Autori > Mark Twain


Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 09



Ma batea gîndul sa mai vad o data un loc din inima insulei, pe care-l dibuisem în timpul hoinarelilor mele. Am pornit împreuna cu Jim si-am ajuns curînd, fiindca insula nu era mai lata de un sfert de mila si mai lunga de trei mile.
Locul cu pricina era un deal lung şi povîrnit, înalt de vreo patruzeci de picioare.
Ne-a fost greu al dracului sa ajungem pe culme, fiindca drumul urca pieptiş, printre tufe dese. Ne-am tîrît si ne-am caţarat noi aşa, pîna ce-am dat, tocmai în vîrf, de-o peştera mare, scobita în stînca, şi cu deschizatura înspre partea Illinoisului. Peştera era larga, cît doua-trei încaperi, si Jim putea sta în picioare înauntru. Intre pereţii ei era racoare, nu gluma. Jim voia sa ne.aducem numaidecît tot calabalîcul în peştera, dar i-am zis ca n-are rost sa ne caţaram mereu pîn-acolo.
Jim zicea ca de-am adaposti luntrea într-un loc bun si-am cara calabalîcul în peştera, ne-am putea ascunde acolo la caz c-ar veni cineva pe insula, şi-atunci nu ne-ar mai da de urma decît cu copoii. Afara de asta, zicea el, pasarelele au vestit ploaie.
— Ce, vrei sa ni se ude lucrurile?
Ne-am întors aşadar la luntre si-am adus-o cam în dreptul peşterii, apoi am carat toate lucrurile sus. Dupa aia am dibuit o ascunzatoare pentru luntre, în desişul de salcii. In undiţe se prinsesera între timp cîţiva peşti. I-am scos şi, dupa ce-am pus undiţele la loc, am început sa ne pregatim masa de prînz.
Gura peşterii era destul de larga ca sa poţi vîrî pe-acolo un poloboc, într-o parte a intrarii era un fel de prag, tocmai bun pentru vatra. Am facut focul şi ne-am gatit prînzul.
Am întins paturile în chip de covor si ne-am aşezat la masa, dupa ce-am carat lucrurile în fundul peşterii, ca sa ne fie la îndemîna.
Ir curînd se facu întuneric şi începu sa tune şi sa fulgere. Va sa zica pasarelele avusesera dreptate. Se porni o ploaie grozava si un vînt nemaipomenit. Era una din furtunile alea care se stîrnesc vara. Din pricina beznei, totul în jar parea vinat — o frumuseţe! Ploaia era atît de deasa, ca la doi paşi mai încolo copacii pareau fumurii şi încalciţi ca o pînza de paianjen. Cînd şi cînd o pala de vînt încovoia copacii, întorcînd frunzele pe faţa lor albicioasa. Apoi se stîrnea o volbura grozava, care smucea crengile, de-ai fi zis ca-şi fring braţele ca nişte nebune. Şi deodata, în bezna asta vînata se ivea o fîşffe de lumina, care-ţi dezvaluia o clipa vîrfurile copacilor zbatîndu-se în furtuna, cu sute de paşi mai departe decît îi vazusesi pîna atunci.
Dar peste-o clipa era iar întuneric ca-n iad, şi auzeai cum se dezlanţuie tunetul, cu un bubuit asurzitor, hau-lind şi pornind de-a rostogolul pe bolta, spre buricul pa-mîntului. Parca s-ar fi dat de-a dura nişte butoaie goale pe o scara lunga, lunga, ştiţi, dintr-alea care trosnesc cu zgomot mare.
— E straşnic, Jim, ce zici? N-aş schimba locul asta pentru nimic în lume. Ia mai da-mi o bucata de peşte si nişte malai cald!
— Fara Jim, tu n-ai fi acum aici. Ai fi colo jos, în padure, fara mîncare şi pe jumatate înecat. Zau aşa, puişorule. Gainile ştiu cînd ploua, şi pasarelele tot aşa.
Vreme de zece-douasprezece zile, apele fluviului s-au tot umflat şi pîn la urma au dat navala peste maluri. Apa trecea de-un metru în locurile mai joase ale insulei si pe malul dinspre Illinois. In partea aceea apa ajunsese lata de cîteva mile, dar în partea dinspre Missouri era la fel de lata ca-ntotdeauna — o jumatate de mila — fiindca acolo malul e ca un perete înalt, de stînca.
Ziua ne plimbam cu luntrea prin insula, în padure era tare rece şi întuneric, chiar cînd deasupra stralucea soarele. Treceam printre copaci, dar în unele locuri lianele erau atît de dese, încît trebuia sa ne întoarcem şi s-o luam prin alta parte la fiece copac doborît de furtuna, se aciuasera iepuri, şerpi si alte jiganii. Dupa o zi-doua de la potop, se îmblînzisera într-atît din pricina foamei, ca puteai sa te apropii de ele şi sa le mîngîi, daca voiai — afara de şerpi si de ţestoase, care sareau numaidecît în apa. Dealul în care se afla peştera noastra era plin de asemenea lighioane. Sa fi vrut, am fi putut face rost de o menajerie întreaga.
