Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 02
Am pornit tiptil spre marginea gradinii vaduvei, pe o poteca pierduta printre copaci, aplecîndu-ne ca sa nu_ne lovim cu capul de crengi. Tocmai cînd treceam prin faţa bucatariei, m-am împiedicat de o radacina si am cazut cu zgomot. Ne-am ghemuit la pamînt, ţinîndu-ne rasuflarea. Jim, negrul cel mare al domnişoarei Watson, şedea în pragul bucatariei — îl vedeam bine, fiindca în spatele lui pîîpîia o lumina. S-a ridicat si, întinzîridu-şi gîtul, a ascultat cam un minut;apoi a strigat:
— Cine-acolo?
A mai tras puţin cu urechea, apoi a pornit tiptil si s-a oprit chiar alaturi de noi. Mai c-am fi putut sa-I atingem cu mina. Am stat aşa nu ştiu cîte minute, fara sa zicem nici "pis", si pe deasupra mai eram si lipiţi unul de altul. Ma apucase o mîncarime undeva, pe la glezna, dar nu-ndrazneam sa ma scarpin. Pe urma a început sa ma manînce urechea, apoi spinarea, tocmai între umeri. Simţeam ca mor daca nu ma scarpin. De-atunci am bagat de seama de multe ori ca daca te afli într-o societate simandicoasa sau la vreo înmormîntare — sau daca te duci la culcare cînd nu ţi-e somn — va sa zica daca te afli într-un loc unde nu se cuvine sa te scarpini, taman atunci te-apuca mîncarimea într-o mie de locuri deodata.
Dupa un timp, Jim spuse:
— Hei, cine-acolo? Unde eşti? Sa-mi sara ochii daca n-am auzit ceva. Aha, ştie Jim ce-i de facut, sade aici, pîn-aude iar zgomotul.
Şi se aşeza pe pamînt, alaturi de noi. îşi rezema spinarea de un trunchi de copac şi-şi întinse picioarele, mai-mai sa m-atinga. începu sa ma manînce nasul aşa de tare, ca-mi dadura lacrimile. Dar nici gînd sa ma scarpin. Apoi mîncarimea trecu în nari şi de-acolo mai departe. Nu mai ştiam ce sa fac ca sa stau locului. Cazna asta a ţinut vreo sase-sapte minute, dar -mie mi s-a parut o veşnicie. Acum ma mînca în vreo unsprezece locuri deodata. Simţeam ca nu mai pot sa rabd nkri o clipa, dar m-am hotarît sa-ncerc şi mi-am încleştat falcile. Tocmai atunci Jim începu sa rasufle greu, apoi sa sforaie. Parca mi s-a luat-o piatra de pe inima!
Tom îmi facu semn, şuierînd printre dinţi, şi începuram sa ne tîrîm amîndoi de-a buşilea, cu vreo zece paşi mai încolo. Tom se opri si-mi şopti ca ar fi nostim sa-l legam pe Jim de copac. Nu eram de aceeaşi parere: daca se trezea? Ar fi facut taraboi şi atunci s-ar fi bagat de seama ca fugisem de-acasa. Dupa un timp, Tom îmi spuse ca n-are destule luminari şi ca se duce în bucatarie sa mai şterpeleasca vreo cîteva. I-am zis ca n-are rost sa încerce — daca se trezea Jim şi venea dupa noi? Dar Tom zicea ca face sa încercam, aşa ca ne-am furişat în bucatarie şi am pus rnîna pe trei luminari, pentru plata carora Tom lasa pe masa un banuţ de cinci cenţi. Apoi am ieşit. Ma treceau naduselile de nerabdare. Dar ţi-ai gasit ca Tom sa plece! Ţinea morţiş sa se tarasca pîna la locul unde se afla Jim, ca sa-i mai joace un renghi. Poate unde eram singur, iar în jur era atîta linişte, mi s-a parut lunga aşteptarea.
