iar Renée, amfitrioană, indică locurile tuturor, păstrându-l pe Ștefan lângă ea, după ce pe Odette a plasat-o întâmplător la un colț opus, cu domnul Vincent și Nicolle.
Primii metri de film sunt primiți cu aclamații, fiecare recunoscându-se pe pânză și salutându-se – cucoanele cu strigăte scurte de entuziasm (vai! dragă! uite! nu! asta nu!) bărbații cu un surâs de vanitate ușoară sau – domnul Vincent de exemplu – cu o explozie de râs, care ar spune parcă, la fiecare nouă apariție pe ecran: „ei, da știi că asta e bună“.
Ștefan se recunoaște cu greu în imaginea lui după pânză, ireală, imposibilă parcă, fiindcă i se pare nefiresc, ca în timp ce el stă acolo, în grădină, nemișcat pe scaunul alb de nuiele, cineva care este tot el, să umble, să râdă, liber, mai liber parcă decât el însuși, scăpat de sub controlul lui pe totdeauna.
Iat-o pe Marthe Bonneau, într-o barcă, iată-l pe Marc alergând pe o alee nu se știe după cine, iat-o iar pe Marthe regală, cinematografică, etern frumoasă...
Scena se schimbă din nou: plimbarea la Lovagy („Ții minte, Ștefan, era a doua zi după ce ne-am cunoscut“).
Dar de ce pe pânză Renée îl ține într-una de braț? De ce acum i se razimă de umăr? De unde aerul acesta tandru, pe care nu îl ține minte? Nu. E imposibil. N-a fost așa. Nu putea să fie așa. Erau străini. El îi vorbea respectuos. Ea îi răspundea rece. Totul e de nerecunoscut pe pânză; totul e altfel, mai animat, mai cald, mai intim.
Cu cât filmele se schimbă – alte scene, alte plimbări – cu atât gesturile femeii de pe ecran devin mai îndrăznețe, aerul lor, al amândurora, mai complice și toate imaginile acestea repezi, fără să aibă nimic flagrant, păstrează un accent de intimitate exagerată. Este ceva adulterin în toate aceste poze și nici măcar n-ar ști să spună ce. Poate privirea despletită a lui Renée, poate absența continuă a soțului ei, care nu se află în nicio parte a filmului, ocupat cum era totdeauna să turneze.
Lui Ștefan i se pare că se râde mai puțin în jurul lui, sau poate mai tare, în orice caz semnificativ, jenat, ca și cum toată lumea ar fi înțeles.
— Marcel, să terminăm. Putem continua mâine seară. E târziu acum.
— Dar de ce, dragă Renée? E numai unsprezece și toată lumea se amuză. Nu, doamnelor și domnilor? Și pe urmă, n-am proiectat nici jumătate. Uite, scena asta de exemplu. Ții minte, în cartierul vechi, când eu rămăsesem în urmă să cumpăr timbre...
— Marcel, te rog...
— ...și tu o luaseși înainte cu domnul Valeriu. Uite, v-am fotografiat până ce ați trecut de colț.
Știe? Dacă da, atunci de ce este atât de calm? Dacă nu, de ce insistă să explice fiecare pasagiu și să dea lămuriri penibile, pe care nu i le cere nimeni.
Ștefan Valeriu nu mai înțelege nimic. Îi e teamă să ridice privirea și uneori, când simte doi ochi îndreptați asupră-i, tresare încurcat. Numai privirea lui Odette Mignon îl caută, ca totdeauna, limpede și fără ascunzișuri. Cel puțin ea nu va bănui nimic.
Cum se simplifică lucrurile, când dimineața, pe lac, Ștefan se întinde pe fundul bărcii lui, lăsată în voia apei, cu lopețile libere! Cum se îndepărtează și cad neliniștite de sus, din pensiune, micile drame de acolo, obositoarele eroine!
Numai Odette Mignon, tovarășă de vâslit și înot, goală, bronzată și camaradă ca un nou Marc Bonneau, întrerupe la proră, cercul albastru, pe care Ștefan îl urmărește între munții din dreapta și stânga.
— Doamna Rey este de mult amanta d-tale?
— Amantă?
— Da. Întreb adică dacă vă culcați de multă vreme împreună?
Preciziunea întrebării nu mai permite niciun răspuns. De altfel, Odette nici nu pare să-l aștepte.
— O, în privința asta, filmele documentare ale domnului Rey, au fost adevărat documentare. M-au încântat. Dacă n-ai fi făcut un cap atât de urâcios, ieri seară, te-aș fi luat tovarăș și am fi făcut o excelentă partidă de observații.
— Te rog să crezi, au fost câteva minute de-a dreptul incomode.
— Știu. Bănuiesc mai mult, pentru că personal nu puteam face altceva decât să mă amuz. Cred că exagerai și exagerezi încă. N-a băgat nimeni de seamă.
— Crezi?
— Sunt sigură. Nu erau pe pânză decât nuanțe: niciun fapt. Niciun sărut de exemplu sau altceva la fel de incontestabil. Și nu e niciunul din amicii noștri de sus, capabil să înțeleagă ceva dintr-o nuanță. Oameni obișnuiți să se uite la curcubeie...
— Dar domnul Rey?
— Mister. Mă intrigă în așa hal încât dacă aș ști ce îmi răspunde, m-aș duce imediat, uite așa cum mă vezi, în costum de baie, udă și ciufulită, m-aș duce să-l întreb. E un om tare sau e un dobitoc.
— Câți ani ai, Odette?
— M-ai mai întrebat odată. Optsprezece.
— Ești foarte inteligentă și știi o mulțime de lucruri.
— Sunt virgină. Asta mă ajută să fiu inteligentă. Și pe urmă, am trăit multă vreme singură. Părinții mei s-au divorțat, când eu aveam doisprezece ani. Mama e și astăzi tânără. Tata e bogat și ambițios. Și ea și el au continuat să iubească și să încerce, fiecare de partea lui. Amândoi mi-au făcut prietenește confidențe. Așa cum se puteau face unei fetițe repede crescută și care nu-i plictisea cu nimic. Am învățat de la ei tot ce știu: cred că uneori am izbutit să le dau în schimb sfaturi utile. Tatei, când îi trebuia o cravată nouă, la început de amor; mamei, când viața i se părea sfârșită, din cauza unui dobitoc care o lăsa.
— Ești un băiat, Odette.
— Dacă vrei dumneata...
— Un băiat cu bască albastră, cu rochii albe, cu sandale de lemn, cu părul blond, cu pumnii mici și cu ochi vineți. Dă-mi mâna și lasă-mă să ți-o scutur băiețește. Puțin mai urâtă să fi fost, ți-aș fi dat o pereche de bocanci să-i încalți, te-aș fi învățat să fumezi pipă și am fi plecat pe munți, să dormim noaptea în cabane, pe câte un pat de lemn tare, departe de amor, de leșinuri și de complicații psihologice.
Renée Rey e bolnavă. Storurile ferestrelor ei au rămas toată ziua trase în jos. La prânz a lipsit, iar domnul Rey care a coborât numai cu Nicolle, a dejunat sumbru și cu poftă.
— E un călău, a spus cineva, o cucoană din pensiune.
— E un om simplu, a gândit Odette.
Pe seară a venit doctorul, pe care Renée n-a vrut să-l primească, dar pe care bărbatul ei l-a introdus autoritar în casă.
— Trebuie să știu ce are.
