Autori > Mark Twain


Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 15



Ne faceam socoteala ca ne-ar mai trebui vreo trei nopţi ca s-ajungem la Caîro, la capatul Illinoisului, acolo unde rîul Ohio se varsa în Mississippi. Taman acolo voiam noi s-ajungem. Ne gîndeam sa vindem pluta si sa pornim pe Ohio în sus cu vaporul, pîna în statele libere2, unde-am fi scapat în sfîrsit de griji.
In noaptea urmatoare s-a lasat ceaţa. Ne-am hotarît sa facem popas pe-o insuliţa, fiindca n-avea nici un rost sa plutim prin ceaţa. Dar cînd m-am dus cu barca sa caut. vreun trunchi de care sa leg frînghia, am vazut ca pe insuliţa nu-s decît nişte copacei. Am petrecut frînghia în jurul unuia care creştea chiar la marginea malului rîpos, dar pluta, minata de curent, veni aşa de repede, ca smulse copacelul cu radacini cu tot şi luneca la vale. Ceaţa se facea tot mai deasa şi m-a cuprins o sfîrşeala si-o spaima, c-am ramas încremenit vreo jumatate de minut. Iar cînd m-am uitat, pluta nu mai era. Nu se vedea nimic de la vreo douazeci de metri încolo. Am sarit în barca, m-am repezit spre cîrma şi am pus mîna pe vîsla, încercînd s-o urnesc. Dar nu se urnea. In graba, uitasem s-o dezleg. M-am ridicat s-o dezleg, dar aşa de tare îmi tremurau mîinile, ca nu puteam face mai nimic cu ele.
Cînd am izbutit sa urnesc barca din loc, am luat-o repede la vale, de-a lungul insuliţei. Pe lînga mal, a mers cum a mers, dar insuliţa n-avea nici şaizeci de metri lungime, şi cînd am trecut de ea, m-am pomenit într-o-ceaţa alba şi deasa, de n-am mai ştiut încotro ma îndrept. M-am gîndit ca n-are nici un rost sa vîslesc. La sigur c-aş nimeri în mal, în vreun banc de nisip sau în vreo stînca.
"Mai bine aştept şi las barca sa lunece la vale, cu toate ca-i tare greu sa stai cu braţele încrucişate pe-o vreme ca asta. Din cînd în cînd hauleam şi ciuleam urechile. De undeva, de departe, am auzit deodata un fel de" chiot şi mi-a venit iar inima la loc. Am pornit repede spre partea de unde venise chiotul, cu urechea la pînda. Cînd l-am auzit rasunînd a doua oara, mi-am dat seama ca nu mergeam într-acolo, ci mai la dreapta. Cînd l-am auzit a treia oara, ma aflam la stinga. Nu ma apropiam defel, fiindca ma învîrteam pe loc, iar chiotul rasuna mereu din faţa. Bine-ar fi fost sa-i dea prin gînd tontului aluia sa bata mereu darabana într-o tingire, da ţi-ai gasit sa-i treaca lui prin cap aşa ceva! Tacerile dintre chiote ma zapaceau. Dar n-aveam încotro, îi dadeam înainte cu sîrg. Nu trecu mult si auzii chiotul în spatele meu. Ma zapacisem de tot. Nu striga Jim ci altcineva; sau te pomeneşti ca se rasucise barca.
Am lasat vîsla. Chiotul se auzi din nou, tot în spatele meu, dar într-alt loc. îşi schimba mereu locul, iar eu îi raspundeam de fiece data. Cînd l-am auzit iar in faţa mea, am priceput ca barca fusese rasucita de curent şi ca se prea poate sa fi strigat aşa chiar Jim nu vreun alt plutaş. Niciodata n-am fost în stare sa desluşesc glasul cuiva care striga în ceaţa, fiindca pe o ceaţa ca asta nu poţi sa te-ncrezi nici ochilor, nici urechilor.
Chiotele nu mai conteneau. Peste cîteva clipe m-am pomenit sub un mal rîpos, acoperit cu copaci înalţi si fumurii ca nişte naluci. Curentul ma azvîrli spre stînga, printre o sumedenie de cioturi care gemeau smucite de apele repezi.
Intr-o clipa se facu din nou linişte, iar ceaţa alburie mi se paru si mai deasa. Stateam nemişcat şi ascultam cum îmi zvîcnea inima. Zau ca batea de o suta de ori pîn sa rasuflu o data.
Atunci m-am lasat pagubaş. Ştiam ce se întîmplase. Malul ala rîpos era al unui ostrov şi Jim trecuse în partea cealalta.Nu era un plaur pe care sa-l poţi ocoli în zece minute. Era ditamai insula, cu o padure deasa pe ea. Sa tot fi avut o lungime de cinci-sase mile si o laţime de peste-o jumatate de mila.