Indata ce Tom s-a întors, am luat-o pe poteca, de-a lungul gardului ce împrejmuia gradina, si încet-încet am ajuns în creştetul dealului povîrnit, peste drum de casa. Tom îmi povesti cum îi scosese palaria lui Jim şi o agaţase de o craca deasupra lui. Jim se mişcase niţel, însa nu se trezise. A doua zi, Jim avea sa se laude la toata lumea ca fusese fermecat de nişte vrajitoare care-l încalecasera şi cutreierasera cu el întreg ţinutul, aducîndu-l dupa aceea la loc sub copac şi atîrnîndu-i palaria de o creanga, ca sa-i arate cu cine avusese de-a face. Dupa înca o zi, Jim avea sa spuna ca vrajitoarele i se urcasera în cîrca si-l calarisera pîna hat-departe, la New Orleans. De la o zi la alta, Jim lungea calatoria, ajungînd cu vremea sa spuna ca vrajitoarele îl purtasera prin întreaga lume, ca-l sleisera de puteri şi-i învineţisera spinarea. Jim era atît de mîndru de ce paţise, ca nici nu se mai uita la ceilalţi negri. Veneau sa-i asculte povestea negrii din împrejurimi şi nu era altul mai vestit ca el în tot ţinutul. Negrii veniţi de departe ramîneau cu gura cascata, masurîndu-l cu privirea din cap pîna-n picioare ca pe nu ştiu ce minunaţie. Negrii aştia au obiceiul sa stea pe întuneric în bucatarie, lînga focul din vatra, si sa sporovaiasca despre vrajitoare. De cîte ori vreunul din ei începea sa vorbeasca, dîndu-si aere ca ştie tot, Jim îi reteza vorba: .
— Hm! Ce ştii tu despre vrajitoare? Iar negrul cu pricina facea feţe-feţe si trebuia sa se aşeze undeva, mai în fund.
Jim n-avea sa se mai desparta niciodata de banuţul acela de cinci cenţi, pe care şi-l legase cu o sforicica în jurul gîtului. Zicea ca-i un talisman pe care i-l daduse diavolul cu mîna lui, spunîndu-i ca poate lecui cu el pe oricine şi ca poate chema vrajitoarele de cîte ori voia, daca şoptea vreo doua vorbuliţe talismanului. Nu spunea însa niciodata care erau vorbuliţele. Veneau la el negri din toate colţurile ţinutului si-i daruiau tot ce aveau la ei, numai sa le arate banuţul de cinci cenţi. Dar se fereau sa-l atinga, ştiind ca însuşi diavolul îl ţinuse în mîna. De cînd îl vazuse pe diavol şi fusese calarit de vrajitoare, Jim nu mai muncea aproape deloc.
Cînd am ajuns cu Tom pe culmea dealului, ne-am aruncat privirea spre tîrgul din vale, unde clipeau trei-pa-tru luminiţe, pesemne în odaile cu oameni bolnavi. Deasupra noastra, stralucea bolta înstelata, iar jos, lînga tîrg, şerpuia fluviul, lat de vreo mila, grozav de liniştit şi mareţ. Coborînd dealul, ne-am întîlnit cu Joe Harper, Ben Rogers şi alţi doj-trei baieţi care se ascunsesera în tabacaria veche. Am dezlegat o barca si-am pornit la vale pe fluviu, vreo doua mile şi jumatate, pîna la stirbitura cea mare din coasta dealului, unde am şi tras la mal.
Am intrat într-un pilc de tufe, unde Tom ne-a pus pe fiecare sa juram c-o sa pastram taina, apoi ne-a aratat o vagauna în coasta dealului. Tufişurile erau mai dese acolo. Am aprins luminarile si ne-am tîrît pe brînci în vagauna, cale de vreo doua sute de metri, pîna am dat de larg. Tom începu sa cerceteze locurile – de trecere şi cu-rînd se vîrî sub un perete în care n-ai fi zis ca-i vreo crapatura. Ne-am tîrît dupa el pîna oe-am ajuns într-un fel de chilioara igrasioasa şi rece, unde ne-am si oprit.
— Acum — începu Tom — o sa înfiinţam o banda de tîlhari şi o s-o botezam "Banda lui Tom Sawyer". Toţi ceice vor sa intre în banda trebuie sa depuna juramîntul şi sa-l semneze cu sîngele lor.