Intr-o noapte am gasit un capat de pluta pe cinste — din buşteni de brad. Avea vreo douasprezece picioare laţime si vreo cincisprezece lungime, şi se ridica deasupra apei cu vreo şase-şapte degete. Era o punte zdravana, de nadejde. Ziua se-ntîmpla sa vedem plutind pe apa buşteni, dar îi lasam ia treaca. Nu ne aratam pe lumina.
Intr-o noapte, cu puţin înainte sa se crape de ziua, pe cind ne aflam aproape de capatul insulei, am vazut venind pe apa, dinspre apus, o casoaie de lemn, cu doua caturi, aplecata într-o rina. Am vîslit spre ea şi am intrat înauntru, caţarîndu-ne pîna la fereastra de la catul de sus. Dar era înca prea întuneric ca sa vedem, aşa ca am legat luntrea şi ne-am aşezat în ea, aşteptînd sa se lumineze.
S-a facut lumina pîna s-ajungem noi la capatul insulei.
Uitîndu-ne pe fereastra, am zarit un pat, o masa, doua jilţuri si o gramada de boarfe zvîrlite pe podea. Pe pereţi atîrnau haine, într-un colţ, pe podea, zacea o mogîldeaţa care aducea a om.
— Ma, ala de colo! îl striga Jim.
Dar mogîldeaţa nu se urni. Atunci strigai şi eu.
— Omul nu doarme, e mort — îmi spuse Jim. Tu ramîi aici, Jim se duce sa vaza.
Se duse, se apleca deasupra mogîldeţei, o privi cu luare-aminte şi spuse:
— E mort, zau. Şi gol, pe deasupra! L-au împuşcat pe la spate. Socot c-a murit de doua-trei zile. Vino, Huck, da nu te uita la faţa lui, ca visezi urît.
Nu m-am uitat deloc. Jim aruncase peste mort nişte zdrenţe, dar nu era nevoie, fiindca tot n-aveam chef sa ma uit. Pe podea erau risipite vraişte o mulţime de carţi de joc, soioase şi vechi, nişte clondire goale de rachiu şi doua maşti de stofa neagra. Pereţii erau mînjiţi cu cele mai neghioabe cuvinte si desene mîzgalite cu carbune.
Pe pereţi atîrnau doua rochii jerpelite şi jegoase, de stamba, o boneţica de soare, ceva rufarie femeiasca, precum si cîteva haine barbateşti.
Am încarcat totul în luntre, cu gîndul ca s-ar putea sa ne fie de folos. Pe podea zacea o palarie veche de pai, baieţeasca. Am luat-o si pe-asta. Mai era si o sticla în care fusese cîriava lapte si care era astupata cu un dop de cîrpa, un fel de biberon pentru sugaci. Am . fi luat noi si sticla, da era sparta. Am mai gasit şi un scrin vechi, ros de vreme, şi un, cufar cu balamalele rupte.
Erau deschise, dar n-aveau nimic de preţ în ele. Dupa felul cum zaceau împraştiate lucrurile, ne-am dat seama ca oamenii se zorisera sa fuga si nu putusera sa ia cu ei decît o mica parte din boarfe. Am mai dibuit o lanterna veche de tinichea, un cuţit de bucatarie, fara mîner, un briceag patent nou-nouţ, care în orice pravalie se vindea cu doi cenţi, o gramada de luminari de seu, un sfeşnic de cositor, o plosca, o cana de tinichea, o învelitoare veche de pat, mincata de şoareci, un saculeţ cu ace, bolduri, aţa si alte scule de cusut, niţica ceara de albine, o barda şi cîteva cuie, o undiţa groasa cit degetul meu mic, cu nişte cîrligoaie grozave, un sul de piele de caprioara, o zgarda de piele, o potcoava si nişte sticluţe cu doctorii fara nici o eticheta pe ele. Gînd sa plecam, am gasit si o ţesala bunicica, iar Jim a dibacit un arcuş rablagit de vioara si un picior de lemn; îi plesnisera curelele, dar altminteri era un picior destul de bun, macar ca era prea lung pentru mine şi prea scurt pentru Jim. Am cautat de ne-a ieşit ochii, dar n-am putut gasi şi perechea piciorului.
Una peste alta, a fost o prada frumoasa, pe legea mea! Cînd am ieşit afara, am vazut ca ne departasem cu j vreun sfert de mila de insula şi se facuse ziua de-a binelea. L-am pus pe Jim sa stea lungit în luntre şi l-am acoperit cu patura, altfel s-ar fi vazut de la o poşta ca-i negru. Am vîslit spre malul dinspre Illinois, dar curentul ne-a dus cu vreo jumatate de mila mai la vale. Am luat-o înapoi prin apa liniştita de lînga ţarm şi am ajuns cu bine acasa, fara nici o încurcatura. Nu ne vazuse nimeni.




Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 09


Aceasta pagina a fost accesata de 613 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio