Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 11
— Intra! rosti femeia.
Am intrat.
— Şezi jos.
M-am aşezat. Ma masura din cap pîna-n picioare, cu nişte ochi mici, scînteietori.
— Cum te cheama? ma întreba ea.
— Sarah Williams.
— Unde locuieşti? Pe-aici, pe-aproape?
— Nu, tuşica. La Hookerville, cu vreo şapte mile mai la vale. Am venit pe jos şi-s moarta de oboseala.
— Şi flamînda, socot. Stai sa-ţi caut ceva de mîncare.
— Nu, matuşico, nu mi-e foame. Mi-a fost aşa de foame pe drum, ca m-am oprit la o ferma, cu vreo doua-trei mile mai jos. Acum nu-mi mai e foame. De-aia am întarziat atîta. Mamica e bolnava,-nu mai avem de nici unele în casa şi-am ramas şi fara bani, de-aia am plecat, sa-i spun lui nenea Abner Moore. Mamica mi-a zis ca sta tocmai în celalalt capat al tîrgului. N-am mai fost niciodata pe-acolo. îl cunoaşteţi?
— Nu, înca n-am ajuns sa-i cunosc pe toţi. Nu-s nici de doua saptamîni aici. Pîna la capatul tîrgului e cale lunga. Mai bine ramîi aici peste noapte. Scoate-ţi boneţica.
— Nu, nu, ma odihnesc puţin şi pe urma îmi vad de drum. Nu mi-e frica mie de întuneric.
Femeia îmi spuse însa ca nu ma lasa sa plec singura şi ca barbat-su trebuie sa soseasca într-o ora-doua şi c-o sa mearga el cu mine. Apoi începu sa sporovaiasca despre barbat-su si despre neamurile ei din susul şi din josul fluviului, povestindu-mi cum le mersese de bine mai nainte şi cum facusera prostia sa se mute în tîrgul asta, în loc sa se mulţumeasca cu ce aveau — si da-i, şi da-i, fel de fel de istorii de-astea, pîna ce m-a cuprins teama ca facusem eu o prostie, venind în casa ei, ca sa aflu ce se mai întîmpla în tîrg. Dar nu trecu mult şi-ncepu sa vorbeasca despre babacu si despre omor, şi-atunci am lasat-o cu draga inima sa trancaneasca, îmi vorbi mai întîi despre mine şi despre Tom Sawyer, cum gasisem noi cele douasprezece mii de dolari (la ea ajunsesera douazeci de mii), apoi despre babacu — ce pramatie era! — şi despre mine — ce pezevenghi eram! — şi pîna la urma ajunse la întîmplarea cu omorul.
— Cine-i faptaşul? o întrebai eu. La Hookerville am auzit o mulţime de zvonuri despre întîmplarea asta, dar nu ştim cine l-a omorît pe Huck Finn.
— Ehei, cred ca multa lume de pe-aici ar vrea sa ştie cine l-a omorît. Unii cred ca chiar batrînelul Finn.
— Nu, zau?
— Mai toţi credeau aşa la început. Batrînul nici nu-ştie ca era cît pe ce sa fie linşat. Dar pîna seara oamenii si-au schimbat parerea si-au ajuns sa creada ca faptaşul a fost un negru fugar, pe nume Jim.
— Pai, el ...
M-am oprit, zicîndu-mi ca-i mai cuminte sa tac. Ea îşi urma vorba, fara sa fi bagat de seama ca spusesem ceva.