„Nu are nimic“ a fost răspunsul doctorului la plecare și asta aproape l-a înfuriat pe domnul Rey, care se plimba întunecat și cu pași mari în curte.
— Dar de vreme ce nu are nimic, n-ar trebui să-ți faci atâta sânge rău, a observat cu inocență Odette.
— Nu are nimic, dar e palidă, nu are nimic, dar nu mănâncă, nu are nimic, dar leșină. Pentru o nevastă de fermier, este o boală prea subtilă, domnișoară. Noi acolo, suntem sănătoși sau zăcem, ne ținem pe picioare sau cădem. Suntem zdraveni de-a binelea sau bolnavi de-a binelea.
Puțin după plecarea doctorului, în timp ce Odette asculta pe terasă explicațiile domnului Rey, o servitoare îl căută pe Ștefan Valeriu.
— Doamna Rey vă roagă să veniți neapărat sus.
A găsit-o goală, trântită de-a curmezișul celor două paturi conjugale, foarte palidă, dar cu ochii strălucind de febră. Lumina de amurg, mai scăzută din cauza perdelelor grele, ce acopereau complet ferestrele, îi mărea paloarea și arunca pe perne mari pete de umbră.
— Ești bolnavă?
— Nu, te iubesc.
— Dragă Renée, e foarte frumos, dar este acuma timpul să mi-o spui? Acum când bărbatul tău, alarmat, poate veni din moment în moment sus? Când toată pensiunea are ochii ațintiți spre ferestrele tale de pacientă?
— N-ai să înțelegi niciodată nimic. Pune mâna pe mine și vezi cât ard. Sărută-mă și vezi cum te-am așteptat. Bărbatul meu... lumea... tu rămâi aici.
Avea o înclinare rugătoare a trupului, care i-l deschidea parcă până în cele mai obscure intimități, până în cele mai surde rădăcini de viață. Dacă s-ar fi apropiat de ea, el avea sentimentul că i-ar fi simțit buzele arse, nu pulpele lucioase de arabă, ci aorta zvâcnind de prea mult sânge, vinele deschise să-l primească, inima ca o rană.
Ezită un sfert de secundă și, în tumultul care îl târa spre femeia dinaintea lui, gândul că în clipa aceea se decide ceva definitiv, se ridică în el ca un strigăt și îl făcu să se întoarcă subit, să deschidă ușa, să o trântească după el și să alerge pe scări eliberat.
La cină, Odette a găsit în sufragerie, pe masa ei, o telegramă. A deschis-o și a citit-o fără grabă.
— E de la tata. Trece poimâine în zori, cu un automobil, să mă ia. Plecăm la Antibes.
— Îl așteptai?
— Nu. Dar are asemenea lovituri de teatru și știe că îmi plac.
Odette e sus, în camera ei, unde s-a urcat îndată după masa de seară, să scrie câteva scrisori și să-și pună lucrurile în ordine.
— Vreau să fiu liberă mâine toată ziua și e mai bine să mă pregătesc de astăzi de plecare. Tatei nu-i place să aștepte. Noapte bună.
— Noapte bună. Eu mai rămân. Dar, dacă vrei, mai târziu, când m-oi duce la culcare, am să-ți bat în ușă să mai schimbăm câteva cuvinte.
— Bucuroasă.
Ștefan n-a fost de multă vreme singur noaptea pe terasă. Poate de la plecarea Marthei Bonneau, când nimic din istoria asta lungă de amor nu se întâmplase.
„Ce bine trebuie să fi fost atunci“ încearcă el să-și aducă aminte și își privește în întuneric jarul pipei cum se aprinde și se stinge ritmat, ca o bătaie de inimă.
Ar fi fericit să poată uita tot ce s-a întâmplat de atunci și să-și reducă memoria la noaptea asta învăluitoare și la punctul de foc al pipei lui.
Ce păcat că nu plouă. Ar sta așa, cu gâtul gol, cu capul descoperit, cu mânecile suflecate, ar sta în ploaie, rezemat de un trunchi de copac și ar lăsa să-i treacă șiroaie de apă prin păr, pe frunte, pe obraji, până ce s-ar simți, odată cu ierburile din jur, făcând parte din noaptea pământului, din insensibilitatea ei totală, pentru totdeauna scăpat de scrupule și mustrări, scăpat de obsesia ferestrelor surd luminate, acolo sus, unde femeia aceea patetică arde de un amor excesiv.
Dar nu plouă, n-are să plouă și noaptea e insuportabil de frumoasă cu lacul ăsta teatral, cu lună plină, cu stelele reflectate în apă, cu munții argintați.
„Nu plouă niciodată la timp“, observă cu ciudă Ștefan și se duce să se culce, bucuros oricum că în drum va întârzia un sfert de ceas în camera Odettei, să stea de vorbă cu ea, despre felurite nimicuri.
Dar la prima lui bătaie în ușă nu răspunde nimeni.
— Odette!
E lumină totuși și o aude deslușit cum respiră, cu răsuflarea comprimată, dincolo de ușă.
— Ce e copilăria asta, Odette? De ce nu răspunzi?
— A, dumneata erai? Bună seara.
— Bună seara. Veneam să mai stăm de vorbă.
— O, e târziu acum. Nu te supăra: mi-e somn.
— Nu mă supăr deloc, dar deschide să-ți strâng mâna.
Câteva secunde, Ștefan așteaptă, neștiind dacă întâmplarea asta îl distrează sau îl supără.
— Ascultă, Odette. De astă dată vorbesc foarte serios: dacă e ceva care te împiedică să mă vezi, spune-mi-o și mă duc. Dar dacă nu e nimic, deschide un moment. Țin doar să-ți spun bună seara și mă duc la culcare, sunt și eu obosit.
— Nu e nimic, absolut nimic, dar nu pot să deschid ușa.
— De ce?
— Uite așa.
— Te previn că nu plec de aici până nu-mi dai o explicație ca lumea sau până ce nu deschizi.
Fata nu mai răspunde nimic, dar Ștefan o vede parcă dincolo de ușă, supărată, cu pumnii strânși și cu buza de jos căzută, surâs necăjit pe care îl are ori de câte ori, într-o ceartă, se simte dezarmată.
— Să știi că aștept. Uite mi-am aprins pipa, m-am rezemat bine de zid, mi-am pus mâinile în buzunar și aștept. Până la unu, până la două, până dimineața.
Odette a stins lumina. S-a culcat probabil și ascultă din pat, foarte atentă, să afle dacă el a plecat sau nu. Uneori, cu voce scăzută, rugătoare, de copil supărat, șoptește luptându-se cu somnul:
— Ștefan, du-te la culcare. Ștefan, e târziu. Ștefan, ai să fii obosit mâine...
E rândul lui să nu mai răspundă, încruntat și ursuz, decis să nu plece de acolo, deși știe bine că ușa n-are să se mai deschidă în noaptea asta.
Ștefan Valeriu a plecat din zori și nu s-a întors decât seara târziu, după cină. A umblat prin câteva sate vecine, a fumat enorm și a stat de vorbă foarte serios, cu câțiva țărani întâlniți, despre recoltă și despre vreme.
„Poate că nu e frumos să fug“ s-a gândit de câteva ori pe drum, dar ferestrele misterios închise ale lui Renée Rey îi încurajau, de departe, evaziunea.
— E mai bine, e mult mai bine așa.
Cât despre această Odette, poate n-ar fi fost rău s-o ia de urechi și să-i spună că gluma ei de ieri seara a fost o ispravă de copil arțăgos, care nu i-a plăcut deloc.
