• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Inaltarea

Eram atat de treaz,
Ca parca luminam,
Ca soarele-n amiaza alba cand e contopit cu cerul.
Atuncea, cum vin fluturii la glob de lampa
Sau cum se aduna babele la denii,
Si-n culoare si in fosnet,
M-au impresurat cu galbene matasuri stinse
Toamnele de aur ars din anii lor,
Cu vechiul lor obraz uscat ca al icoanelor din hrube.
Un timp am stat in jurul meu, fara cuvant,
Dar adumbrindu-mi stralucirea,
Pogorand-o inspre ele
Din inalta ei alpina nepasatoare.
Apoi, desprinsa dintre ele, una singura
A glasuit atat de stins,
Ca parca auzeam tacerea:
"Iti aduci aminte de-o padure
In care ai intrat cu tienretea?
Ti-am adus, padure, aur" - mi-ai spus mie.
"Vorbele acestea sint, toamna aurului".
"Dara unde-i fata?" am murmurat indepartarile.
"Unde-s frunzele de-atunci?"
Si inima s-a ingreuiat inspre tarana, ca o aripa cand i se curma zborul.
Alta mi-a spus,
Intr-o vorbire stirba, cu un fel de soapta,
Dar atat de moale ca parea si putreda:
"Tu, toamna, te duci cu frunzele, mi-a spus odata tinereta
ta, sub plop inalt, in fata muntilor albastri,
Iar eu raman, gasindu-mi moartea, cu poienile".
"Unde-s poienile?" te-ntreb acum.
"Acolo unde-s frunzele de-atunci" -
si fruntea s-a plecat.
Pe rand, toate au vorbit, luandu-mi aurul.
Lumina,
Zambetul;
Viata mea se naruia ca un castan ramas dint recut
Cand deodata toate au tacut,
Dar apropiindu-se de mine
Si mai tare,
Am simtit ca ma privesc
Cu lacrimi,
Ostenindu-mi umerii,
genunchii,
pleoapele.
Parca eram impresurat de urme cu lungi umbre.
"Vreti inima?" le-am intrebat cu tampla inclinata, galbena,
Surasul toamnelor m-a imprejmuit ca o aureola.
Si indata inima mea s-a desprins
Si a cazut cu stelele si frunzele,
Si, liber, fumul nefiintei mele s-a suit la ceruri.






Inaltarea


Aceasta pagina a fost accesata de 655 ori.