Vazînd ca tcţi vor, Tom scoase din buzunar o foaie de hîrtie pe care scrisese juramîntul şi începu sa ni-l citeasca. Zicea aşa — ca fiece baiat trebuie sa fie credincios bandei si sa nu-i dea niciodata în vileag secretele; ca daca cineva facea vreun rau unui membru al bandei, oricare alt membru al ei, caruia şeful îi poruncea sa-l omoare pe ticalos cu familie cu tot, era dator sa se supuna, neavînd voie sa manînce, nici sa doarma pîna nu-i ucidea pe toţi şi nu le cresta pe piept cîte o cruce — semnul bandei. Nici un strain nu putea folosi acest semn, iar daca îndraznea sa-l foloseasca, trebuia judecat, si a doua oara — omorît pe loc. Iar daca vreun membru al bandei trada secretele ei, trebuia sa i se taie gîtul, iar cadavrul lui urma sa fie ars şi cenuşa — împraştiata, iar numele tradatorului urma sa fie şters de pe lista, cu sînge, şi nu mai putea fi pomenit niciodata de catre membrii bandei, fiind blestemat şi sortit uitarii pentru vecie.
Toţi baieţii spusera ca-i un juramînt nemaipomenit de frumos şi-l întrebara pe Tom daca-l ticluise singur.
— In parte — raspunse el — iar restul l-am luat din carţile cu piraţi si cu hoţi; orice banda care se respecta are un juramînt ca asta.
Cîţiva îşi dadura cu parerea ca ar fi bine ca familiile baieţilor care ar trada secretele bandei sa fie omorîte.
— Buna idee! încuviinţa Tom si adauga cu plaivazul şi prevederea asta.
— Dar ce ne facem cu Huck Finn, ca n-are familie? întreba Ben Rogers.
— Pai, n-are tata? zise Tom Sawyer.
— Da, are tata, numai ca de la o vreme nu mai e de gasit. Pe vremuri venea beat mort în tabacarie si se culca lînga porci, dar de-un an si ceva n-a mai fost vazut pe-a-colo.
Se apucara sa despice firul în patru pe chestia asia şi erau cît pe-aci sa ma scoata din banda, sub cuvînt ca fiecare membru trebuie sa aiba o familie sau pe cineva care sa poata fi omorît, altminteri n-ar fi drept pentru ceilalţi. Taceau toţi, buimaciţi, nestiind cum s-o scoata la capat. Eram gata sa plîng, cînd deodata îmi dete în gînd ca domnişoara Watson se potrivea de minune: la nevoie, puteau s-o omoare pe ea.
— Da, merge. E-n regula! spusera baieţii. Huck poate intra în banda.
Apoi fiecare îşi înţepa degetul cu un ac, ca sa aiba cu ce iscali. Mi-am pus si eu semnul pe hîrtie.
— Şi-acum — zise Ben Rogers — sa vedem cu ce-o sa se îndeletniceasca banda noastra?
— Numai cu jafuri şi omoruri — raspunse Tom.
— Dar ce-o sa jefuim? Case, vite, sau. ..
— Fleacuri! Sa furi vite sau alte lucruri de-astea n« e jaf, ci gainarie — spuse Tom Sawyer. Noi nu sîntem gainari, noi trebuie sa lucram în stil mare. Sîntem tîlhari de drumul mare. Purtam maşti, oprim diligente şi trasuri pe şosea, omori m oamenii si le luam ceasurile şi banii.
— E musai sa-i omorîm?
— Fireşte, e mai bine aşa. Unii experţi sînt de alta parere", dar îndeobşte se zice ca-i mai bine sa-i omori ,pe toţi, afara de aia pe care putem sa-i aducem în peştera ca prizonieri, pîna vor fi ransomaţi.
— Ce mai e si asta?
— Nu ştiu. Dar aşa se obişnuieşte, am citit în carţi. Şi se înţelege ca trebuie sa facem şi noi la fel.
— Dar cum putem s-o facem, daca nu ştim despre ce-i vorba?