Întors la pensiune, îi pare foarte bine că e târziu, că sala de mâncare e deșartă și că toată lumea s-a culcat. Lumină scăzută la ferestrele soților Rey, întuneric la Odette Mignon.
— Cu atât mai bine.
Totuși, ar fi trebuit să-i spună drum bun. Mâine, înainte de a se face zi, ea va fi plecată și desigur n-are s-o mai vadă niciodată.
— Era drăguță uneori...
Și, urcând spre camera lui, râde dându-și seama că cu acest „era“ a și încheiat episodul fetiței aceleia frumoasă, puțin într-o ureche și cu ochi vineți.
E obosit ca un hamal și cu fiecare treaptă suită, i se pare că se apropie de o fericire fără pereche: să-și scoată bocancii, să-și întindă brațele goale, să cadă pe așternutul rece al patului.
Mai sunt șase pași, mai sunt doi, nu mai e niciunul. Se lasă greu pe clanța ușii lui, apasă, deschide, intră – totul cu o voluptate înceată de pribeag ajuns la țintă – și întoarce butonul lămpii.
— Bună seara, Odette.
De ce n-a tresărit? Logic, firesc, necesar, ar fi fost să tresară. Cel puțin atât: să tresară. O găsește la ora asta, la el în cameră, în patul lui, goală, calmă, familiară, și în ceea ce ar trebui să fie o imensă stupoare, în ceea ce ar trebui să fi o gălăgioasă explozie, el nu găsește să-i spună nimic altceva, decât atât:
— Bună seara, Odette.
— Bună seara, Ștefan.
Se apropie de ea, o sărută pe amândoi obrajii, îi mângâie genunchii rotunzi și pe urmă își scoate din spinare sacul de munte.
— Știi, sunt tare obosit. Am umblat enorm astăzi. Mă aștepți de mult?
— Da. De vreo două ceasuri.
— Și nu ți-a fost urât?
— Nu. Am stins lumina, m-am dezbrăcat și m-am întins în pat. Se vede frumos de aici, spre pădure.
El continuă să se dezbrace, fără grabă, neînfiorat.
— Lucruri noi în pensiune?
— Nimic. Doamna Rey n-a coborât nici astăzi, domnul Rey a întrebat de dumneata. Pe seară, eu mi-am luat rămas bun de la toți și m-am dus să-mi încui valizele. Mi-am lăsat numai rochia de voiaj pe deasupra și uite, uite cum te-ai așezat pe ea.
— Iartă-mă. Să sting lumina?
S-a oprit gol, în fața patului, calm, fără emoție, fără pudoare, prieten cu trupul ei gol, pe care parcă l-ar cunoaște de mult.
— Da, stinge.
Se îmbrățișează tăcuți, ea pierzându-i-se toată în brațe, el acoperind-o din creștet până la glezne, bucuros că trupul acesta delicat și robust nu tremură și nu e grăbit. Îi simte sânii calmi, îi aude bătaia inimii regulată, îi ascultă răsuflarea odihnită. Pulpele fetei se deschid ca două aripi, docile, dar cu ceva hotărât în mișcarea lor.
E un corp ascultător și atent, care îl urmează pe al lui cu încredere, răspunzând înclinărilor lui, precis, ca la atingerea unor clape de pian. Nu se caută în întuneric unul pe altul, nu se pierd, nu-și vorbesc: totul e armonios ca o creștere comună de două tulpini.
Și țipătul Odettei, un singur țipăt, de durere, de triumf, de libertate, nu o sperie nici pe ea, nici pe el, curat cum e, ascuțit, înalt, mergând pe fereastra deschisă spre pădure, să se piardă între copaci, ca să deștepte o veveriță sau ca să se întâlnească în aer cu țipătul de departe al unei pisici sălbatice, la fel de liber.
— Plângi, Odette?
Nu, nu plânge. Este numai mai caldă, și trupul ei rănit se înclină mai mult pe al lui, tot fermă, tot decisă, dar cu umerii puțin mai grei și cu mâinile învinse pe perne.
— Ți-e somn, Odette?
Nu, nu-i e somn. N-a fost niciodată mai trează, n-a fost niciodată mai puțin amețită, nu și-a dat niciodată mai bine seama de tot ceea ce se întâmplă. Uite, asta e mâna ta, ăsta e genunchiul meu, asta e gura ta aspră, aici e urechea mea pe care o săruți fără să mă înfiori, ăsta e omoplatul tău prea lat, aici e încheietura mâinii mele și dincolo, uite, sunt zorii care vin...
Curând dinspre Serrier se va auzi apropiindu-se un zgomot de automobil. Va trebui să plece, răspunzând claxonului care o va chema de jos, de pe șosea.
De ce nu plânge, de ce nu-i cere s-o oprească aici, de ce nu se strânge mai febril, de ce rămâne lângă el egală și de ce îl iubește ca pentru o eternitate, nu ca pentru un ceas?
Odette Mignon e în prag, cu aceeași rochie albă, cu aceeași bască albastră din prima zi, gata de plecare și cu geanta de călătorie în mână.
— Rămâi cu bine, Ștefan.
S-a oprit în prag.
— Odette.
— Da.
— Spune-mi acum de ce n-ai deschis aseară?
Ea se gândește puțin.
— Nu știu, Ștefan, zău că nu știu.
Odette Mignon are 18 ani, poartă o beretă albastră pusă oblic pe ceafă, o rochie sportivă strânsă cu o centură de piele și în picioare sandale albe, fără ciorapi.
Ștefan a cunoscut-o într-o seară, pe terasa pensiunii când, în timp ce prietenii lui jucau în cerc cu un inel și o sfoară, ea privea deoparte, cum se făcea noapte pe lac.
— Nu joci cu noi?
— Ba joc.
A intrat în cerc, și a jucat cu bună voie, cântând cu toată lumea, când trebuia.
Il courre, il courre le furet
Le furet des bois joli...
Inelul trecea din mână în mână, pe ascuns, și jucătorul din mijloc trebuia să ghicească cine anume îl avea, ceea ce îi obliga pe ceilalți să-l schimbe repede de la unul la altul, sau să simuleze că îl schimbă. Renée Rey, lângă Ștefan, avea ocazia legală de a-i strânge mâna tare, lucru care l-a făcut pe el de câteva ori, să se lase prins, ca să poată ieși din cerc și mai târziu să se poată așeza lângă Odette, care juca serios, cu bună credință, sportiv, fără alte strângeri de mână decât cele strict necesare jocului.
A plouat toată ziua și numai pe seară, în timpul cinei, pe la șapte, s-a luminat puțin dinspre dreapta lacului. Pe ferestrele sufrageriei se vedeau, departe, munții luminați violet, cu văpăi de apus.
— Curcubeul! a strigat cineva și toată lumea a sărit de la masă, domnul Vincent cu șervetul la gât, Renée gălăgioasă, copiii uluiți, toți alergând spre terasă, de unde minunea se vedea mai bine: un curcubeu imens, încununând toată valea și colorând tot lacul într-un albastru serafic.
N-a rămas la locul lui decât Ștefan Valeriu, continuând liniștit să mănânce – și într-alt colț al sufrageriei, Odette Mignon, la fel de insensibilă.
— Nu ești curioasă să vezi curcubeul?
— Nu.
— Trebuie să fie totuși foarte frumos.
— Foarte frumos – și puțin trivial.
