Autori > Mihail Sebastian

Orasul cu salcami - Partea 02 - Capitolul 04

Partea a doua

Capitolul 04
Elisabeta Donciu

Timpul rtecu uitator, cum trece timpul. Întoarcerea lui Victor Ioanid acasă fu discretă. Târgul nu observase nimic, iar puținii inițiați fură împiedicați să-și aducă aminte.

Explicațiile vagi date de băiat ajunseseră familiei, prea bucuroasă de revenire ca să insiste. Iar lumea știu că Victor fusese bolnav.

Nu rămânea în urma aventurii decât o prietenie care încerca să se lege. Adriana, Cecilia, Gelu și Victor se simțeau datori față de un soi de jurământ tăcut. Cunoșteau un mister, erau vinovați de a-l cunoaște, trebuiau să-l ascundă. Amintirea acelei seri îi însemna pe toți patru ca pe tovarășii unei adunări secrete. Fiecare din ei simțea că ceilalți trei au luat ceva din independența lui, că sunt în stăpânirea unui detaliu ce ar putea să redeschidă azi sau mâine sau mai târziu o poveste sfârșită în silă și înainte de vreme. Știau cu toții că o poartă fusese deschisă și aveau sentimentul că trebuie să pășească dincolo de ea, spre un drum care nu știau unde duce, dar care era prea târziu ca să mai fie ocolit.

Era spre vară. Ultima lună de școală îi obliga să lucreze. Se vedeau rar și puțin, pe stradă sau la Cecilia Coteanu, unde rudenia lui Gelu îngăduia câteva vizite scurte chiar în acest timp. Se fereau să facă vreo aluzie cât de îndepărtată la ceea ce știau. Dar se recunoșteau după tăceri sau priviri, după felul cum își strângeau mâinile sau cum se salutau de departe. Când se întâmpla să fie împreună cu mai multă lume, simțeau limpede după anume semne cunoscute numai lor că erau acolo despărțiți de ceilalți ca într-o paranteză și că nevăzute coarde îi leagă și îi izolează.

Spre sfârșitul lui iunie, mademoiselle Vital își prezentă elevele, în saloanele doamnei Donciu, la o "după-amiază muzicală". Erau acolo toți patru și le fu rușine să se simtă în mijlocul tuturor, atât de stingheri, încât se căutau din ochi prin toate colțurile, neîndrăznind totuși să se apropie și să-și vorbească. Dacă încercau să se depărteze, să se amestece cu ceilalți, să uite unul de altul, gesturile lor erau silite și se trădau prin exces. Buță, pentru care Gelu căpătase o invitație de la Elisabeta, părăsi un moment bufetul și veni să-i spună între două prăjituri:

— Știi, făceți cu toți o tristă figură: s-ar spune, un menaj de patru.

Gelu nu pierdu prilejul și îl prezentă fetelor.

— Amicul meu Buță.

Adriana ceru să-i cunoască numele adevărat.

— N-am. Sau e atât de lung, încât îl prefer pe ăstălalt. N-o fi el frumos, dar e scurt. Crede-mă, duduie, spune-mi Buță, sau dacă ții numaidecât – domnule Buță!

Concertul începuse. Mademoiselle Vital își distribuise elevele în ordinea inversă a calităților. Începeau cele mai puțin pricepute și sfârșea ultima, Elisabeta Donciu. Nu asculta nimeni. Era cald, era târziu. Singurul lucru ce mai interesa asistența erau aplauzele și florile, pe care fiecare familie le adusese din timp ca să le ofere odraslei respective, după ce își va fi executat numărul. Prefectoreasa prezida serioasă și împărțea laude în ordinea programului, mamelor interesate. Într-un colț, Elisabeta Donciu, în veșnica ei rochie lungă neagră, totdeauna aceeași și totdeauna alta, asculta calmă și privea spectacolul cu un surâs mic, neisprăvit, pe care numai Gelu - fiindcă îl cunoștea – îl observă. Când îi veni rândul, se ridică de la locul ei, se apropie modestă de pian, cum s-ar fi apropiat de un om și întârzie o clipă în fața clapelor înainte de a începe.

