Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 03
A doua zi dimineaţa, domnişoara Watson mi-a tras o sapuneala straşnica din pricina ca-mi murdarisem hainele;, vaduva însa nu m-a muştruluit, ci mi le-a curaţat de noroi şi de pete. Parea aşa de amarîta, ca mi-am pus în gînd sa ma port ca un mieluşel cîtava vreme, dac-oi putea. Apoi domnişoara Watson m-a luat în iatacul ei şi a-nceput sa se roage, dar îşi racea gura _de pomana. Zicea ca daca am sa ma rog în fiecare zi, au sa mi se împlineasca toate dorinţele.
Ţi-ai gasit! Am încercat eu, nu-i vorba, şi-odata m-am ales cu o undiţa, numai ca era fara cîrlige. N-aveam ce face cu ea fara cîrlige, aşa ca am încercat de vreo trei-patru ori sa cer cîrlige, dar degeaba, nu capatam nirnîc. într-o buna zi, am rugat-o pe domnişoara Watson sa încerce ea pentru mine. Mi-a raspuns ca-s un natarau. Nu mi-a zis niciodata de ce şi nici acum nu-s dumerit.
Odata m-am dus în padure si mi-am batut capul sa pricep cum devine cazul. Daca un om — îmi ziceam — poate primi orice ar cere într-o rugaciune, atunci de ce nu-si recapata diaconul Winn banii pierduţi cu porcii pe care i-a cumparat? De ce vaduva nu-si primeşte înapoi tabachera de argint ce i-a fost furata? De ce domnişoara Watson nu pune pic de carne pe ea? Nu — mi-am zis eu — toate astea-s mofturi.
M-am dus s-o întreb pe vaduva, care m-a lamurit ca prin rugaciune se pot capata "daruri spirituale". Vazînd ca nu pricep despre ce-i vorba, mi-a spus ca trebuie sa ajut pe alţii si sa am mereu grija de ei, fara sa ma gîndesc nici o clipa la mine. Printre "alţii" se numara fireşte şi domnişoara Watson, îmi ziceam eu.
M-am dus din nou în padure şi iar mi-am sfredelit creierii ceasuri în şir, dar degeaba, nu vedeam nici un folos pentru mine, ci doar pentru alţii. Pînla urma m-am hotarat sa hu-mi mai bat capul şi sa-mi vad de-ale mele ca şi mai-nainte.
Din cînd în cînd, vaduva ma lua deoparte şi-mi vorbea despre pronia cereasca, aşa de frumos, ca-mi lasa gura apa. Dar a doua zi, domnişoara Watson îşi vîra nasul şi strica toata treaba. Am ajuns sa cred ca or fi fiind doua pronii; un nepricopsit ar avea un noroc grozav cu pronia vaduvei, dar ar fi vai de viaţa lui dac-ar încapea pe mîna proniei domnişoarei Watson.
Dupa multa chibzuiala, mi-am zis ca n-ar fi rau sa fiu ocrotit de pronia vaduvei — cu voia ei, bineînţeles. Ma întrebam însa ce folos ar trage pronia asta de pe urma unuia atat de neştiutor şi de necioplit ca mine.
Babacii nu se aratase de peste un an si nu-i duceam deloc dorul, ba chiar ma simţeam destul de bine fara el. Nu mai voiam sa-l vad. De cîte ori era treaz si se-ntîmpla sa puna gheara pe mine ma cotonogea. De aceea ma obişnuisem sa fug în padure cînd îl ştiam prin preajma. Cam pe vremea aceea oamenii povesteau ca se înecase în fluviu, cu vreo douasprezece mile mai sus de oraşel. Cel puţin aşa zicea lumea. Cica înecatul era de-un stat cu el, purta nişte zdrenţe si avea un par lung-lung, taman ca babacu. Dar faţa i-era de nerecunoscut, fiindca statuse prea mult în apa, încît nici nu mai aducea cu o faţa omeneasca. Lumea spunea ca plutise pe spate, îl scosesera din apa şi-l îngropasera pe mal. Dar n-am avut parte de linişte prea multa vreme, fiindca ştiam ca un barbat mort nu pluteşte pe spate, ci pe burta. Eram sigur ca nu fusese babacu ci o femeie îmbracata în straie barbateşti. Şi iar m-a îmboldit teama, gîndindu-ma ca batrinul o sa se-ntoarca într-o buna zi, cu toate ca tare-as fi vrut sa nu mai vina.
Vreme de o luna ne-am tot jucat de-a tîlharii, apoi m-am lasat pagubaş, ca şi ceilalţi de altfel. Nu jefuisem şi nici nu omorîsem pe nimeni, ne laudam numai. Cînd şi cînd o zbugheam din padure şi dadeam navala asupra porcarilor sau asupra precupeţelor care-si duceau zarza- valurile la piaţa, dar n-am capturat niciodata nimic. Tom Sawyer zicea ca porcii-s "lingouri", iar napii şi celelalte legume — "juvaeruri". Ne întorceam la peştera si palavrageam despre ispravile noastre, despre oamenii pe care-i j omorîsem sau îi însemnasem cu pecetea bandei. Eu unul nu vedeam nici un folos în toate astea, într-o zi, Tom trimise un baiat sa alerge prin tîrg cu un ciomag aprins — zicea ca-i un "slogan"1 (era semnalul de adunare a bandei). Apoi ne înştiinţa ca iscoadele îi adusesera în taina vestea ca a doua zi un mare convoi de- neguţatori spanioli şi bogataşi arabi, avînd o încarcatura de diamante, va poposi în valea de lînga peştera, împreuna cu doua sute de elefanţi, sase sute de camile si peste o mie de catîri, si cu o escorta de numai patru sute de soldaţi. Zicea ca o sa facem o "ambuscada", ca o sa-i omorîm pe toţi si ca o sa-i pradam.