„Eu n-aș fi găsit vorba asta“ se gândește Ștefan, adresându-i fetei un salut de aprobare, cu admirația dezinteresată cu care un înaintaș de la foot-ball l-ar saluta pe coechipierul care a marcat un punct frumos.
Dacă ar fi izbutit să o facă fără ostentație, Ștefan nu s-ar fi așezat în automobil lângă Renée Rey. Dar a fost inevitabil.
E un autocar de excursie, cu bănci paralele de câte trei locuri. La dreapta lui Ștefan, Renée, la stânga Odette. Domnul Rey stă tocmai în față, lângă șofeur, cu un ghid în mână și dă, cu glas tare, informațiuni geografico-istorice.
— Atenție, Le Col de la Caussade! Atenție, Pont du Query! 1816 m înălțime. Ba, pardon, 1716...
Uneori oprește motorul, ca să ia o fotografie sau să turneze câțiva metri de film. Cum n-a răsărit încă soarele și este foarte frig, s-au acoperit cu pături, prilej pentru Renée să prindă mâna lui Ștefan și să i-o strângă patetic, în timp ce la stânga lui, Odette și le agita pe ale ei, libere, vii în aerul acesta rece de la cinci dimineața, ca să arate departe un plop, sau un vârf de munte sau pe lac, o pânză de pescar. Pe Ștefan îl deprimă adânc, disproporționat, mâna asta prizonieră și i se pare că, dacă ar avea curajul să o rupă din strânsoare, ar fi dintr-o dată fericit. Simte brațul femeii greu, moale, adormit încă, și senzația este de alcov, i se pare obscenă în acest început de dimineață, pur, vibrând de lumină și sonoritate.
— Nu mă mai iubești.
— O, ba da, ba da (și dacă n-ar ști că e inutil, i-ar spune că acuma e vorba de altceva și că ea confundă stupid lucrurile deosebite, foarte străine unul de altul).
S-au oprit spre prânz la o mânăstire de munte aproape de Grenoble – o chartreusă – și au făcut o vizită obligatorie prin chilii, bibliotecă și capelă, conduși de un ghid, care anunță obiectiv: aici a zăcut trei ani la rând Sfântul Bruno, aici e un vitraliu din secolul al XIII-lea, aici a dormit o noapte Papa, când a trecut munții spre Avignon...
Renée părea foarte interesată de explicații și întârzia în urma grupului, atârnată de brațul lui Ștefan, căruia îi cerea lămuriri suplimentare, pentru ca pe urmă, ascunsă după o ușă sau la ocolul unei galerii, să-l poată săruta prin surprindere.
Într-o chilie, Ștefan a surprins-o pipăind scândurile patului și s-a gândit atunci, cu răutate, că în momentul acela ea reflectă probabil, cât de incomod s-ar fi făcut acolo dragoste.
Abia la Grenoble, el a izbutit să evadeze din grup, fericit de libertatea asta nesperată de a se plimba de unul singur pe străzile unui oraș necunoscut, unde nu era știut de nimeni și nu știa pe nimeni. În trecere pe lângă vitrinele magazinelor, întorcea capul să se privească reflectându-se în geamul lor și silueta aceea înaltă i se părea a fi a unui prieten regăsit.
Rămase într-o librărie să răsfoiască reviste și cărți noi, toate apărute în aceste două luni de când el dispăruse din lume și ceru cu lăcomie informații nenumărate librarului, uluit de acest client, care nu cumpăra nimic și voia să știe totul.
Era cât pe aci să nu o bage în seamă pe Odette Mignon, venită și ea după cumpărături și surprinsă că-l găsește acolo.
— Dacă vrei să-mi faci o bucurie lasă-mă să-ți aleg eu o carte. Și lasă-mă să ți-o dăruiesc eu. Uite, asta de exemplu.
Întinzându-i cartea, el avu sentimentul că gestul acesta de a dărui ceva, șterge dintr-o dată amintirea acelei dimineți penibile și o răscumpără.
Domnul Rey a bătut în perete în sufragerie, un afiș scris cu litere mari de mână:
„Astă seară un singur și mare spectacol de cinematograf, pe terasa pensiunii. În program, filme de scurt metraj, absolut inedite“.
Într-adevăr, i-au sosit de la Paris filmele pe care le trimisese acolo pentru developat – toate excursiile, toate plimbările mari pe lac, unele după amiezi pe terasă... Sunt o mulțime de scene pe care le-au uitat și pe care le credeau trecute definitiv și care continuă totuși să existe în lada asta de lemn, venită cu poșta.
Au cu toții trac, ca înaintea unui debut și își petrec timpul până seara, în discuții enervate, nerăbdători.
— Să vezi ce frumos are să fie! Numai să fie clar. Ții minte ceaiul pe covertă, când am făcut turul lacului? Grozav aș vrea să știu cum a ieșit. Să vezi ce frumos, să vezi.
Ceilalți vizitatori din pensiune, străini de grupul lor, iau și ei parte la nerăbdarea generală, căci toată lumea e invitată la spectacol, un fel de premieră de gală a regiunii.
Până să se facă întuneric, domnul Rey fixează pânza și pune aparatul de proiecție la punct, iar Renée, amfitrioană, indică locurile tuturor, păstrându-l pe Ștefan lângă ea, după ce pe Odette a plasat-o întâmplător la un colț opus, cu domnul Vincent și Nicolle.
Primii metri de film sunt primiți cu aclamații, fiecare recunoscându-se pe pânză și salutându-se – cucoanele cu strigăte scurte de entuziasm (vai! dragă! uite! nu! asta nu!) bărbații cu un surâs de vanitate ușoară sau – domnul Vincent de exemplu – cu o explozie de râs, care ar spune parcă, la fiecare nouă apariție pe ecran: „ei, da știi că asta e bună“.
Ștefan se recunoaște cu greu în imaginea lui după pânză, ireală, imposibilă parcă, fiindcă i se pare nefiresc, ca în timp ce el stă acolo, în grădină, nemișcat pe scaunul alb de nuiele, cineva care este tot el, să umble, să râdă, liber, mai liber parcă decât el însuși, scăpat de sub controlul lui pe totdeauna.
Iat-o pe Marthe Bonneau, într-o barcă, iată-l pe Marc alergând pe o alee nu se știe după cine, iat-o iar pe Marthe regală, cinematografică, etern frumoasă...
Scena se schimbă din nou: plimbarea la Lovagy („Ții minte, Ștefan, era a doua zi după ce ne-am cunoscut“).
Dar de ce pe pânză Renée îl ține într-una de braț? De ce acum i se razimă de umăr? De unde aerul acesta tandru, pe care nu îl ține minte? Nu. E imposibil. N-a fost așa. Nu putea să fie așa. Erau străini. El îi vorbea respectuos. Ea îi răspundea rece. Totul e de nerecunoscut pe pânză; totul e altfel, mai animat, mai cald, mai intim.
Cu cât filmele se schimbă – alte scene, alte plimbări – cu atât gesturile femeii de pe ecran devin mai îndrăznețe, aerul lor, al amândurora, mai complice și toate imaginile acestea repezi, fără să aibă nimic flagrant, păstrează un accent de intimitate exagerată. Este ceva adulterin în toate aceste poze și nici măcar n-ar ști să spună ce. Poate privirea despletită a lui Renée, poate absența continuă a soțului ei, care nu se află în nicio parte a filmului, ocupat cum era totdeauna să turneze.
Lui Ștefan i se pare că se râde mai puțin în jurul lui, sau poate mai tare, în orice caz semnificativ, jenat, ca și cum toată lumea ar fi înțeles.