Cântă o sonată de Bach, decisă să se oprească după întâia parte și să spună că asta era tot. Dar își uită auditoriul după primele acorduri, uită ridiculul situației și cântă. Frumos, cu o pasiune pe care nu era nimeni să o ghicească acolo, fiindcă pasiunile ei erau fără gesturi. Primi fără revoltă aparentă felicitările lumii, surâse tuturor și pe urmă, făcându-și loc printre mâini întinse, flori oferite și fețe zâmbitoare, se apropie de vărul ei Gelu.

— Vrei să rămâi astă-seară la noi?

Astfel seara, după masă, în odaia ei, Elisabeta Donciu se răzbună împotriva acelei triste după-amiezi, gustând o plăcere pe care o cunoștea de mult: să-l asculte pe Gelu vorbind. Fiindcă din timiditate, ea nu putea să vorbească de rău, avea cel puțin satisfacția de a auzi spuse cu glas tare lucrurile pe care le gândea.

Gelu era rău și vioi. El vedea ridiculul, unde ei îi scăpa. Îl inventa, îl exagera.

Până a-l fi descoperit pe Gelu, până a fi văzut adică în acest văr mai mic altceva decât un copil de rude sărace, și până a fi avut curajul să facă din el un tovarăș, singurele ei răzbunări erau literare. După o sindrofie asemănătoare acelei după-amiezi, deschidea un roman de Anatole France și i se părea că două pagini din La revolte des anges desființa în jurul ei tot ce fusese grosolan și urât. Gelu îi revelase bucuria de a observa în tovărășie și viciul unui surâs înțeles. Când rămâneau singuri, viața redevenea posibilă.

Se regăsiră în seara aceea ca de obicei în camera Elisabetei. Ea deschise ferestrele, lăsase să ardă o singură lampă cu abajur într-un colț și se așezase pe dormeză, rezemată de perete. El ședea pe un taburet, la picioarele ei.

Din stradă, zgomote rare (o trăsură întoarsă târziu de la gară, un trecător singuratic, voci ce se apropiau după colț și se pierdeau pe urmă mai departe…) veneau pe fereastră și liniștea părea astfel mai mare în’ jur. Dintr-o odaie depărtată se auzeau replicile invitaților, jucători de pocher. Uneori se deschidea pe undeva o ușă, se auzea râsul gros al domnului prefect, se bănuia pe coridor trecerea tiptilă a unei servitoare și pe urmă totul reintra în aceeași largă tăcere de casă mare, cu odăi multe și oameni puțini.

Vorbeau încet, cu pauze lungi, el animat și neliniștit, ea calmă și gânditoare, el lăsat cu totul în voia discuției, ea pe jumătate dincolo de cuvinte, deasupra lor, priveghindu-le cu oarecare ironie. Gelu era un copil și ca i-o spunea. Astfel, cu această rezervă la douăzeci și unu de ani, își permitea să aibă un prieten de șaptesprezece.

Îl ducea cu ea printre amicele și curtezanii ei, îi vorbea despre cărțile pe care le citea, îi cânta lucrurile care îi plăceau, îi cerea părerea despre oameni și despre întâmplări și când cineva, mirat de această tovărășie, o întreba cine era băiatul blond care o însoțea ca un paj în haine de liceu, ea răspundea cu aerul cel mai firesc din lume, conștientă totuși de cochetăria răspunsului.

"E prietenul meu Gelu".

Jocul nu era totdeauna lipsit de primejdie.

Băiatul trăia în intimitatea ei. Aproape de ea, îi primea mângâierile neatente, îi pândea mișcările ascunse, o tresărire a pupilei, o înclinare a gâtului, un foșnet al rochiei.

Simțea Elisabeta cum privirea lui cobora arzătoare pe umeri, cum o învăluia, cum o căuta în cele din urmă detalii, senzuală, neliniștită? Uneori îi surprindea această uitătură curioasă, pasionată și îl întreba nedumerită:

"De ce te uiți așa, Gelule?"

