• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Moartea piticului

Acolo, in mare indulcire de soare si-n cuib de verdeata,
In ani ca in ceata,
Era ultimul pitic.
Picior de om nu calcase prin sihastria celui tare fara de seaman de mic;
Muntii in jurul lui crescusera ca o iarba necosita,
Lasandu-l singur si ferit in poiana tainuita;
Barba lui
Stralucea de albeata de-a lungul poienii,
Ca o alta Cale-a-Laptelui,
I-ar fi trebuit ece pitivi
Cum avea numai Alba-ca-Zapada,
Ca sa-i poata duce barba, buluc, o gramada.
Cei mai batrani elefanti,
Sau crapi seculari din adanci elesteie,
Sau lighioane, sau cine stie ce alte dihanii.
Erau ca si pruncul de-o dimineata
Alaturi de legendara lui viata.
Era fara rost,
Ca tot ce-i cuprins intr-un a fost
Odata,
Deci singur. Iata,
Ramas
Dintr-o lume apusa,
Pitic de pripas
Sezand intr-un cot.
Motaia in poiana cel din urma Barba-Cot.
Somnul mereu ii crestea din pleoapele grele,
Rareori ridicate.
Atunci, de dupa ele, o lume apusa cata cu mirare cetoasa
La lumea ramasa.





Moartea piticului


Aceasta pagina a fost accesata de 696 ori.