— Marcel, să terminăm. Putem continua mâine seară. E târziu acum.
— Dar de ce, dragă Renée? E numai unsprezece și toată lumea se amuză. Nu, doamnelor și domnilor? Și pe urmă, n-am proiectat nici jumătate. Uite, scena asta de exemplu. Ții minte, în cartierul vechi, când eu rămăsesem în urmă să cumpăr timbre...
— Marcel, te rog...
— ...și tu o luaseși înainte cu domnul Valeriu. Uite, v-am fotografiat până ce ați trecut de colț.
Știe? Dacă da, atunci de ce este atât de calm? Dacă nu, de ce insistă să explice fiecare pasagiu și să dea lămuriri penibile, pe care nu i le cere nimeni.
Ștefan Valeriu nu mai înțelege nimic. Îi e teamă să ridice privirea și uneori, când simte doi ochi îndreptați asupră-i, tresare încurcat. Numai privirea lui Odette Mignon îl caută, ca totdeauna, limpede și fără ascunzișuri. Cel puțin ea nu va bănui nimic.
Cum se simplifică lucrurile, când dimineața, pe lac, Ștefan se întinde pe fundul bărcii lui, lăsată în voia apei, cu lopețile libere! Cum se îndepărtează și cad neliniștite de sus, din pensiune, micile drame de acolo, obositoarele eroine!
Numai Odette Mignon, tovarășă de vâslit și înot, goală, bronzată și camaradă ca un nou Marc Bonneau, întrerupe la proră, cercul albastru, pe care Ștefan îl urmărește între munții din dreapta și stânga.
— Doamna Rey este de mult amanta d-tale?
— Amantă?
— Da. Întreb adică dacă vă culcați de multă vreme împreună?
Preciziunea întrebării nu mai permite niciun răspuns. De altfel, Odette nici nu pare să-l aștepte.
— O, în privința asta, filmele documentare ale domnului Rey, au fost adevărat documentare. M-au încântat. Dacă n-ai fi făcut un cap atât de urâcios, ieri seară, te-aș fi luat tovarăș și am fi făcut o excelentă partidă de observații.
— Te rog să crezi, au fost câteva minute de-a dreptul incomode.
— Știu. Bănuiesc mai mult, pentru că personal nu puteam face altceva decât să mă amuz. Cred că exagerai și exagerezi încă. N-a băgat nimeni de seamă.
— Crezi?
— Sunt sigură. Nu erau pe pânză decât nuanțe: niciun fapt. Niciun sărut de exemplu sau altceva la fel de incontestabil. Și nu e niciunul din amicii noștri de sus, capabil să înțeleagă ceva dintr-o nuanță. Oameni obișnuiți să se uite la curcubeie...
— Dar domnul Rey?
— Mister. Mă intrigă în așa hal încât dacă aș ști ce îmi răspunde, m-aș duce imediat, uite așa cum mă vezi, în costum de baie, udă și ciufulită, m-aș duce să-l întreb. E un om tare sau e un dobitoc.
— Câți ani ai, Odette?
— M-ai mai întrebat odată. Optsprezece.
— Ești foarte inteligentă și știi o mulțime de lucruri.
— Sunt virgină. Asta mă ajută să fiu inteligentă. Și pe urmă, am trăit multă vreme singură. Părinții mei s-au divorțat, când eu aveam doisprezece ani. Mama e și astăzi tânără. Tata e bogat și ambițios. Și ea și el au continuat să iubească și să încerce, fiecare de partea lui. Amândoi mi-au făcut prietenește confidențe. Așa cum se puteau face unei fetițe repede crescută și care nu-i plictisea cu nimic. Am învățat de la ei tot ce știu: cred că uneori am izbutit să le dau în schimb sfaturi utile. Tatei, când îi trebuia o cravată nouă, la început de amor; mamei, când viața i se părea sfârșită, din cauza unui dobitoc care o lăsa.
— Ești un băiat, Odette.
— Dacă vrei dumneata...
— Un băiat cu bască albastră, cu rochii albe, cu sandale de lemn, cu părul blond, cu pumnii mici și cu ochi vineți. Dă-mi mâna și lasă-mă să ți-o scutur băiețește. Puțin mai urâtă să fi fost, ți-aș fi dat o pereche de bocanci să-i încalți, te-aș fi învățat să fumezi pipă și am fi plecat pe munți, să dormim noaptea în cabane, pe câte un pat de lemn tare, departe de amor, de leșinuri și de complicații psihologice.
Renée Rey e bolnavă. Storurile ferestrelor ei au rămas toată ziua trase în jos. La prânz a lipsit, iar domnul Rey care a coborât numai cu Nicolle, a dejunat sumbru și cu poftă.
— E un călău, a spus cineva, o cucoană din pensiune.
— E un om simplu, a gândit Odette.
Pe seară a venit doctorul, pe care Renée n-a vrut să-l primească, dar pe care bărbatul ei l-a introdus autoritar în casă.
— Trebuie să știu ce are.
„Nu are nimic“ a fost răspunsul doctorului la plecare și asta aproape l-a înfuriat pe domnul Rey, care se plimba întunecat și cu pași mari în curte.
— Dar de vreme ce nu are nimic, n-ar trebui să-ți faci atâta sânge rău, a observat cu inocență Odette.
— Nu are nimic, dar e palidă, nu are nimic, dar nu mănâncă, nu are nimic, dar leșină. Pentru o nevastă de fermier, este o boală prea subtilă, domnișoară. Noi acolo, suntem sănătoși sau zăcem, ne ținem pe picioare sau cădem. Suntem zdraveni de-a binelea sau bolnavi de-a binelea.
Puțin după plecarea doctorului, în timp ce Odette asculta pe terasă explicațiile domnului Rey, o servitoare îl căută pe Ștefan Valeriu.
— Doamna Rey vă roagă să veniți neapărat sus.
A găsit-o goală, trântită de-a curmezișul celor două paturi conjugale, foarte palidă, dar cu ochii strălucind de febră. Lumina de amurg, mai scăzută din cauza perdelelor grele, ce acopereau complet ferestrele, îi mărea paloarea și arunca pe perne mari pete de umbră.
— Ești bolnavă?
— Nu, te iubesc.
— Dragă Renée, e foarte frumos, dar este acuma timpul să mi-o spui? Acum când bărbatul tău, alarmat, poate veni din moment în moment sus? Când toată pensiunea are ochii ațintiți spre ferestrele tale de pacientă?
— N-ai să înțelegi niciodată nimic. Pune mâna pe mine și vezi cât ard. Sărută-mă și vezi cum te-am așteptat. Bărbatul meu... lumea... tu rămâi aici.
Avea o înclinare rugătoare a trupului, care i-l deschidea parcă până în cele mai obscure intimități, până în cele mai surde rădăcini de viață. Dacă s-ar fi apropiat de ea, el avea sentimentul că i-ar fi simțit buzele arse, nu pulpele lucioase de arabă, ci aorta zvâcnind de prea mult sânge, vinele deschise să-l primească, inima ca o rană.
Ezită un sfert de secundă și, în tumultul care îl târa spre femeia dinaintea lui, gândul că în clipa aceea se decide ceva definitiv, se ridică în el ca un strigăt și îl făcu să se întoarcă subit, să deschidă ușa, să o trântească după el și să alerge pe scări eliberat.
La cină, Odette a găsit în sufragerie, pe masa ei, o telegramă. A deschis-o și a citit-o fără grabă.