— Negrul a fugit chiar în noaptea în care a fost omorît Huck Finn. Pe capul lui s-a pus un preţ: trei sute de dolari. Iar pe cel al batrinului Finn, doua sute. Dumnealui a venit în tîrg a doua zi dupa omor, a povestit tot si s-a dus cu ailalţi pe vaporaş sa caute hoitul, dar nu-maidecît dupa aia a sters-o. Seara, cînd au vrut sa-l linşeze, ia-l de unde nu-i. A doua zi, aflînd ca negrul fugise si ca nu mai fusese vazut din saara crimei, de la orele zece, toata lumea a dat vina pe el. Şi iata ca în ziua urmatoare batrînul Finn s-a aratat din nou; s-a dus la judele Thatcher şi s-a milogit de el ca sa-i dea banii, ca vrea sa-l caute pe negru prin tot Illinoisul. Judele i-a dat ceva bani si Finn s-a îmbatat chiar în seara aia şi pe urma s-a plimbat pîna dupa miezul nopţii în tovaraşia a doi straini deşucheaţi, cu care a si plecat dupa aceea. De atunci nu s-a mai aratat şi lumea nici nu se-asteapta sa-l vada, pîna ce lucrurile n-au sa se mai linişteasca puţin, fiindca acum oamenii sînt siguri ca el şi-a ornorît baiatul si c-a încurcat lucrurile în aşa fel, ca lumea sa creada ca bandiţii au facut-o, iar el sa puna mîna pe banii lui Huck, fara a-şi mai pierde vremea pe la judecaţi. Lumea zice ca ar fi în stare de aşa ceva. Mare pişicher e Finn asta! Daca nu se întoarce pîna-ntr-un an, a scapat. Nu sînt dovezi contra lui, asta e. Pîn-atunci, lucrurile au sa se linişteasca, iar el o sa puna mîna pe banii lui Huck fara nici o bataie de cap.
— Da, matuşica, eu tot aşa cred. Nu vad de ce n-ar fi aşa. Şi-acu, nu mai crede nimeni ca negru-i ucigaşul?
— Ei, mai sînt destui care cred asta, dar negrul o sa fie prins în curînd si poate ca-l vor sili sa spuna adevarul, de frica.
— Cum aşa, tot mai e urmarit?
— Da neştiutoare mai eşti! Crezi ca trei sute de dolari se gasesc în fiece zi şi pe toate drumuriîe? Unii zic ca negrul nu se afla prea departe. Şi eu tot aşa cred, da n-am spus-o nimanui. Acum cîteva zile stateam de vorba cu doi batrîni care locuiesc în baraca de alaturi. Dintr-una-ntr-alta, mi-au spus ca nu prea merge nimeni pe insula aia de dincolo, de-i zice Jackson. "Nu locuieşte nimeni acolo?" zic eu. "Nu, nimeni", zic eu. N-am mai spus nimic, dar am cazut pe gînduri. Mi se paruse mie c-am vazut fum în partea aceea, cam pe la -capatul insulei, cu o zi-doua mai înainte. Nu m-as mira ca negrul sa se ascunda acolo, mi-am zis. In tot cazul, face sa te osteneşti sa cercetezi la faţa locului. De-atunci n-am mai vazut fum şi se prea poate sa fi plecat — daca o fi fost chiar el. Barbatu-meu o sa dea o raita pe insula, împreuna cu înca cineva. A fost plecat pe fluviu în sus, dar s-a întors azi si i-am povestit tot, îndata ce l-am vazut, acu doua ceasuri.
Mie, sa-mi vie rau, nu alta. Parca stateam pe ghimpi. Simţeam nevoia sa fac ceva cu mîinile. Am luat un ac de pe masa şi am încercat sa bag aţa în el. Dar îmi tremurau mîinile şi nu izbuteam sa nimeresc gaura acului.
Cînd femeia amuţi, ridicai ochii si vazui ca se uita ţinta la mine si-mi zîmbeşte într-un chip ciudat. Am pus la loc acul şi aţa şi m-am prefacut ca ma intereseaza tot ce-mi spusese ea. La drept vorbind, ma şi interesa. — Trei sute de dolari — zic eu — e o avere, nu gluma. Bine-ar fi sa-i poata capata mamica. Soţul matale se duce acolo chiar la noapte?
— Da, da. S-a dus în tîrg cu omul de care-ţi vorbeam, ca sa faca rost de o barca si sa mai împrumute o puşca de undeva. Au sa plece dupa miezul nopţii.