Tom ne porunci sa ne lustruim sabiile şi puştile si sa fim gata. Aşa era Tom: nu s-ar fi încumetat sa prade nici macar un car cu napi, dar ţinea morţiş sa aiba sabiile şi puştile curaţate pentru atac, cu toate ca nu erau decît nişte biete ciomege şi cozi de matura. Puteai sa le freci pîna-ţi ieşea sufletul, ca tot nu erau bune de nimic; doar sa faci focul cu ele!
Eu ştiam ca nu putem veni de hac unei asemenea armate de spanioli şi arabi, dar voiam sa vad camilele şi elefanţii, aşa încît simbata, a doua zi, am fost la postul meu, în "ambuscada".
Cînd am auzit comanda, ne-am napustit din padure şi-am cpborît în fuga povîrnişul. Şi ce sa vezi? Nici picior de spaniol, de arab, de camila sau de elefant. Nu erau decît nişte elevi de la şcoala de duminica în excursie, si înca nişte elevi din clasa I. I-am pus pe fuga şi i-am urmarit pîna la peştera, dar n-am capturat decît nişte gogşşi şi puţin magiun.
Ben Rogers, mai norocos, a pus mîna pe o papuşa .de cîrpa, iar Joe Harper pe o carte de rugaciuni şi pe un abecedar. S-a ivit însa dascalul si ne-a silit s-o luam la goana şi sa lasam balta toata prada. N-am vazut nici urma da diamante, dar cînd i-am cerut socoteala lui Tom Sawyer, mi-a raspuns ca erau acolo sumedenie de diamante, precum şi arabi, elefanţi şi cîte şi mai cîte.
— Atunci — zic eu — de ce nu le-am putut vedea şi noi?
— Daca n-ai fi atît de ageamiu — mi-a spus el —, şi ai fi citit cartea Don Quijote, ai fi ştiut fara sa ma mai întrebi.
Toate astea — zicea el — sînt roadele magiei. Cica ar fi fost acolo sute de soldaţi, si elefanţi, şi comori, şi, aşa mai departe; dar duşmanii noştri, pe care-i numea magicieni, prefacusera toate astea, numai din rautate, într-o excursie de elevi ai unei şcoli de duminica.
— Bine, fie — i-am zis eu — dar ce ne-mpiedica sa-i atacam pe magicieni?
— Eşti un prost — ma repezi el. Nu ştii ca un magician poate chema o sumedenie, de spiriduşi care te-ar face praf cît ai bate din palme? Spiridusii sînt înalţi ca nişte copaci şi groşi cît nişte biserici.
— Bine, bine — am staruit eu — dar ce-ar fi daca am chema şi noi în ajutor nişte spiriduşi? Oare n-am putea sa-i snopim pe ailalţi?
— De unde sa faci rost de ei?
— Nu ştiu. Da aia cum fac rost?
— Aia freaca o lampa veche de cositor sau un inel de fier şi atunci spiriduşii vin repede-repede, învaluiţi într-un nor de fum, cu tunete si fulgere-, şi fac ce li se porunceşte. Pentru -ei e floare la ureche sa smulga un turn si sa-l trînteasca în capul unui director de scoala de duminica sau în capul mai ştiu eu cui.
— Şi cine-i pune aşa pe roate?
— Cum cine? Al care freaca lampa sau inclu]. Spi-riduşii îl asculta orbeşte şi trebuie sa-i îndeplineasca toate poruncile. Daca le spune sa cladeasca din diamante un palat lung de patruzeci de mile şi sa-l umple cu guma de mestecat sau mai ştiu-eu ce, si sa-i aduca pe fiica împaratului Chinei ca sa se însoare cu ea, spiriduşii n-au încotro şi-i îndeplinesc porunca pana a doua zi, înainte de rasaritul soarelui. Şi în afara de asta, trebuie sa care palatul în orice loc din ţara ar dori stapînul lor. Acum ai priceput?
— Eu cred ca-s nişte zevzeci ca nu-si pastreaza palatul, în loc sa umble ca nebunii cu el în cîrca. Pe legea mea, dac-aş fi în locul lor, l-aş lasa sa crape pe al de-ar încerca sa ma scoata din rosturile mele, frecînd o rabla de lampa.
— Ce tot vorbeşti, Huck Finn? Nu pricepi ca vrînd-nevrînd ai fi silit sa vii, daca magicianul freaca lampa?
— Ce? Sa ma sileasca pe mine, "care-s înalt cît un pom si gras cît o biserica? Ei bine, sa zicem c-aş veni, dar l-as sili eu sa vada stele verzi!
— Prostii! Ţie degeaba-ţi vorbeşte omu, Huck. Eşti un natarau. Habar n-ai de nimic. M-am gîndit doua-trei zile la afacerea asta si-n cele din urma m-am hotarît sa vaz cu ochii mei daca e ceva serios sau nu. Am facut rost de o lampa veche de cositor şi de un inel de fier, m-am dus ou ele în padure şi le-am frecat şi raslrecat, pana mi-a ieşit sufletul, zicîndu-mi ca-mi voi cladi un palat şi-l voi vinde. Dar degeaba, nu s-a aratat nici un duh. Atunci mi-am dat seama ca toata chestia era doar o minciuna de-a lui Tom Sawyer. Poate ca-n mintea lui arabii şi elefanţii traiau aievea. Eu, unul, nu vazusem însa decît nişte elevi de la şcoala de duminica.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 03
Aceasta pagina a fost accesata de 627 ori.