Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 16
Am dormit aproape toata ziua, iar spre seara am pornit, în urma altei plute, una nemaipomenit de lunga, care înainta încet ca im alai. Avea la fiecare capat cîte patru vîsle mari si cred ca pe bordul ei erau pe puţin treizeci de oameni, în mijloc se vedeau cinci wigwamuri cit toate zilele, departate unele de altele, între ele ardea un foc. La un capat si la celalalt avea cîte un catarg. Era o pluta prima-ntîi. Mare lucru sa fii plutaş pe o nava ca asta!
Curentul ne-a dus într-un cot adînc al fluviului. Cerul noptatic se cam înnorase, si se facuse cald. Fluviul era foarte lat si pe amîndoua malurile se întindeau paduri dese; nu se zarea nici o rarişte si nici o lumina. Am început sa vorbim despre Cairo si ne întrebam daca o sa ştim cînd om trece prin dreptul lui. Eu ziceam ca n-o sa ne dam seama, fiindca auzisem ca nu-i decît un satuc cu vreo duzina de sase, şi daca din întîmplare n-ar fi luminate, cum era sa ştim ca trecem pe lînga o aşezare omeneasca? Jim mi-a raspuns ca o sa ştim sigur, fiindca acolo cele doua rîuri se unesc.
- Ce ne facem însa — i-am zis eu — daca o sa ni se para ca-trecem pe lînga capul unui ostrov, şi o sa intram iar în albia aceluiaşi rîu? Gîndul asta l-a cam tulburat pe Jim, si pe mine la fel. Ce-i de facut? Parerea mea era c-ar fi mai bine sa vîslim spre mal de îndata ce zarim o lumina, acolo le-am spune oamenilor ca vine si tata dupa noi, cu un barcaz plin de marfa, şi ca, necunoscînd înca locurile, vrea sa afle cît mai e pîna la Cairo.
Jim îmi zise ca-i o idee buna. Pîna una alta, am fumat o pipa cat i-am aşteptat. N-aveam altceva de facut decît sa deschidem bine chii, ca nu cumva sa trecem pe lînga tîrgusor fara, sa-l vedem. Jim spunea ca are el un semn dupa care o sa ştie sigur unde se afla: daca o sa se simta liber în clipa aceea, înseamna ca ala-i tîrguşorul, iar daca nu, înseamna c-a nimerit iar într-un ţinut al sclaviei si ca s-a sfîrşit cu orice nadejde de libertate. Din cînd în cînd, sarea în picioare,
strigînd:
— N-o fi acolo?
Dar nu era. Erau doar naluciri, sau licurici, aşa ca se aşeza iar la pînda, ca si mai-nainte. Jim zicea ca tremura si-l apuca fierbinţelile, stiindu-se aşa de aproape de libertate. Voi sa va spun ca si eu tremuram şi aveam fierbinţeli numai auzindu-l, fiindca începusem sa ma obişnuiesc cu gîndul ca e ca si liber — si, la urma urmelor, a cui era vina? A mea, fireşte. Nu-mi puteam linişti cugetul; nu ştiam cum. Şi din pricina asta, nici somnul nu se mai lipea de mine. Nu puteam sta locului o clipa. Pîn-atunci nu-mi dadusem seama ce fac! Acum înţelegeam. Şi ma ardea ca un foc, din ce în ce mai tare. încercam sa ma încredinţez ca nu sînt eu de vina, pentru ca nu eu îl îndemnasem pe Jim sa fuga de la stapînul sau legiuit. Dar degeaba, conştiinţa nu se lasa şi-mi spunea de fiece data:
"Pai, ştiai prea bine ca fuge ca sa-şi dobandeasca libertatea şi te puteai duce numaideclt la mal sa-l dai în vileag". Asta cam aşa era, şi nu puteam cu nici un chip sa ma strecor. Aici era buba. Conştiinţa-mi zicea: "Ce rau ţi-a facut ţie biata domnişoara Watson, ca sa-l laşi pe negrul ei sa fuga sub nasul tau, fara sa scoţi o vorba? Ce ţi-a caşunat pe biata femeie ca sa te porţi aşa urît cu ea? Doar te-a învaţat carte, saraca, ţi-a aratat cum se cuvine sa te porţi în lume şi ţi-a vrut numai binele. Nimic altceva!"
De la o vreme mi-era aşa de ruşine, ca-mi venea sa-mi iau lumea-n cap. Umblam de colo pîna colo pe pluta, facîndu-mi inima rea, iar Jim umbla şi el fara astîmpar dupa mine. Nici unul din noi nu putea sta locului. De cîte ori îl vedeam ţopaind si-l auzeam strigînd: "Uite Cairo! " parca-mi trecea un junghi prin inima şi-mi spuneam ca, de-ar fi într-adevar Cairo, aş muri de ruşine.