— Oare n-ar vedea mai bine dac-ar aştepta pîna mîine dimineaţa?
— Da, dar n-ar vedea oare si negrul mai bine? Pupa miezul nopţii, de buna seama ca negrul o sa doarma, iar ei au sa-l poata cauta în voie prin padure, daca si-o fi facut vreun foc de tabara pe-acolo. Cu cît va fi mai întuneric, cu atît vor putea cauta mai bine, fara-ca el sa-i simta.
— La asta nu m-am gîndit, ce-i drept. Femeia ma privea mereu în felul acela ciudat, si se-n-ţelege ca nu ma simţeam deloc la largul meu.
— Cum spuneai ca te cheama, fetiţo? ma întreba ea peste cîteva clipe.
— M ... Mary Williams.
Dar parca mai înainte nu spusesem Mary, ci Sarah, daca nu ma-nsel. N-am mai ridicat privirea. Ma simţeam încolţit si mi-era teama sa nu, mi se cunoasca pe faţa. Aş fi vrut ca femeia sa mai spuna ceva. De ce tacea, de-aia ma simţeam mai stingherit. Deodata îmi zice:
— Draguţa, mi se pare ca spuseseşi ca te cheama Sarah, cînd ai intrat pe uşa.
— A, da, matuşico, aşa-i. Sarah Mary Williams. Sarah e numele meu dintîi, dar unii îmi spun Sarah, alţii Mary.
— Aha, care va sa zica aşa stau lucrurile.
— Da, matuşico.
Acum ma simţeam ceva mai bine, dar oricum as fi vrut sa fiu altundeva, înca nu eram în stare sa-i înfrunt privirea. Femeia începu deodata sa se vaiete, ce vremuri grele sînt şi cît de strîmtoraţi traiesc, cum se plimba şobolanii prin odaie ca la ei acasa, si-asa mai departe. Acum ma simţeam iar în apele mele. Avea dreptate în privinţa şobolanilor. Una-doua, vedeai cîte unul scoţîndu-si boti-sorul dintr-o gaura din colţul încaperii. Femeia zicea ca trebuie sa aiba totdeauna ceva la îndemîna, ca sa azvîrle dupa ei cînd era singura, altminteri nu-i dadeau pace. îmi arata o vergea de plumb cu un nod la capat si-mi spuse ca de obicei ţintea bine cu ea, dar îşi scrîntîse mîna cu o ora-doua mai înainte si nu ştia daca acum o sa mai peata ţinti bine. Aştepta totuşi un prilej si zvîrr! arunca vergeaua dupa un şobolan, dar nu-l nimeri şi scoase un ţipat, aşa de tare o durea braţul. Apoi ma ruga sa încerc eu data viitoare. Se-nţelege ca voiam s-o şterg înainte de a se întoarce barbat-su, dar n-avea rost sa ma dau în vileag. Am pus mîna pe vergea şi-am azvîrlit-o în cel dintîi chiţcan care si-a aratat beţişorul. De-ar fi stat locului, ar fi fost vai de capul lui. Femeia mi-a zis c-a fost o lovitura straşnica si ca, dupa parerea ei, pe-al doilea am sa-l nimeresc din plin. S-a sculat si s-a dus dupa vergeaua de plumb, pe care-a adus-o înapoi, împreuna cu o jurubiţa de aţa. Ma ruga apoi s-o ajut sa desfaşoare aţa. Am întins amîndoua braţele si ea mi-a înfaşurat jurubiţa pe mîini, urmînd sa sporovaiasca despre treburile ei si ale lui barbat-su. Deodata însa se opri şi-mi striga:
— Ia seama la şobolani! Mai bine ţine vergeaua pe genunchi, s-o ai la îndemîna.
Şi în aceeaşi clipa îmi arunca vergeaua în poala. Am strîns genunchii, în vreme ce ea da înainte cu vorba. Dar dupa un minut, îmi lua jurubiţa şi ma privi drept în ochi, fara rautate:
— Haide, spune-mi care ţi-e numele adevarat?