El nu răspundea sau întorcea vorba. Și ea, gândindu-se la tot ce o desparte de acest copil, râdea de momentana ei îngrijorare și îl lăsa protectoare să-i sărute mâna.

Era oarecare nevinovăție în această cochetărie a ei, dar de asemeni un mic gust de cruzime.

Sub toate aparențele cuviincioase ale situației era totuși un accent de patimă, pe care ea – femeie – nu putea să-l ignoreze. Își făcea socoteli liniștitoare:

"Suntem veri. E mai mic ca mine cu patru ani. E la urma urmelor un băiat de liceu, abia intrat în clasa șaptea. Eu, mai curând sau mai târziu, mă mărit. Nu, nu. E limpede că el nu se poate gândi la nimic."

De vreme ce în jocul lor inocența era presupusă, restul nu era decât o copilărie sau un amuzament. Putea deci să-l primească lângă ea pe acest văr răutăcios, putea să-l asculte, să-i surâdă prietenoasă, să-i păstreze uneori, neatentă, mâna în mâinile ei, să-și apropie obrazul de obrazul lui, să se lase sărutată în glumă la jocurile cu gajuri.

Că fruntea băiatului se umbrea, că buzele lui subțiri de copil păleau, că ochii îi ardeau calzi, cine ar fi putut să o asigure că toate astea nu erau simple păreri sau simple capricii trecătoare? Și dealtminteri îl iubea: așa cum ar fi iubit un frate, dacă l-ar fi avut sau poate nici așa. Avea pentru el o simpatie curioasă, nedefinită.

Îl mângâia pe păr, ca să-i facă plăcere și cu toate astea plăcerea era a ei, fiindcă degetele ei lungi și subțiri erau înfiorate, cuprinzând între ele acea frunte dreaptă de adolescent torturat.

"Ești un copil, Gelule."

Îi spunea acest lucru des, râzând, ca să nu fie nicio îndoială asupra glumei lor comune, dar dacă Gelu ar fi înțeles, dacă ar fi plecat, ea ar fi fost poate nenorocită și ar fi dus dorul acelor doi ochi, care o pândeau din obscuritate cu o nerușinare de copil și cu o pasiune rugătoare de om trist.

Deci în seara aceea, ca în atâtea alte seri, el îi simți mâinile calde pe obraji, îi ascultă respirația liniștită, îi recunoscu parfumul de violete și carne tânără. Picioarele ei lungi ce cădeau leneșe de pe dormeză, lângă el, aproape de taburetul lui, se legănau rar și el urmărea în gând mișcarea aceea, ce trebuia să contracteze întreg trupul întins între perne, acolo, aproape. Îl cunoștea.

Și-l amintea suplu într-o rochie de mătase, voluptuos și plin într-un larg mantou de iarnă, liniștit într-un peignoir de lână, nervos într-o rochie albă de tenis. Îl descoperise sub atâtea înfățișări schimbătoare, același, de o frumusețe fermă, de o senzualitate nesigură.

Odată, mai de mult, jucaseră la Getta Nelizaratos, unde Elisabeta îl rugase să o însoțească, un joc de societate. Cineva, legat la ochi, trebuia să se plimbe între ceilalți jucători așezați în cerc, să se așeze în brațele unuia sau altuia și să ghicească în brațele cui s-a așezat. Gelu mai ținea minte greutatea acelui trup ce se desfăcuse o clipă în brațele lui, lenea acelei coapse rotunde, ovalul scobit de la îndoitura genunchiului, linia plină a pulpelor ce părea că ezită și întârzie, înainte de a cădea arcuită mai jos de genunchi spre glezne. Avea încă senzația aceea de scurtă amețeală și acum, vorbindu-i, în umbră, aproape de ea, își mușca buzele ca să uite.

"Du-te, Gelule. E târziu."

El se ridica, îi săruta mâna întinsă în glumă și pleca fără să se întoarcă din prag. Rămasă singură, ea se gândea încă o clipă la el, îi asculta pașii depărtându-se pe scară, deschidea o carte, o răsfoia. Pe urmă își desfăcea. Cu gesturi încete, rochia.