Autori > Ionel Teodoreanu
Craa!
Nevazutul ochi al fruntii vede cum s-apropie sfarsitul.
Umbra marelui octombrie, galop cu iatagan de aur.
Iat-o, inima de noapte.
Grei genunchii!
Caii mei, si-i simt ca dupa lunga si trudita goana
Prin namoale.
Numai lesin si sleire
Si inceput sa poticneasca, intalnind pamantul.
Astfel, caii faptei legendarem nazdravanii epopeiei,
Dupa ce-au ajuns cu anii gloabe in noroaie simbre.
Pana cand?
Ma scutur de iubiri, de lupte si crezare,
Lepad anii inca matasos de lungi in umbre-ai viitorului
Si zile cu soare in fereastra diminetii.
Lepad noptile cu stele-n genele albastre
Si cu lampa langa tampla gandului albit de luna
Lepad vinul, frate bun cu falacara de noapte-a lampilor surori,
Si lepad manile, oh! manile framantate, care au vaslit,
Argonaut,
Ca s-ajunga tot la tarm lepros de mare moarta.
Alung din mine cu manie trista orisice naluca-a mintii sau a inimii,
Sparg balul cu oglinzi si policandre al fetelor-morgane
Si cu pumnii ridicati in lave dau porunca aspra:
Cada toate cate le-am avut
Agonisite cu credinta, zbucium, lupta.
Cada vistiernicul paun al sevelor de vara-n clocotele
Infrunzirii si belsugului,
Deodata fulgerat, cu fosnet lung de toamna
Si nimic nu mai ramaie decat cerul lui octombrie.
Insangerat de vanatoarea de fazani a rascolitului amurg.
Cocoare! Randunele! Berze! Lebede! Plecari! Plecari!
Duceti-va, duceti-va! Topiti-va in zarea
Marelui adio.
Si purtati in dricul aripelor voastre calatoare
Lesul zborurilor mele.
Iar apoi, de-a valma, ciorile si corbii grasi,
Puzderie,
Cu numai noapte-n aripele stinsilor carbuni,
Sa latre negru
Croncanindu-ma din cerul de funingini
Cra-craa-craa!
In pliscul cavernos rasune cea dintai silaba-a craniului
-Chemare sparta inspre vantul care-ncepe intr-a doua -
A craniului in care gandul meu
In clipa rastignitului poem, cu sange-n fiecare vorba,
Se-nnegreste ragusit cu ciorile si corbii.
Vie clipa cand padurile amare
Vor cadea-n genunchii aurului toamnei lor.
Ca si ostenii cu armura osanditi la moarte prin secure,
Cada prin taiusul gidelui.
Rasune osul spart.
Viata-n stelele-i de august picure prelung
Spre necuprinsa noapte de apoi.
Si nqalt tasneasca sangele, atat de nalt,
incat de la un capat pan' la altul
Al acestui spongios, tentacular pamant urzit din cimitire,
Hotarul meu pagan al mandrului galop centauresc,
Hotarul macului fierbinte
Palpaind de steaguri
Sa vesteasca glorie
Acolo unde ultima secunda a fiintei trecatoare
Picura-nghetata
Inghitita de oceanul vesniciei, nefiintei.
Craa!
Aceasta pagina a fost accesata de 650 ori.