Autori > Ionel Teodoreanu
Elegie - Cum sa nu fiu apasat
Cum sa nu fiu apasat,
Luminatule cer al amiezii de vara,
Cand gura de rai a azurului tau e doar o crezare a ochilor mei,
Iar eu, zbuciumatul, cu toata ravna de rod,
Cresc si sporesc solitar pe crengile mortii.
Si cum sa nu fiu despuiat in penumbre si picle
Cand fabulosul apus al soarelui zarii; novembre,
E inca o frunza de toamna a zilelor mele, deprinsa,
Cazand in livezile mortii grele de noapte.
Si cum sa nu-mi creasca pe frunte dunga amara
Cand inima mea,
Inaltata cu rosu tumult - si panza, si steag - pe catargul corabiei vietii
Ma duce prin ziua albastra
De-a dreptul
Spre marea de umbra fara de val a mortii solemne,
In Nord.
Inima mea, ochii mei, viata mea,
Priviti pe sub streasina palmei sihastre,
Iata obrazul de viata al lumei:
Din luna, din soare, din seve, pe mari, oceane, munti si campii.
In largile fluvii prelungi cu sclipit de soare in unda
Si-n codri cu plete de umbra
Paunii culorii desfac clatinat belsugul cozilor lor,
Iar vara stralucitorului iulie- acopera lumea cu trena - pauna
A fastului ei de smarald si safir arator.
Scriind cu splendoare de fulger cat e de vasta intinderea mortii.
Cum sa nu fiu innegrit de tristeta
Cand stiu ca in Asia albesc minarete sub cer musulman si azur beduin
Chemandu-l pe Allah gutural ca sirenele-n ceata: Allah! El Allah!
Si ca-n biserici cu crini in snopii de raze-ai luminii
Si stele in lujer de ceara
Cresc lanuri pioase de mani si rasuna genunchi in abur de smirna
Si brumarie tamaie,
Indura-te, Doamne, de noi,
Iar tu, multchematul, slavitul,
Mire-asteptat al mireselor noptii din suflet,
Cupola de raze-a sperantei,
Nu esti decat piscul din cer al fricii mele de moarte.
Din zorii mirati, din floare, din fruna, din clocot si aur de graie,
Din tunet de ape, din glas de copii, din tilinci, din aripi,
Din suier de fluier naiv si matasoasa unda de harfe,
Din pom de Craciun, din albastre Florii, din agheasma-nstelata,
Din naiul lui Pan,
Din unda fecioara-a ondinelor,
Din vinul baut de Horatiu si cel preamarit de Hafiz,
Din povesti cu amurguri de jar in adanc tinganesc de soba batrana,
Din genele lungi ale fetei iubite,
Din clopote bune de Pasti
Si cantari de-nviere -
Lauda vietii mi-a spus: "Pace tie!
Cufunda-ti tristetea in ochii mei verzi.
Ai sa uiti. Ai sa vezi. Ai sa crezi.
Ai sa crezi cu adanc,
Cu adancul cel mai adanc,
Largit de undele noastre crestine."
Au rostit cu limba de bron si arama
Solemnele clopote,
Clopote sfinte.
Parca-nflorise din nou liliacul
Si iarba-nverzea
Sub tanar tumult de ploaie de mai,
Dand pieptului iar cu aripi victoria vietii.
Am pornit cu suras potolit si ochi mari,
Privind catre cer, catre crucile lui, catre toate,
Crezand c-am sa uit,
Scaldandu-ma-n glasuri cu raze.
Dar surasul, bietul acela suras,
Nu era decat rana tristetelor mele,
Intr-alt fel deschisa
Spre toate-amagirile dulci ale lumii din jalnicul vad al trecerii noastre.
Cum sa nu fiu sfasiat, o! luceafar al serii,
Cand stand bantuit pe treptele negre-ale noptii,
In vanturi si stea cazatoare,
Sub toamna in goarna de stingeri si zbor de cocoare,
Cu mana intinsa cersesc peste ani
Odihna eterna a mortii,
A mortii care ma creste spre ea in padurea crengilor sale funebre.
Elegie - Cum sa nu fiu apasat
Aceasta pagina a fost accesata de 689 ori.