Am stat nemişcat vreun sfert de ceas, cu urechile ciulite. Barca, fireşte, plutea cu patru-cinci mile pe ora, dar într-o ocazie ca asta nici nu-ţi dai seama ca te duce. Nu simţi ca zaci ca un mort pe apa, iar cînd vreun flecuşteţ de ragalie luneca pe linga tine, nu te gîndesti ca tu trecî aşa de iute, ca-ţi zici, cu rasuflarea taiata: "Doamne! Da iute mai fuge ciotul asta!" Daca credeţi cumva, ca nu-i groaznic de urît sa rataceşti singur pe-o noapte ca nasta prin ceaţa, va sfatuiesc sa încercaţi si voi o data, şi-o sa vedeţi ce-nseamna.
Am tot haulit eu, preţ de vreo jumatate de ceas si pîna la urma am auzit un raspuns de departe. Am încercat sa ma-ndrept într-acolo, dar degeaba! Atunci mi-am dat seama ca nimerisem, într-un cub pe plauri: de o parte si de alta se zarea, tulbure, cite-un crimpei; pe-alocurea nu ma desparţea de ele decît un şanţ îngust. Chiar cînd nu le vedeam, ştiam ca-s acolo dupa clocotul apei care izbea în vreascurile şi~n ierburile uscate ce atîrnau pe maluri. Urmaream nauc sunetele pe care le auzeam între aceste maluri, dar m-am lasat repede pagubaş; era ca o goana, dupa naluci. N-am mai pomenit sunet sa se fîţîie aşa, dintr-un loc în altul, cu atîta repeziciune.
De vreo patru-cinci ori a trebuit sa ma departez de-mal în graba, ca sa nu dau cu barca de vreun plaur şi sa-î clintesc din loc. Imi ziceam ca si pluta trebuie sa SP împotmoleasca în mal din cînd în cînd, altminteri s-ar fi departat prea mult ca sa mai pot auzi strigatele, fiindca pluta mergea ceva mai iute ca barca mea.
In sfîrsit, mi s-a parut ca sînt iar în larg, dar n-am mai auzit nici un chiot, de nicaieri, îmi închipuiam ca Jim s-o fi ciocnit de vreun ciot si s-o fi dus pe copca. Mort de oboseala, m-am lungit în barca, hotarît sa nu ma mai zbucium atîta. Fireşte, nu voiam sa adorm, dar eram atît de ostenit, ca nu m-am putut împotrivi somnului. "Am sa dorm iepureşte, numai puţin" — mi-am zis. Cred însa ca a fost un somn în toata legea, deoarece cînd m-am trezit, deasupra mea straluceau stelele, ceaţa se risipise si barca intra, cu pupa înainte, într-un cot mare al fluviului. La început n-am ştiut unde ma aflu. Credeam ca visez. Cînd mi-am adus aminte de cele întîmplate, mi s-a parut ca trecuse o saptamîna de atunci. In locul acela, fluviul era grozav de larg si amîndoua malurile erau acoperite de paduri înalte şi dese. La lumina stelelor pareau ca nişte ziduri. Privind departe, în josul fluviului, am zarit un punct negru plutind pe apa. Am pornit într-acolo. Cînd sa ma apropii, vad însa ca nu erau decît doi
buşteni legaţi laolalta. Am zarit apoi alt punct si m-am luat dupa el; apoi altul; de data asta nimerisem bine. Era pluta. Cînd m-am apropiat de ea, l-am zarit şi pe Jim: dormea cu capul între genunchi si cu braţul drept atîrnat deasupra cîrmei. Ailalta vîsla era farîmata, iar pluta era plina de frunze şi crengi amestecate cu mîl. Parea sa fi trecut prin încercari grele.
Am legat barca şi m-am lungit pe pluta, drept sub nasul lui Jim. Apoi am început sa casc si sa-mi întind braţele spre el, spunînd:
— Hei, Jim, da ce am adormit? De ce nu m-ai trezit?
— Doamne, Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu eşti mort? Nu te-ai înecat? Te-ai întors? Prea e frumos ca sa fie adevarat, puişorule! Lasa-l pe Jim sa te priveasca şi sa te pipaie, altfel nu crede. Nu, nu eşti mort! Te-ai întors viu şi teafar, acelaşi Huck ... acelaşi ... Domnul fie laudat!
— Ce-i cu tine, Jim, ai baut?
— Baut? Care baut? Crezi ca-mi ardea sa beau?
— Atunci de ce vorbeşti în dodii?
— Cum adica, vorbesc în dodii?!
— Pai, de ce zici ca m-am întors şi mai ştiu eu ce, de parc-aş fi fost plecat?
— Huck, Huck Finn, uita-te în ochii rnei, uita-te în ochii mei! N-ai fost tu plecat?
— Eu, plecat?! Ce tot îndrugi acolo? N-am fost plecat nicaieri. Unde sa ma fi dus?
— Asculta, Huck, aici nu-i lucru curat! Daca Jim nu e Jim, atunci cine e? Daca Jim nu-i aici, atunci unde-i? Asta vreau sa ştiu!
— E limpede ca eşti aici, Jim, dar cred ca te-ai cam scrîntit la cap.
— Jim scrîntit la cap? Bine, ia raspunde-mi mie: e adevarat ca ai plecat cu frînghia-n barca sa legi pluta de insuliţa?
