Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 04
Ei, si-aşa trecura vreo trei-patru luni. Acum, iarna era în toi. In tot acest rastimp m-am dus în fiece zi la scoala si ajunsesem sa cunosc buchiile, sa citesc si sa scriu niţeluş, ba chiar ştiam pe dinafara tabla înmulţirii pîna la şase ori şapte treizeci şi cinci. Cred ca n-aş fi in stare niciodata sa merg mai departe chiar de-ar fi sa traiesc o veşnicie. Nu prea se lipeşte aritmetica de mine.
La început nu puteam suferi şcoala, dar cu vremea m-am obişnuit. De cîte ori ma simţeam obosit peste masura, trageam la fit, iar bataia pe care o încasam a doua zi îmi facea bine şi îna înviora. Aşa încît, cu cît ma duceam mai des la scoala, cu atît rni se parea mai uşor. începusem chiar sa ma obişnuiesc cu felul de a fi al vaduvei, care nu ma mai scotea din sarite. Ce ma sîcîia mai mult era ca trebuia sa locuiesc într-o casa şi sa dorm intr-un pat, dar înainte de a se fi racit vremea, o tuleam din cînd în cînd de-acasa şi dormeam în padure, aşa, ca sa ma mai odihnesc şi eu oleaca.
Vechile apucaturi îmi placeau mai mult, se-nţelege, dar începusem sa prind gust si pentru cele noi, aşa, puţintel. Vaduva zicea ca merg încet, dar sigur, pe calea cea buna si ca nu-i mai e ruşine cu mine.
Intr-o dimineaţa, la prînzişcr, mi s-a întîmplat sa rastorn solniţa. Am întins iute mîna dupa niţica sare ca S-Q arunc peste umarul sting, pentru a alunga piaza rea, dar .domnişoara Watson mi-a luat-o înainte şi m-a apucat de braţ, zicîndu-mi:
— Lasa mîna, Huckleberry, neîndemînaticule!
Vaduva a pus o vorba buna pentru mine, dar eram sigur ca asta nu-i destul ca sa alunge nenorocul. Dupa masa am plecat necajit şi speriat, întrebîndu-ma ce-o sa mi se întîmple şi cînd anume. Te poţi feri de unele nenorociri, dar nu de o nenorocire ca asta. Aşa ca n-am mai încercat nimic si-am umblat de colo pîna colo, catranit si cu ochii la pînda.
M-am dus în gradina din faţa casei şi m-am caţarat pe pîrleazul gardului al mare de uluci. Pamîntul era acoperit cu un pospai de zapada proaspata, în care se zareau urme de paşi. Veneau dinspre pietrarie si se opreau puţin în dreptul pîrleazului, apoi treceau de-a lungul gardului. Curios lucru ca drumeţul nu intrase, dupa ce se învîrtise atîta prin faţa pîrleazului. Nu puteam pricepe de ce. Ma gîndeam sa ma iau dupa urmele paşilor, dar m-am oprit sa le cercetez mai întîi. La început n-am bagat de seama nimic, însa curînd am desluşit în calcatura piciorului stîng o cruce facuta de nişte ţinte mari, pesemne ca s-alunge diavolii.
In clipa urmatoare, coboram în fuga dealul. Ma uitam din cînd în cînd înapoi, dar n-am vazut pe nimeni. Şi-aşa, într-un suflet, am ajuns la judele Thatcher.
— Ce-i cu tine, baiete — îmi spuse el — ce gîfîi aşa? Ai venit sa-ţi încasezi dobînda?
— Nu, domle. . . Da ce, am ceva de luat?
— Sigur ca da, aseara ţi-a sosit dobînda pe jumatate de an, peste o suta cincizeci de dolari. O adevarata avere pentru tine. N-ar strica sa ţi-i pun laolalta cu ceilalţi şase mii de dolari, altminteri îi cheltuieşti.
— Nu, domnule — îi spun eu — nu vreau sa-i cheltuiesc. Nu vreau sa-i iau nici pe aştia, nici pe ceilalţi şase mii. Vreau sa-i luaţi dumneavoastra, vi-i dau pe taţi.
Judele paru uimit. Se vedea ca nu pricepe nimic.
— Adica, ce vrei sa spui, baiete?
— Nu ma întrebaţi, va rog. Aşa-i ca-i luaţi?
