• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Castelul

Veneam din mine,
Dintr-o vreme si un fum adanc,
Calare,
Singur,
Poate ca invins,
Pribeag, desigur.
Soimul vaantorii falfaise, mistuindu-se in zarea
Cerului cu moartea,
Cetluind un gol
Pe umarul ingreuiat.
Ma-ncredintam ca nu visez
De vreme ce-auzeam ca tunetul unei cascade nevazute
Inima sunand,
Copita calului,
Viata.
Ochii nu se intalnisera de-atata vreme
Intr-o oglindire limpede
Cu chipul meu,
Incat nu-l mai pastram intipareit in apa lor.
Cateodata m-atingeam cu degete de orb
Numai pe frunte,
Ramanand intr-o mirare-ngandurata.
Eu!
Aievea?
Sau numai in gand?
In gandul somnului
Sau al treziei?
Si mergeam,
Mergeam,
Ca in povestea vorbelor: 'S-au mers, s-au mers..."
Fara sa stiu: de ce?
Si incotro?
Poate ca numai inima ma indemna,
Sau sora ei,
Copita fara somn a calului.
Sau, cine stie, vreo raza
A milostivirei unei stele
Ma calauzea
Spre locurile unde inghetul mortii e invins
De fragezimea-nfiorata-a apei vii ...
Cand, deodata, rupt din mine, am tresarit,
Cu fruntea incordata
Si cu arcul inimii intins pana la fulger,
Caci in zarea vazului, acolo unde sihastriti in vanatul inaltului
Sint muntii,
Rasare ca ei un craniu
Care ma privea cu intunericul orbitelor,
Solemn,
Chemanandu-ma la el din valea calului,
Copita ridicata s-a oprit.
Si coama s-a infiorat ca la ivire de dihanii.
Clipa iarasi ridicase oceanic val inalt,
Gata sa cada-n spume,
Dar cu-ncetul mi-am dat seama
Ca era numai o amagire-a vazului.
In fata ochilor treziit aveam doar un castel
Cladit pe stanca
Si cuprins de gheturile si nametii piscurilor
Sau poate albit de varul lunii pline.
Straniu, astfel, in amurgul zilei de cenusa
Cand lumina scade inspre umbra,
Dupa ce luase chip de craniu,,
In intaia clipa,
Ca sa ma priveasca negru, cu orbitele.
Dar pe masura ce crestea castelul alb,
In ochii dilatati
Se arata ca nu-i nici nins si nici lunar,
Ci mai curand de scrum, ramas asa dupa prapadul unui foc
Gata sa cada pulbere,
La o atingere acat de usoara.
Moaste de castel pastrata sub boltirea unei sticle.
Cand, deodata, inima a izbucnit
Cu vulturi, steaguri si urale.
C ao oaste-ajunsa la luman.
Acolo, intre zidurile amintirei regasite,
O lasasem pe frumoasa adormita
Cand luasem calea pribegiei,
Tot calare-n arme si cu ochii uzi,
De om care se duce peste inima.
Acum, castelul din poveste palpaia
Ca valul de mireasa
Prins in intregime si tesut
In ate de paianjeni,
Una peste alta,
Val din val,
Ca undele unui inec adanc,
Am stat batut de amintire,
Ca in vant.
Mai inainte de-a intra in nourul oprit.
Pe urma am descalecat incet,
Facandu-mi semnul crucii.
Drumul s-adunase in genunchi,
Lasandu-mi bolovani
Ca raul revarsat din munte.
Totusi, am pornit cu pasul meu.
Tragandu-l.
Palosul, fratele meu, luci taios,
Ca pentur praguri de balaur,
Despicand apasatorul fum urzit
Aproape nu se auzea nimic
Decat oceanul instruanrilor tacerii;
Palosul taia mereu, inaintand
Ca prora acvilinelor inaintand
Cand despica spuma apelor.
Nici o ivire
Sau impotrivire,