— Ce-e, ce-e-aţi spus, matuşico?
— Care-i numele tau adevarat? Bill Tom sau Bob? Ia zi?
Cred ca tremuram ca frunza în vînt si zau daca ştiam ce sa fac.
— Matuşico — am îngaimat eu în cele din urma. Va rog sa nu va bateţi joc de o biata fetiţa. Daca va stînjenesc, am sa ...
— Nu, n-ai sa ... Stai jos şi ramîi unde eşti. N-am sa-ţi fac nici un rau si nici n-am sa spun nimanui. Dar dezvaluie-mi taina, cu toata încrederea. Am s-o pastrez şi, mai mult decît atît, am sa te-ajut. Şi barbatu-meu la fel, daca vrei. Ce mai încolo-încoace, eşti un ucenic fugar, nu-i aşa? Nu face nimic ... Nu-i nici o grozavie. Se vede ca stapînii s-au purtat rau cu tine şi te-ai hotarît sa-ţi iei talpaşiţa. Dumnezeu sa te aiba în paza, copile, n-am sa te dau în vileag. Hai, povesteşte-mi tot, fii baiat cuminte.
I-am spus atunci ca-mi dau seama ca n-are nici un rost sa mai mint, aşa ca o sa-i marturisesc tot numai sa se ţina de cuvînt. Şi-am început sa-i povestesc ca parinţii mei au murit şi ca legea m-a dat pe mîna unui batran zgîrcit, stapînul unei ferme aşezate la vreo treizeci de mile departare de fluviu, şi ca batrînul asta s-a purtat aşa de rau cu mine, ca n-am mai putut îndura şi, într-o buna zi, cînd plecase de-acasa pe vreo doua zile, mi-am luat inima-n dinţi şi-am fugit, îmbracîndu-ma într-o rochie veche de-a fiica-sii. Am strabatut treizeci de mile în trei nopţi, fiindca umblam numai noaptea, iar ziua stateam ascuns si dormeam. Pîinea şi carnea pe care le luasem de-acasa într-o bocceluţa mi-au ajuns pentru tot drumul.
— Nadajduiesc — am încheiat eu — ca unchiul meu Abner Moore o sa aiba grija de mine, de-aia am venit aici, în Goshen.
— Goshen, ai zis, copile? Pai asta nu-i Goshen, ci St. Petersburg, Goshen e cu vreo zece mile mai sus. Cine ţi-a zis ca-i Goshen?
— Un om pe care l-am întîlnit azi de dimineaţa, în zori, tocmai cînd intram în padure, ca sa dorm oleaca. Mi-a spus ca la rascruce trebuie-s-o iau la dreapta si dupa vreo cinci mile am s-ajung la Goshen.
— Se vede c-o fi fost beat. Ţi-a spus tocmai pe dos.
— E drept ca parca era beat, dar acum n-am ce-i face. Trebuie sa plec. Ajung eu la Goshen pîna-n zori.
— Stai o clipa! Am sa-ţi pregatesc ceva de mîncare. Poate c-o sa ai nevoie.
Imi pregati ceva de-ale gurii, apoi ma întreba:
— Ia spune, cînd o vaca sta culcata, pe care parte se scoala! Raspunde repede, fara sa te gîndesti. Care parte se ridica întîi?
— Partea dinapoi, matuşico.
— Dar la un cal?
— Partea dinainte.
— Pe care parte a copacului creste muşchiul?
— Pe partea dinspre miazanoapte.
— Daca cincisprezece vaci pasc pe o magura cîte din ele rumega cu capetele întoarse în aceeaşi parte?
— Toate cinspe, matuşico.
— Bine, vad ca ai trait îhtr-adevar la ţara. Credeam ca iar încerci sa ma duci de nas. Şi-acu, cum te cheama de-adevaratelea?
- George Peters, matuşico.
— Bine, vezi de-l ţine minte, George. Ai fi în stare sa-l uiţi si sa-mi zici la plecare ca te cheama Alexander, ca p-orma sa-mi spui, ca sa scapi, ca de fapt te cheama George Alexander. Vezi, nu te apropia de femei în rochia asta veche de stamba. Doar barbaţii te-ar putea lua drept fetiţa, dar nu prea semeni, sa ştii. Mai baiatule, cînd vrei sa pui aţa în ac, nu verii cu acul pîna-n dreptul firului, ci ţine acul ţeapan şi cauta sa vîri aţa în gaura. Aşa obisnuiesc femeile, numai barbaţii fac pe dos. Inca ceva: cînd azvîrli într-un şobolan sau în mai ştiu eu ce, ridica-te în vîrful picioarelor, du-ţi mana deasupra capului cit poţi mai stîngaci şi arunca alaturi cu vreo doi metri. Azvîrle cu braţul ţeapan, din umar, de parc-ai avea acolo un şurub şi i-ai rasuci. Aşa fac fetele, nu ca baieţii, care arunca din încheieltura mîinii şi din cot, ţinîndu-şi braţul într-o parte. Şi, ţine minte, cînd o fata încearca sa prinda ceva în poala, desface genunchii, nu-i strînge, cum i-ai strîns tu eînd ai prins vergeaua de plumb. Te-am mirosit ca eşti baiat în clipa cînd am vazut cum pui aţa în ac. Tot ce-am nascocit dupa aia a fost doar ca sa ma încredinţez ca nu greşesc. Şi-aeum, du-te la unchiu-tau, Sarah Mary Williams George Alexander Peters, iar daca dai de bucluc pe drum, trimite vorba doamnei Judith Loftus, adica mie, si-o sa fac tot ce pot ca sa te scap. Ia-o pe mal, e al mai bun drum; şi a doua oara cînd ai s-o porneşti razna, ia-ţi ghete si ciorapi. Drumul e plin de pietre si tare ma tem c-ai s-ajungi la Goshen cu picioarele harcea-parcea.
Am mers pe mal vreo cincizeci de paşi, apoi m-am furişat pîna la locul unde lasasem luntrea, ceva mai jos de casuţa. Am sarit în luntre si-am luat-o repede din loc. Am vîslit la deal, pîna am ajuns în dreptul insulei, apoi am pornit spre ea. Mi-am scos boneţica — acum nu mai aveam nevoie de obloane. Cam pe la jumatatea drumului, am auzit bataile ornicului din tîrg si m-am oprit sa le-ascult: sunetul venea stins peste apa, dar limpede, unsprezece batai. Cînd am ajuns la insula, n-am stat sa ma odihnesc, cu toate ca-mi ieşise sufletul, ci am luat-o repede prin padure, pîna la locul unde facusem popas prima oara. Cum am ajuns acolo, am aprins focul pe^o movilita înalta si uscata.
Apoi m-am întors la luntre si-am vîslit din rasputeri spre locul nostru, cu o mila si jumatate mai la vale. Am sarit din luntre si-am luat-o la goana printre copaci, suind dealul pîna la peştera. Jim dormea buştean, lungit pe jos.
— Scoala repede, Jim! i-am strigat, zgîlţundu-l. N-avem nici o clipa de pierdut. Sînt pe urmele noastre!
Jim nu m-a întrebat nimic, o vorba n-a scos, dar dupa felul în care a muncit în jumatatea de ceas care-a urmat, mi-am dat seama cît era de speriat, într-o jumatate de ora tot avutul nostru era pe pluta si pluta sta gata s-o porneasca din ascunzatoarea ei de sub salcii, înainte de toate am stins focul în peştera si dupa aceea n-am mai aprins nici o luminiţa. M-am dus cu luntrea ceva mai încolo de mal si-am privit. Dar chiar de-ar fi fost prin preajma in vapor, tot nu l-as fi putut zari caci nu prea vezi mare lucru la lumina stelelor. Am urnit pluta si-am pornit la vale, pe întuneric, dincolo de piciorul insulei, fara sa scoatem o vorba, într-o tacere deplina.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 11
Aceasta pagina a fost accesata de 615 ori.