— Bine; dar nu pricep. Ce s-a întîmplat?
— Va rog, luaţi-i şi nu ma mai întrebaţi nimic, nu ma siliţi sa va spun minciuni. Se gîndi un pic, apoi rosti :
— Aha, mi se pare c-am ghicit. Vrei sa-mi vinzi averea ta, nu sa mi-o dai. Asta e.
Mîzgali ceva pe o hîrtie, reciti ce scrisese si-mi spuse:
— Uite, am scris "în compensaţie". Asta înseamna ca ţi-am cumparat totul şi ţi-am achitat. Uite un dolar pentru tine. Şi acum iscaleşte!
Am iscalit si am plecat.
Jim, negrul domnişoarei Watson, avea un ghemotoc de par, mare cît un pumn, care fusese scos din al patrulea bardahan al unui bou. Cu-ghemotccul asta Jim facea farmece. Spunea ca înauntrul lui ar salaşui un duh atotştiutor. In seara aceea m-am dus la el şi i-am spus ca babacu se întorsese din nou, îi vazusem urmele paşilor pe zapada. Voiam sa aflu ce-avea de gînd şi cît timp va ramane. Jim scoase ghemotocul si-i şopti ceva, apoi îl arunca pe podea. Ghemotocul cazu ca o piatra fara sa se rostogoleasca mai mult de-o palma. Jim mai încerca o data şi înc-o data — dar în zadar. Atunci în-genunche, îşi lipi urechea de ghemotoc şi asculta. Degeaba. Cica ghemotocul nu voia sa vorbeasca. Uneori – ma lamuri el — nu scotea o vorba daca nu-i dadeai bani. I-am spus atunci ca am un firfiric vechi şi calp, care n-avea nici un preţ, fiindca sub argint se vedea arama — şi chiar si aşa nu l-ar fi primit nimeni: era atît de lustruit, ca parea unsuros şi asta-l dadea de gol. (N-aveam de gînd sa-i spun nimic despr-e dolarul pe care mi-l daduse judecatorul.) Nu-i cine ştie ce — i-am zis — dar poate ca ghemotocul n-o sa bage de seama şi o sa-l primeasca. Jim mirosi banuţul, îl muşca, îl freca şi-mi spuse ca va face aşa fel încît ghemotocul sa creada ca-i bun.
O sa ia un cartof de Irlanda, o sa-l despice şi-o sa vîre banuţul înauntru, lasîndu-l acolo toata noaptea. A doua zi dimineaţa n-o sa i se mai- vada arama si n-o sa mai fie unsuros, aşa ca l-ar primi oricare om din tîrg, daramite o minge de par. Ştiam şi eu şmecheria cu cartoful, dar o uitasem. "
Jim puse banuţul sub mingea de par, îngenunche şi asculta din nou. De data asta — îmi zise el — mingea e-n toane bune, şi daca vreau, o sa-mi ghiceasca tot viitorul.
— Da-i înainte! îl îndemnai eu.
Mingea îi vorbi lui Jim, iar Jim îmi spuse totul mie:
— Taica-tu, batrînu, înca nu ştie ce vrea, acu îi vine sa plece, acu vrea iar sa ramîna. Al naibii lucru sa stai liniştit şi sa-l laşi pe batrîn sa faca ce vrea. Deasupra lui zboara doi îngeri: unu-i alb, altu negru. Albu-l îndeamna sa faca bine o ţîra, dar p-orma vine negru şi strica tot. Nimeni nu poate şti care înger o sa-avinga pînla urma; cu tine însa totu-i cît se poate de bine. Te aşteapta muJte necazuri, dar si multe bucurii în viaţa. Ai sa suferi de cîteva ori, şi-ai sa cazi si la pat, dar ai sa te scoli sanatos. Prin viaţa ta trec doua fete. Una-i balaie, alta-i oacheşa. Una-i bogata, ailalta saraca. Tu o iei de nevasta mai întîi pe aia saraca, apoi pe aia bogata. Ai grija sa te fereşti de apa cît se poate mai mult. Şi fii cu ochii-n patru, fiindca ţi-e scris sa mori spînzurat.
Cînd în noaptea aceea m-am suit în odaia mea şi am aprins luminarea, la lumina ei l-am zarit pe babacu' în carne si oase!
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 04
Aceasta pagina a fost accesata de 583 ori.