— Da de unde! Ce insuliţa? N-am vazut nici o insuliţa. .
— N-ai vazut nici o insuliţa? Da, ia spune, nu s-a smuls frînghia si n-a pornit pluta la vale, pe apa, lasîndu-te pe tine cu barca în ceaţa?
— Care ceaţa?
— Ceaţa, ceaţa aia care-a stat toata noaptea. Şi n-ai strigat tu, si n-am strigat eu, pîn-am ratacit amîndoi printre insuliţe şi ne-am pierdut unul de celalalt, fara sa ştim unde sîntem? Şi nu m-am ciocnit eu de-atîtea insuliţe, de era sa ma-nec şi sa ma prapadesc? Raspunde-mi, Huck, adevarat sau nu?
— Asta-i prea de tot, Jim! Afla ca n-am vazut nici ceaţa, nici insuliţe, nici primejdii, nimic din toate astea. Am stat toata noaptea aici cu tine si am palavragit pîn-acu vreo zece minute, cînd ai adormit ... si cred ca si eu am-aţipit. N-ai avut vreme sa te-mbeţi, aşa ca se vede c-ai visat.
— Cum poate sa-viseze cineva atîtea lucruri numai în zece minute?
— La naiba! Totuşi ai visat, fiindca nimic din toate astea nu s-a întîmplat aievea.
— Dar, Huck, ştiu bine ca ...
— Poţi sa ştii pîna poimarţi. Suit sigur c-ai visat, fiindca nu m-am mişcat de aici.
Jim ramase tacut vreo cinci minute, muncit de gînduri, apoi spuse:
— Bine, fie, sa zicem c-am visat, Huck. Dar sa ma ia naiba daca asta n-a fost al mai grozav vis de care am avut vreodata parte! N-am mai visat niciodata un vis care sa ma oboseasca atîta!
— E si firesc, se-ntîmpla ca visele sa fie uneori obositoare. Dar asta n-a fost vis obişnuit. Povesteste-mi-l, Jim!
Jim se puse pe lucru si-mi povesti totul de-a fir-a-par, întocmai cum se întîmplase, mai înflorindu-le pe ici pe colo. Apoi îmi spuse ca-i musai sa "talmaceasca" visul, fiindca, de buna seama, era vin semn pentru noi. Zicea ca cea dintîi insuliţa era un om care ne voia binele, dar curentul era un om care voia sa ne îndeparteze de el. Chiotele erau semne care ne veneau din cînd în cînd şi daca nu cautam sa le înţelegem numaidecît, ne-ar fi adus nenorocire, în loc sa ne fereasca de ea. Putrezirea aceea de plauri erau necazurile ce ne aşteptau din partea unor oameni cîrcotasi şi rai, dar daca ne vedeam de treaba şi nu le raspundeam, scapam de ei si ieşeam din ceaţa, ajungînd la liman, adica în statele libere, unde nu ne mai aşteptau nici un fel de necazuri.
Cînd ma întorsesem la pluta, cerul era cam întunecat, dar acum se însenina iar.
— Pîn-aici, talmacirea ta nu-i rea ... Dar asta ce mai înseamna, Jim? Şi i-am aratat frunzele şi gunoaiele de pe pluta şi lumina, vîsla sfarîmata, care se vedeau bine acum.
Jim se uita la ele, apoi la mine si iar la ele. Gîndul ca visase, pusese într-atîta stapînire pe mintea lui, ca nu putea sa şi-l mai scoata din cap, pentru a lasa faptele sa se aşeze la locul lor, aşa cum se petrecusera. Cînd se dumeri se uita în ochii mei, fara sa zîinbeasca, îmi spuse:
— Vrei sa ştii ce înseamna? Uite ca-ţi spun: cînd Jim n-a mai putut de oboseala dupa atîta truda si strigate, a a-dormit, dar cu inima sfîşiata, fiindca l-a pierdut pe Huck; nici nu-i mai pasa ce se-ntîmpla cu sine şi cu pluta. Şi cînd s-a trezit şi l-a vazut iar aici pe Huck teafar, lui Jim i-au dat lacrimile şi era gata-gata sa cada-n genunchi şi sa sarute picioarele lui Huck de atîta fericire. Dar tu, tu nu te gîndesti decît sa-ţi baţi joc de bietul Jim cu minciunile tale! Uite colo, gunoiul ala! Cine-si bate joc de-un prieten şi-şi rîde de el, tot gunoi este.
Şi spunînd asta, se ridica, porni încet, spre wigwam si intra înauntru fara sa mai scoata o vorba. Dar era de ajuns. Ma facuse sa ma simt atît de ruşinat, încît mai c-as fi fost în stare sa-i sarut picioarele, ca sa-şi ia vorbî înapoi.
Mi-a trebuit vreun sfert de ceas pîna sa ma hotarasc sa ma duc şi sa ma umilesc în faţa lui. Dar am facut-o şi niciodata nu mi-a parut rau. De-atunci nu i-am mai jucat nici un renehi şi nu i-aş fi jucat nici pe-asta, de-aş fi ştiut c-o sa-şi puna atîta la inima.




Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 15


Aceasta pagina a fost accesata de 595 ori.


© 2007 Audio Carti - Carti Audio