Jim vorbea tare tot timpul, în vreme ce eu ţineam sfat cu mine însumi. Zicea ca al dinţii lucru pe care o sa-I faca odata ajuns într-un stat liber, va fi sa puna bani deoparte, fara sa cheltuiasca nici macar o lascaie şi, cînd o sa aiba destule parale, o sa-si rascumpere nevasta, sclava la o ferma de lînga casa domnişoarei Watson. Dupa aia au sa munceasca amîndoi ca sa-şi rascumpere cei doi copii, si daca stapînul lor n-o sa vrea sa-i vînda, au sa puna pe un aboliţionist sa-i rapeasca.
Imi îngheţa sîngele în vine cînd auzeam asemenea vorbe, înainte vreme, Jim n-ar fi cutezat niciodata sa vorbeasca aşa. Ce schimbare pe el de cînd se socotea ca şi liber! Vorba zicalei din batrîni: "Da-i negrului un deget, si-ţi ia toata mîna!".
Iata unde m-a dus nechibzuinţa, ma gîndeam eu. Negrul asta, pe care pot zice ca şi eu l-am ajutat sa fuga, vine acum şi-mi spune verde în obraz ca o sa-şi fure copiii de la un om pe care nici macar nu-l cunosc şi care nu mi-a facut niciodata vreun rau.
Ma durea sa-l aud pe Jim vorbind astfel. Cum de nu-i era ruşine? Conştiinţa începu sa ma sîcîie mai rau ca ori-cînd, pîna ce n-am rnai putut îndura şi i-am spus, ca s-o liniştesc:
"Las pe mine, nu-i prea tîrziu! Ma duc la mal cînd oi vedea prima lumina si-l dau în vileag!" Dupa aia m-am simţit bine, fericit şi uşor ca un fulg. Toata tulburarea pieri ca prin farmec. Eram cu ochii-n patru, doar-doar voi zari o lumina, si inima-mi cînta de bucurie, în curînd am zarit o lumina.
— Am scapat, Huck, am scapat! striga Jim. Sari în sus si ţopaie! Asta-i scumpul, bunul meu Cairo, slava Domnului, inima-mi spune ca asta este!
— Ma duc cu barca sa vad, Jim. S-ar putea sa nu fie.
Dintr-o saritura, a fost în barca, a dezlegat-o, si-a aşternut surtucul vechi pe fund, ca sa am pe ce sa m-asez, şi mi-a dat vîsla. Cum ma departam, l-am auzit spunînd:
— Curînd-curînd, Jim o sa chiuie de bucurie si-o sa spuna ca-i datoreste totul lui Huck. Daca Jim e liber, asta-i mulţumita lui Huck. Jim nu te uita pe tine, eşti al mai bun prieten a lui Jim, singurul prieten a lui Jim!
Vîsleam de zor, cu gîndul sa ma duc sa-l dau în vileag, dar cînd l-am auzit vorbind aşa mi s-a înmuiat inima. Am lasat-o mai moale cu vîslitul, nemaistiind daca sa fiu sau nu bucuros ca pornisem. Cînd am ajuns la vreo cincizeci de metri mai jos de pluta, i-am auzit iar glasul:
— Uite-l pe Huck, bunul meu Huck, singurul domn alb care-si ţine fagaduiala data lui Jim!
M-a cuprins o sfîrseala. Dar mi-am zis: "Trebuie s-o fac, n-am încotro! Acum e prea tîrziu ca sa mai dau înapoi"; în clipa aceea vazui o barca, în care erau doi oameni înarmaţi cu puşti. Se oprira. Ma oprii şi eu. Unul din ei zise:
— Ce-i acolo?
— O pluta — zic.
— Eşti de pe ea?
— Da, domnule.
— Mai sînt si alţi oameni acolo?
— Numai unul, domnule.
— Asculta, azi noapte au fugit cinci negri de pe plantaţia de-acolo, de dupa cotul apei. Omul tau e alb ori negru?
N-am raspuns numaidecît. Am încercat eu, dar nu-mi veneau cuvintele. Aş fi vrut sa-mi iau inima-n dinţi si sa spun tot, dar parca eram o cîrpa, n-aveam curaj nici cît un iepure. Simţeam ca mi se moaie balamalele. "Ajunge, nu te mai stradui atîta" mi-am zis si le-am spus pe nerasuflate:
— E alb.
— Mai bine ne ducem sa ne încredinţam.
— Da, da, duceţi-va, ca e şi taticu acolo şi poate-mi ajutaţi sa trag pluta pîna la mal, unde se vede lumina aia. Taticu-i bolnav, si mamica, si Mary-Ann tot aşa.
— Ei, dracia dracului! Sîntem grabiţi, baiete. Dar vad ca-i cazul sa venim cu tine. Hai, vîsleşte, sa pornim!
Am apucat vîsla şi ei pe-ale lor. Peste cîteva clipe le-am spus:
— Sa ştiţi ca taticu o sa va fie foarte recunoscator. Toţi ai pe care i-am rugat sa m-ajute sa trag pluta la mal au şters-o, şi singur nu pot.