— E de la tata. Trece poimâine în zori, cu un automobil, să mă ia. Plecăm la Antibes.
— Îl așteptai?
— Nu. Dar are asemenea lovituri de teatru și știe că îmi plac.
Odette e sus, în camera ei, unde s-a urcat îndată după masa de seară, să scrie câteva scrisori și să-și pună lucrurile în ordine.
— Vreau să fiu liberă mâine toată ziua și e mai bine să mă pregătesc de astăzi de plecare. Tatei nu-i place să aștepte. Noapte bună.
— Noapte bună. Eu mai rămân. Dar, dacă vrei, mai târziu, când m-oi duce la culcare, am să-ți bat în ușă să mai schimbăm câteva cuvinte.
— Bucuroasă.
Ștefan n-a fost de multă vreme singur noaptea pe terasă. Poate de la plecarea Marthei Bonneau, când nimic din istoria asta lungă de amor nu se întâmplase.
„Ce bine trebuie să fi fost atunci“ încearcă el să-și aducă aminte și își privește în întuneric jarul pipei cum se aprinde și se stinge ritmat, ca o bătaie de inimă.
Ar fi fericit să poată uita tot ce s-a întâmplat de atunci și să-și reducă memoria la noaptea asta învăluitoare și la punctul de foc al pipei lui.
Ce păcat că nu plouă. Ar sta așa, cu gâtul gol, cu capul descoperit, cu mânecile suflecate, ar sta în ploaie, rezemat de un trunchi de copac și ar lăsa să-i treacă șiroaie de apă prin păr, pe frunte, pe obraji, până ce s-ar simți, odată cu ierburile din jur, făcând parte din noaptea pământului, din insensibilitatea ei totală, pentru totdeauna scăpat de scrupule și mustrări, scăpat de obsesia ferestrelor surd luminate, acolo sus, unde femeia aceea patetică arde de un amor excesiv.
Dar nu plouă, n-are să plouă și noaptea e insuportabil de frumoasă cu lacul ăsta teatral, cu lună plină, cu stelele reflectate în apă, cu munții argintați.
„Nu plouă niciodată la timp“, observă cu ciudă Ștefan și se duce să se culce, bucuros oricum că în drum va întârzia un sfert de ceas în camera Odettei, să stea de vorbă cu ea, despre felurite nimicuri.
Dar la prima lui bătaie în ușă nu răspunde nimeni.
— Odette!
E lumină totuși și o aude deslușit cum respiră, cu răsuflarea comprimată, dincolo de ușă.
— Ce e copilăria asta, Odette? De ce nu răspunzi?
— A, dumneata erai? Bună seara.
— Bună seara. Veneam să mai stăm de vorbă.
— O, e târziu acum. Nu te supăra: mi-e somn.
— Nu mă supăr deloc, dar deschide să-ți strâng mâna.
Câteva secunde, Ștefan așteaptă, neștiind dacă întâmplarea asta îl distrează sau îl supără.
— Ascultă, Odette. De astă dată vorbesc foarte serios: dacă e ceva care te împiedică să mă vezi, spune-mi-o și mă duc. Dar dacă nu e nimic, deschide un moment. Țin doar să-ți spun bună seara și mă duc la culcare, sunt și eu obosit.
— Nu e nimic, absolut nimic, dar nu pot să deschid ușa.
— De ce?
— Uite așa.
— Te previn că nu plec de aici până nu-mi dai o explicație ca lumea sau până ce nu deschizi.
Fata nu mai răspunde nimic, dar Ștefan o vede parcă dincolo de ușă, supărată, cu pumnii strânși și cu buza de jos căzută, surâs necăjit pe care îl are ori de câte ori, într-o ceartă, se simte dezarmată.
— Să știi că aștept. Uite mi-am aprins pipa, m-am rezemat bine de zid, mi-am pus mâinile în buzunar și aștept. Până la unu, până la două, până dimineața.
Odette a stins lumina. S-a culcat probabil și ascultă din pat, foarte atentă, să afle dacă el a plecat sau nu. Uneori, cu voce scăzută, rugătoare, de copil supărat, șoptește luptându-se cu somnul:
— Ștefan, du-te la culcare. Ștefan, e târziu. Ștefan, ai să fii obosit mâine...
E rândul lui să nu mai răspundă, încruntat și ursuz, decis să nu plece de acolo, deși știe bine că ușa n-are să se mai deschidă în noaptea asta.
Ștefan Valeriu a plecat din zori și nu s-a întors decât seara târziu, după cină. A umblat prin câteva sate vecine, a fumat enorm și a stat de vorbă foarte serios, cu câțiva țărani întâlniți, despre recoltă și despre vreme.
„Poate că nu e frumos să fug“ s-a gândit de câteva ori pe drum, dar ferestrele misterios închise ale lui Renée Rey îi încurajau, de departe, evaziunea.
— E mai bine, e mult mai bine așa.
Cât despre această Odette, poate n-ar fi fost rău s-o ia de urechi și să-i spună că gluma ei de ieri seara a fost o ispravă de copil arțăgos, care nu i-a plăcut deloc.
Întors la pensiune, îi pare foarte bine că e târziu, că sala de mâncare e deșartă și că toată lumea s-a culcat. Lumină scăzută la ferestrele soților Rey, întuneric la Odette Mignon.
— Cu atât mai bine.
Totuși, ar fi trebuit să-i spună drum bun. Mâine, înainte de a se face zi, ea va fi plecată și desigur n-are s-o mai vadă niciodată.
— Era drăguță uneori...
Și, urcând spre camera lui, râde dându-și seama că cu acest „era“ a și încheiat episodul fetiței aceleia frumoasă, puțin într-o ureche și cu ochi vineți.
E obosit ca un hamal și cu fiecare treaptă suită, i se pare că se apropie de o fericire fără pereche: să-și scoată bocancii, să-și întindă brațele goale, să cadă pe așternutul rece al patului.
Mai sunt șase pași, mai sunt doi, nu mai e niciunul. Se lasă greu pe clanța ușii lui, apasă, deschide, intră – totul cu o voluptate înceată de pribeag ajuns la țintă – și întoarce butonul lămpii.
— Bună seara, Odette.
De ce n-a tresărit? Logic, firesc, necesar, ar fi fost să tresară. Cel puțin atât: să tresară. O găsește la ora asta, la el în cameră, în patul lui, goală, calmă, familiară, și în ceea ce ar trebui să fie o imensă stupoare, în ceea ce ar trebui să fi o gălăgioasă explozie, el nu găsește să-i spună nimic altceva, decât atât:
— Bună seara, Odette.
— Bună seara, Ștefan.
Se apropie de ea, o sărută pe amândoi obrajii, îi mângâie genunchii rotunzi și pe urmă își scoate din spinare sacul de munte.
— Știi, sunt tare obosit. Am umblat enorm astăzi. Mă aștepți de mult?
— Da. De vreo două ceasuri.
— Și nu ți-a fost urât?
— Nu. Am stins lumina, m-am dezbrăcat și m-am întins în pat. Se vede frumos de aici, spre pădure.
El continuă să se dezbrace, fără grabă, neînfiorat.
— Lucruri noi în pensiune?
— Nimic. Doamna Rey n-a coborât nici astăzi, domnul Rey a întrebat de dumneata. Pe seară, eu mi-am luat rămas bun de la toți și m-am dus să-mi încui valizele. Mi-am lăsat numai rochia de voiaj pe deasupra și uite, uite cum te-ai așezat pe ea.