— La naiba, nu pricepeţi ca e obligator? Nu v-am spus ca aşa scrie în carţi? Nu cumva vreţi sa faceţi altfel decît scrie în carţi, ,ca sa-ncurcaţi lucrurile?
— E uşor de zis, Tom Sawyer, dar cum naiba sa fie ransomaţi indivizii, daca nu ştim despre ce-i vorba? Asta aş vrea sa ştiu. Dar tu ce crezi c-ar putea sa fie?
— Habar n-am. Dar s-ar putea sa însemne ca-i ţinem prizonieri pîna mor.
— Aşa mai merge, nu e rau. De ce n-ai spus-o din capul locului? li ţinem prizonieri pîna ce-i ransomeaza moartea; numai ca pîn-atunci au sa ne otraveasca viaţa, au sa ne pape toata mîncarea şi-au sa încerce mereu sa fuga.
— Mai las-o-ncolo, Ben Rogers! Cum sa fuga cînd sînt paziţi de un gardian, gata sa traga-n ei la cea mai mica mişcare?
— Un gardian? Asta-i prea de tot. Cum adica, cineva sa stea aici toata noaptea, fara sa-nchida ochii, ca sa-i pazeasca? Ce tîmpenie! N-ar fi mai bine sa puna careva mîna pe-un ciomag şi sa-i ransomeze de cum sosesc?
— Nu, fiindca asta nu-i scris nicaieri. Asculta, Ben Rogers, ai de gînd sa faci cum scrie la carte, ori ba? Ce, îţi închipui ca aia care au scris carţile nu ştiu ce-i bine şi ce nu-i bine sa faci? Nu cumva crezi ca poţi sa-i înveţi tu? Te-nseli. Nu, amice, o sa-i ransomam cum scrie la carte.
— Bine, fie. Dar eu, unul, zic ca-i o neghiobie. Ia spune, omorîm şi femeile?
— Asculta, Ben Rogers, de-aş fi ageamiu ca tine, as tacea chitic. Sa omori femeile? Ce idee! Nimeni n-a vazut în carţi una ca asta. Le aduci în peştera şi te porţi cuviincios cu ele. Şi încetul cu încetul le cazi cu tronc şi ele nu vor sa se mai întoarca acasa.
— Daca aşa stau lucrurile, nu mai am nimic de zis, dar sa ştii ca mare brînza nu e. în curînd peştera noastra o sa geama de femei şi de tot felul de ţipi care aşteapta sa fie ransomaţi, iar pentru noi, tîlharii, nici n-o sa mai fie loc. Dar da-i înainte. Eu am ispravit.
In vremea asta, prichindelul de Tommy Barnes adormise. Cînd îl trezira, era aşa de speriat, încît începu sa bîzîie, spunînd ca vrea acasa la mamica şi ca s-a saturat de hoţie. Incepura sa-l ia în başcalie, strigîndu-i: "Sugaciule!". De necaz, piciul ne ameninţa ca o sa dea pe faţa toate secretele, dar Tom îi darui cinci cenţi ca sa-si ţina gura. Dup-aceea ne spuse, ca e timpul sa plecam şi ca saptamana viitoare o sa ne întîlnim din nou, ca sa jefuim şi sa ornorîm niscaiva oameni.
Ben Rogers spuse ca nu poate pleca de-acasa decît duminica, aşa sa ar fi mai bine sa începem duminica viitoare. Toţi ceilalţi fura de parere ca nu se cade sa savîrşim asemenea ispravi duminica. Chestia era lamurita A ramas stabilit sa ne întîlnim cît mai curînd ca sa hotarîm o zi. Apoi, dupa ce l-am ales pe Tom Sawyer capitan şi pe Joe Harper aghiotant al bandei, am plecat acasa. L-am caţarat pe acoperişul şopronului şi m-am strecurat pe fereastra în camera mea, tocmai cînd se lumina de ziua. Hainele mele noi-nouţe erau soioase şi pline de noroi. Iar eu eram mort de oboseala.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 02
Aceasta pagina a fost accesata de 626 ori.