Decat panzele, ca unt roian de molii
Sau fantome.
Fiecare pas ma prafuia,
Albindu-ma.
Poate ca incet cu-ncetul
Nu voi fi decat un fum
cu palos.
Portile se deschideau in calea lamei,
Usile de fier masiv, la fel.
Numai ca totul palpita in panze,
Ca in aripi mosnegite,
Si domnea, sporind mereu o apasare.
Ca a genelor,
Cand vine somnul
Intr-un intuneric alb,
Chiar daca soarele
Cu tot tumultul razelor de vara
Ar fi rasarit in boltile castelului-fantoma,
Ceata dinlauntru l-ar fi despuiat de raze
Si l-ar fi lasat s-atarne ca o frunza moarta-n alb de bruma.
Eu mereu imi petreceam pe frunte degetele unei mani de orb
Si iar inaintam
In pas cu palosul.
Privind si revazand
S-abia recunoscand ce-a fost,
In scamosarea aburului,
Care-ndeparta in naluciri de zare
Tot ce era abia la o intindere de mana.
Iata si paunii!
Ceata deasa le stinsese
Fastul noptii lor de vara
Din vitraliul cozilor cu fulgere albastre.
Oglinzile de odinioara, acum zidite,
Intr-un var scamos,
Nu mai luceau -
Orbisera.
Ogarul, luminos in anii de poveste,
Ca un crai de luna,
Care isi lasase cerul
Pentru doamna fosnitoarelor plimbari.
Acum dormea, ca spermantetele unei lumanari,
Pe un prag al inimii, uriase,
Caci parca ea s-a ridicat
Sa ma intampine,
Lovindu-mi pieptul ca un vant
Venit pe-un geam deschis.
Ogarul n-a latrat la om strain,
Nici nu s-a gudurat
Cu regasire.A crapat un ochi, prin ceata care il tesea
Intr-o gogoasa alburie
Ca pe un vierme de matasa.
M-a privitr cu stingere de stele-n vaz
Si s-a inchis din nou
In scoica fumului.
Am depasit si pragul
S-am intrat, gata s-alerg cu bratele intinse si cu sangele in triufuri,
Cu toate stancile din piscul inimii
In pravaliri tunatoare.
Inlauntru, sub acelasi baldachin
Cu aurul albastru-al cerului de vara in tesut,
Acum mucegait in gheara gerului scamos,
Frumoasa adormita
M-astepta,
Intinsa pe culcus ca un fuior de borangic.
M-am despartit de palos,
Si indata, credincioasa lama s-a si stins,
Ca apa care-ngheata in ninsoare deasa.
In genunchi, cu mani de rugaciune,
Am pornit spre baldachinul tainei.
Se intrupa in ochii dilatati,
Ca o corabie-fantoma prin vazduh de ceata,
Preacuratul ei culcus
Pe care de atata vreme odihnea,
Lactee-n noaptea ei de vara.
Dar nu-i zaream decat conturul nebulos
Caci fumegoasele urzeli ale paianjenilor
Mistuite gleznele subtiri, condurii-randunele,
Luminosul piept
Si, ca-n altare -
Radiosul ei obraz,
Cu gene pana-n inima,
Acum pierdut in ceata
Ca un cer.
Un timp am stat asa,
Pe-o margine de tipat,
Pana cand intr-o tacere care
Tresareau faclii
si rugaciuni
si lespezi date-n laturi,
Ochii ei au palpait, ca atinsi de raza invierii,
Deschizandu-se treptat,
Atat de mari si de limpezi.
Si-n oglinda lor de luminoasa noapte
Mi-am gasit obrazul.
Oh! al cui?
Reintalnind in masca lui de os si mucegai,
Cu gauri in orbite,
Craniul.
Ce adintai ivire-a castelului-fantoma,
Care nu era decat in spatii
Oglindirea mea.
Am ingaimat cu geamat
Astfel regasindu-ma in ochii dragostei:
Du-te, Moarte,
Si m-am stins.







Castelul


Aceasta pagina a fost accesata de 643 ori.