• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Poveste

Dedata-n limpedele celei mai albastre nopti de iarna
A fost o crestere mirata de lumini
-Oaspete nou,
Ca si atuncea cand rasare luna lin, pe varf de munte-ntunecat, negru,
Sau cand un obraz mahnit se descreteste si surade.
Eu, chemat din somnul marelui adanc,
Cu atingere pana in inima,
Ca apa din fantana inelata de luceafar,
Am clipit
Si-ndata am vazut din nou, nu inlauntru, ca in somn,
Ci in afara, treaz de-a binelea.
Dar am crezut ca-s iar copil in noaptea sacului lui Mos Craciun,
Spre somnul celor mici cu incaltarile la soba,
Si cu inima din nou invaluita de miinune,
Caci nimic nu mai era cu neputinta,
Pasul meu era vecin cu aripa cea mai inalta,
Iar gandul, tot la fel, un zburator.
Pesemne c-am respirat adanc, ca inecat,
Pe urma am privit fereastra-n care palpaiau filele tainei.
Nu se auzea nimic. Doar greierii de diamant ai gerului.
Iar in fereastra se aduna atata transparenta,
Incat ai fi spus ca noaptea nu-i decat un nume,
Cu albastru in silabe,
Tot al diminetii soarelui.
Am deschis fereastra larg, ca-n noptile de mai,
Cand infloreste liliacul,
Dar ardea alb cerul, iar in casa soba duduia incinsa
Si dormea incolacit iernatic marele motan, fara de aur in orbite.
S-atunci, plecat afara, am intalnit cu primul vaz
S-ntaiul fum de-argint al respiratiei,
Cu o ciudata regasire,
Desi niciodata nu-l vazusem
Cerbul alb.
O! mai presus de toate alburile florii si luminii
Parca pogorase de pe Calea-Laptelui,
Anume inclinata pentru delicatele copite,
Spre pamantul gerului,
Si ea il adusese peste albul lunii, dar in noapte.
Dupa el,
Toata padurea miscatoare
Lupul, rasii, ursii, veverite si mistretii.
Vulpea si-mbulzirea felurita a lighioanelor padurii
In plutire insa ca de abur.
Parca nu erau, desi atatea, decat in tacerea de oglinda
Sau ca pestii in adanc tacut de apa
Sau in amintire de copil (care doarme adunand sub pleoape spusele bunicei)
Crengile copacilor si trunchiul lor compact,
Si chiar pamantul orb
Se prefacusera in stralucire de sticla instelata si zambire parca.
Iara crengile sunau marunt,
Ca si cum orisice copac ar fi avut cerceii lui
Si fericirea fetelor, la inceput, spre intaiul bal, de-a si-i suna in clatinare galesa.
Cerbul plutea in fruntea noptii.
Dara lighioanele care-l urmau in imbulzire fascinata
Nu se incumetau sa ajunga pana la copite
De luceafar alb.
Un spatiu pur, infiorat de luminos,
Ca cel cuprins in Calea- Laptelui,
Despartea padurea fiarelor de cerbul noptii.
Iar cerbul binecuvanta cu albastrime de tamaie dupa slujba in biserica.
Rand pe rand, toate ferestrele,
Si prin fiinta lui, ca printr-un val subtire de mireasa,
Toata instelarea palpita -
Era in el?
Sau el era in ea?
O! taina! Cerb al tainei!
Ca o lebada de lin
Si plutitor ca fumul.
Iar ferestrele, chemate, rand pe rand, se deschideau
Si apareau din umbrele albastre chipuri de adolescenti,
Baieti ingandurati in zambet, fetele cu gene lungi,
Obraji netezi, abi de luna si de tinereta,
Dulci, intr-o catifelare fara seaman.
Ca si cei audi, margaritar, de vau marmurei eline.
Dar era de iarna noaptea alba a cerbului?
Caci, deodata, totul a purces a se desface s-a se rasturna
Fulguitor, molatec, bland
S-atat de fraged,
Intr-un alb atat de dulce in migdala lui amara,
Ca numai livada noptilor de mai,
Lavada nuntii s-a mireselor in floare
Poate spune cum.
O! spune, alba luna, singurul obraz ramas al insomniei de odinioara,
Chiar a fost?
S-asa a fost?
Sau numai am visat cerb alb c-am fost odata
Si ca tinereta mea, la o fereastra larg deschisa inspre iarna.
A incalzit-o, daruindu-i primavara. Dusa.






Poveste


Aceasta pagina a fost accesata de 694 ori.