— Iartă-mă. Să sting lumina?
S-a oprit gol, în fața patului, calm, fără emoție, fără pudoare, prieten cu trupul ei gol, pe care parcă l-ar cunoaște de mult.
— Da, stinge.
Se îmbrățișează tăcuți, ea pierzându-i-se toată în brațe, el acoperind-o din creștet până la glezne, bucuros că trupul acesta delicat și robust nu tremură și nu e grăbit. Îi simte sânii calmi, îi aude bătaia inimii regulată, îi ascultă răsuflarea odihnită. Pulpele fetei se deschid ca două aripi, docile, dar cu ceva hotărât în mișcarea lor.
E un corp ascultător și atent, care îl urmează pe al lui cu încredere, răspunzând înclinărilor lui, precis, ca la atingerea unor clape de pian. Nu se caută în întuneric unul pe altul, nu se pierd, nu-și vorbesc: totul e armonios ca o creștere comună de două tulpini.
Și țipătul Odettei, un singur țipăt, de durere, de triumf, de libertate, nu o sperie nici pe ea, nici pe el, curat cum e, ascuțit, înalt, mergând pe fereastra deschisă spre pădure, să se piardă între copaci, ca să deștepte o veveriță sau ca să se întâlnească în aer cu țipătul de departe al unei pisici sălbatice, la fel de liber.
— Plângi, Odette?
Nu, nu plânge. Este numai mai caldă, și trupul ei rănit se înclină mai mult pe al lui, tot fermă, tot decisă, dar cu umerii puțin mai grei și cu mâinile învinse pe perne.
— Ți-e somn, Odette?
Nu, nu-i e somn. N-a fost niciodată mai trează, n-a fost niciodată mai puțin amețită, nu și-a dat niciodată mai bine seama de tot ceea ce se întâmplă. Uite, asta e mâna ta, ăsta e genunchiul meu, asta e gura ta aspră, aici e urechea mea pe care o săruți fără să mă înfiori, ăsta e omoplatul tău prea lat, aici e încheietura mâinii mele și dincolo, uite, sunt zorii care vin...
Curând dinspre Serrier se va auzi apropiindu-se un zgomot de automobil. Va trebui să plece, răspunzând claxonului care o va chema de jos, de pe șosea.
De ce nu plânge, de ce nu-i cere s-o oprească aici, de ce nu se strânge mai febril, de ce rămâne lângă el egală și de ce îl iubește ca pentru o eternitate, nu ca pentru un ceas?
Odette Mignon e în prag, cu aceeași rochie albă, cu aceeași bască albastră din prima zi, gata de plecare și cu geanta de călătorie în mână.
— Rămâi cu bine, Ștefan.
S-a oprit în prag.
— Odette.
— Da.
— Spune-mi acum de ce n-ai deschis aseară?
Ea se gândește puțin.
— Nu știu, Ștefan, zău că nu știu.
VI.
Septembrie a venit frumos, cu lumini obosite. Pe lac, bărcile s-au rărit, pânzele s-au strâns, vaporașele albe trec mai puțin. Un aviz anunță la ponton că s-a suprimat cursa de seară de la 8,27.
În fiecare zi, se oblonesc alte ferestre ale pensiunii: pleacă lumea.
Mâine dimineață, fereastra asta, care astăzi râde în soare, cu perdele albe fluturând, se va mai deschide? Și cea de lângă ea? Și cea de deasupra ei?
Se închid pe rând, cum s-ar stinge niște lumini.
Renée Rey a coborât de câteva zile și s-a plimbat după masă, pe la ceasurile două, în soare, singură sau cu domnul Rey, care o purta la brațul lui, fără un cuvânt. Uneori se oprește să mângâie câinele casei, un câine ciobănesc, imens și lățos. E mult mai palidă, pare mai înaltă și când o privește cineva, are un zâmbet de convalescentă.
Cu Ștefan Valeriu a schimbat câteva vorbe obișnuite, nu cu mai multă tristețe, decât le-a vorbit celorlalți.
— E așa de bine afară și era așa de urât acolo sus. Mi-e dor de soarele de la noi.
E vorba să plece într-o zi sau două. Au scris la Marsilia să întrebe cum e vremea, Renée având nevoie de o traversare calmă.
Seara, ea rămâne pe terasă, întinsă în șezlong, iar domnul Rey și Ștefan joacă șah. Ca în primele zile.
Când se înnoptează de-a binelea, se văd departe, mult dincolo de lac, luminile gării și pe la doisprezece, trenul care trece spre Paris, ca un șarpe articulat și fosforescent.
Se opresc în mijlocul jocului și îl petrec cu privirea, până departe.
— E o viață aspră aceea pe care o ducem noi, vorbește din senin domnul Rey. N-o regret și nu aș schimba-o. Dar e aspră. Sunt sigur că Renée are lacrimi în ochi privind ca noi trecerea trenului ăstuia, în care ea n-are să se mai suie, decât cine știe după câți ani. Poate niciodată. Eu nu mă sperii de asta, dar, vezi, e ceva în mine, un fel de necaz care mă pune pe gânduri. Are să treacă, știu. Are să-i treacă și ei. Munca acoperă toate astea. Soarele, plantațiile, deșertul, vânturile de noapte, arabii... Dar ar trebui să înțelegi cât de deosebite sunt lucrurile aici, cât de ușor te prind și cum o femeie mai ales nu le poate rezista...
A uitat de partidă și vorbește potolit, cu dunga dintre ochi adâncită. Pe urmă, se ridică dintr-o dată:
— Eu mă duc sus să fac bagajele. Plecăm mâine. Dumneata rămâi cu Renée, până mă întorc.
Ștefan se îndreaptă spre terasă, unde șalul doamnei Rey se vede stins în întuneric.
— Domnul Rey e sus și m-a rugat să-ți țin de urât. Îmi dai voie?
— Desigur.
— Se pare că plecați mâine.
— Nu știam, dar e cu atât mai bine.
El se așează în iarbă și rămâne o bună bucată de vreme tăcut, ascultând respirația femeii de lângă el. A văzut un licurici, l-a cules, l-a ținut în palmă, ca să bage de seamă cum își stinge viermele felinarul din cap, dar ea i l-a cerut și și l-a pus în păr. În întuneric, punctul acesta de foc, pare o enormă piatră de pieptene, luminând în jur slab, dar destul pentru a-i încununa capul cu o linie albă.
Totul pare deplin pacificat, în momentul în care Renée izbucnește în plâns, un plâns bun și prietenos, pe care el îl ajută, mângâind mâinile femeii și primindu-l fără ostilitate, ca pe o ploaie.
— Tu mai rămâi mult, Ștefan?
— Nu știu bine. Aștept o veste din țară. Poate o săptămână. Poate mai mult.
— Nu te superi că plâng?
— De ce Renée? E noapte. Nu te vede nimeni. Și cineva tot trebuia să plângă pentru noi toți.
Zilele trec deșarte fără fapte noi, lăsând în urma lor o impresie de casă nelocuită, fără mobilă și cu odăile răsunând de pașii trecătorului singuratic.
Lumina de dimineață e crudă ca albușul de ou, lumina de seară e caldă că globul de porțelan al lămpilor cu petrol.
A venit din Marsilia, o fotografie a familiei Rey, trimisă în ajunul îmbarcării, cu salutări prietenești. Ștefan a pus-o în rama oglinzii și se gândește ca, la plecare, s-o lase acolo.
A mai venit o scrisoare pentru Odette Mignon și proprietăreasa i-a dat-o lui, pentru că nu știe la ce adresă s-o trimeată mai departe. Nu știe nici el. E ciudat că Odette nu i-a spus nimic în privința asta, e mai ciudat că el n-a întrebat-o.
În odaia ei, s-au găsit câteva lucruri uitate, o broderie, o carte, o eșarfă, trei-patru fotografii de amator. Se vede în ele o Odette zăpăcită, cu rochiile agitate în vânt, cu bereta albastră pusă strâmb, cu mâinile aruncate în aer, după nu se știe ce minge imaginară.
„A trecut ca o fată întâlnită într-un tramvai“ spune Ștefan, privind, pe fereastră, spre lacul pustiu, pe care o barcă cu pânză aleargă grăbit, ca o pasăre alarmată. Lângă ponton se văd câțiva pescăruși, zburând jos, lovind cu pieptul suprafața apei și ridicându-se pe urmă înalt, dezorientați.
Se aud pe scări pașii morocănoși ai Anetei, servitoarea șchioapă, care face înainte de a se însera, ocolul camerelor, să vadă dacă totul este în ordine.
— A întrebat Madam’ Bernard dacă nu vreți să vă facem foc. S-a lăsat frig și zice că la noapte are să plouă.
Septembrie a venit frumos, cu lumini obosite. Pe lac, bărcile s-au rărit, pânzele s-au strâns, vaporașele albe trec mai puțin. Un aviz anunță la ponton că s-a suprimat cursa de seară de la 8,27.
În fiecare zi, se oblonesc alte ferestre ale pensiunii: pleacă lumea.
Mâine dimineață, fereastra asta, care astăzi râde în soare, cu perdele albe fluturând, se va mai deschide? Și cea de lângă ea? Și cea de deasupra ei?
Se închid pe rând, cum s-ar stinge niște lumini.
Renée Rey a coborât de câteva zile și s-a plimbat după masă, pe la ceasurile două, în soare, singură sau cu domnul Rey, care o purta la brațul lui, fără un cuvânt. Uneori se oprește să mângâie câinele casei, un câine ciobănesc, imens și lățos. E mult mai palidă, pare mai înaltă și când o privește cineva, are un zâmbet de convalescentă.
Cu Ștefan Valeriu a schimbat câteva vorbe obișnuite, nu cu mai multă tristețe, decât le-a vorbit celorlalți.
— E așa de bine afară și era așa de urât acolo sus. Mi-e dor de soarele de la noi.
E vorba să plece într-o zi sau două. Au scris la Marsilia să întrebe cum e vremea, Renée având nevoie de o traversare calmă.
Seara, ea rămâne pe terasă, întinsă în șezlong, iar domnul Rey și Ștefan joacă șah. Ca în primele zile.
Când se înnoptează de-a binelea, se văd departe, mult dincolo de lac, luminile gării și pe la doisprezece, trenul care trece spre Paris, ca un șarpe articulat și fosforescent.
Se opresc în mijlocul jocului și îl petrec cu privirea, până departe.
— E o viață aspră aceea pe care o ducem noi, vorbește din senin domnul Rey. N-o regret și nu aș schimba-o. Dar e aspră. Sunt sigur că Renée are lacrimi în ochi privind ca noi trecerea trenului ăstuia, în care ea n-are să se mai suie, decât cine știe după câți ani. Poate niciodată. Eu nu mă sperii de asta, dar, vezi, e ceva în mine, un fel de necaz care mă pune pe gânduri. Are să treacă, știu. Are să-i treacă și ei. Munca acoperă toate astea. Soarele, plantațiile, deșertul, vânturile de noapte, arabii... Dar ar trebui să înțelegi cât de deosebite sunt lucrurile aici, cât de ușor te prind și cum o femeie mai ales nu le poate rezista...
A uitat de partidă și vorbește potolit, cu dunga dintre ochi adâncită. Pe urmă, se ridică dintr-o dată:
— Eu mă duc sus să fac bagajele. Plecăm mâine. Dumneata rămâi cu Renée, până mă întorc.
Ștefan se îndreaptă spre terasă, unde șalul doamnei Rey se vede stins în întuneric.
— Domnul Rey e sus și m-a rugat să-ți țin de urât. Îmi dai voie?
— Desigur.
— Se pare că plecați mâine.
— Nu știam, dar e cu atât mai bine.
El se așează în iarbă și rămâne o bună bucată de vreme tăcut, ascultând respirația femeii de lângă el. A văzut un licurici, l-a cules, l-a ținut în palmă, ca să bage de seamă cum își stinge viermele felinarul din cap, dar ea i l-a cerut și și l-a pus în păr. În întuneric, punctul acesta de foc, pare o enormă piatră de pieptene, luminând în jur slab, dar destul pentru a-i încununa capul cu o linie albă.
Totul pare deplin pacificat, în momentul în care Renée izbucnește în plâns, un plâns bun și prietenos, pe care el îl ajută, mângâind mâinile femeii și primindu-l fără ostilitate, ca pe o ploaie.
— Tu mai rămâi mult, Ștefan?
— Nu știu bine. Aștept o veste din țară. Poate o săptămână. Poate mai mult.
— Nu te superi că plâng?
— De ce Renée? E noapte. Nu te vede nimeni. Și cineva tot trebuia să plângă pentru noi toți.
Zilele trec deșarte fără fapte noi, lăsând în urma lor o impresie de casă nelocuită, fără mobilă și cu odăile răsunând de pașii trecătorului singuratic.
Lumina de dimineață e crudă ca albușul de ou, lumina de seară e caldă că globul de porțelan al lămpilor cu petrol.
A venit din Marsilia, o fotografie a familiei Rey, trimisă în ajunul îmbarcării, cu salutări prietenești. Ștefan a pus-o în rama oglinzii și se gândește ca, la plecare, s-o lase acolo.
A mai venit o scrisoare pentru Odette Mignon și proprietăreasa i-a dat-o lui, pentru că nu știe la ce adresă s-o trimeată mai departe. Nu știe nici el. E ciudat că Odette nu i-a spus nimic în privința asta, e mai ciudat că el n-a întrebat-o.
În odaia ei, s-au găsit câteva lucruri uitate, o broderie, o carte, o eșarfă, trei-patru fotografii de amator. Se vede în ele o Odette zăpăcită, cu rochiile agitate în vânt, cu bereta albastră pusă strâmb, cu mâinile aruncate în aer, după nu se știe ce minge imaginară.
„A trecut ca o fată întâlnită într-un tramvai“ spune Ștefan, privind, pe fereastră, spre lacul pustiu, pe care o barcă cu pânză aleargă grăbit, ca o pasăre alarmată. Lângă ponton se văd câțiva pescăruși, zburând jos, lovind cu pieptul suprafața apei și ridicându-se pe urmă înalt, dezorientați.
Se aud pe scări pașii morocănoși ai Anetei, servitoarea șchioapă, care face înainte de a se însera, ocolul camerelor, să vadă dacă totul este în ordine.
— A întrebat Madam’ Bernard dacă nu vreți să vă facem foc. S-a lăsat frig și zice că la noapte are să plouă.
Femei - Renee, Marthe, Odette
Femei - Renee, Marthe, Odette (continuare)
Femei - Emilia
Femei - Maria
Femei - Arabela
Femei - Arabela (continuare)
Aceasta pagina a fost accesata de 498 ori.