— Urît din partea lor! Hm! Şi cam ciudat! Ia zi, baiete, da ce-i cu taica-tu?
— E ... e ... nu-i cine ştie ce.
Se oprira din vîslit. Eram foarte aproape de pluta acum.
— Ma baiete, tu minţi! îmi zise unul dintre ei. Ce-î cu tat-tu? Spune-ne pe şleau, si o sa fie mai bine de tine.
— Da, domle, am sa va spun, dar va rog din suflet, nu ne lasaţi! ... E ... domnilor, trebuie doar sa ne trageţi, v-arunc eu frînghia, aşa ca nu mai e nevoie sa va apropiaţi de pluta, va rog ...
— Inapoi, John, înapoi! racni unul dintre ei. Şi începura sa se departeze.
— Nu te apropia, baiete, stai acolo unde eşti, ca stai bine. Drace! Te pomeneşti ca vîntul ne-a trîntit boala-n obraji! Ma baiete, daca ştii ca taica-tu e bolnav de varsat, de ce nu ne-ai spus din capul locului? Vrei sa se molipseasca toata lumea?
I-am raspuns, smiorcaind:
— Ba, pîn-acu le spuneam la toţi, dar o luau îndata la sanatoasa şi ne lasau aşa.
— Bietul baiat! Are si el dreptate. Ni se rupe inima de tine, dar vezi ca noi, noi ... la nalba! n-avem chef sa ne molipsim de varsat înţelegi? Asculta, te-nvaţ eu ce sa faci: nu te-apuca sa tragi singur pluta la mal, ca o prapadeşti. Cu vreo douazeci de mile mai la vale, pe malul stîng, e-un oraşel. Ai s-ajungi acolo cu mult dupa rasaritul soarelui. Cînd o sa ceri ajutor, sa le spui oamenilor ca ai tai au guturai şi fierbinţeala. Nu fi prost, nu-i mai lasa pe oameni sa ghiceasca despre ce e vorba. Noi vrem sa-ţi facem un bine, aşa ca fii si tu baiat de tre.aba şi du-te unde ţi-am aratat. N-are sa-ţi foloseasca la nimic dac-ai sa debarci acolo unde se vede lumina aia, nu-i decît un depozit de lemne. Ia zi, taica-tu e sarac, asa-i? Şi mai are şi ghinion dupa cît se vede. Na, uite ca pun o piesa de douazeci de dolari pe scîndura asta; ia-o cînd o ajunge în dreptul tau. Ma doare-n suflet ca trebuie sa te parasim, dar pe legea mea! cu varsatul nu-i de glumit, pricepi?
— Aşteapta niţel, Parker — spuse celalalt. Pune şi polul asta pe scîndura, din partea mea. Noroc bun, baiete! Fa cum ţi-a spus domnul Parker şi n-o sa-ţi para rau.
— Da, da, baiete, du-te cu Dumnezeu! Daca vezi cumva vreun negru fugar, cere ajutor si înhaţa-l, te mai alegi si cu ceva bani.
— Cu bine, domle. Daca-mi iese-n cale vreun negru nu-l las eu sa scape, fiţi pe pace!
Şi s-au dus, iar eu m-am urcat la loc pe pluta, ruşinat şi necajit, fiindca ştiam prea bine ca savarşisem o fapta rea şi-mi dadeam seama ca oricît m-aş fi straduit, tot degeaba ar fi foşti mai bun nu era chip sa ma fac. Vai de al care nu se-nvaţa de mic sa se poarte cum trebuie! Cînd e pus la-ncercare, se moaie ca o cîrpa, fiindca nimic nu-i da tarie.
Gîndindu-ma mai adînc, mi-am zis: "Ia stai niţel, sa zicem ca faceai bine daca-l pîrai pe Jim, crezi ca te simţeai mai uşurat? Da de unde, tot rau al dracului te-ai fi simţit, ca şi-acum. Atunci, mi-am zis eu, ce rost are sa te porţi cum trebuie, cînd ca sa te porţi rau nu e greu defel şi rasplata-i aceeaşi?" Am ramas paf. Nu mai ştiam ce sa-mi raspund. Aşa ca m-am hotarat sa nu ma mai framîn-t şi de-aici înainte sa ma port totdeauna cum mi-o veni mai la îndemana. Am intrat în wigwam, dar Jim nu era acolo. M-am uitat în jur, Jim nicaieri.
— Hei, Jim! am strigat.
— Aici, Huck! Aia s-au carat? Nu vorbi aşa tare!
Se bagase în apa, sub vîsla din spatele plutei: nu i se vedea decît nasul. L-am liniştit, spunîndu-i ca tipii nu se mai zareau. Jim se sui pe pluta si-urma:
— Am ascultat tot si-am sarit în apa, hotarît sa înot pîna la mal daca aia vin încoace. Dupa ce-ar fi plecat ma întorceam eu înapoi la pluta. Doamne! cum i-ai mai dus de nas. Huck! Grozava pacaleala! L-ai scapat pe prietenul tau Jim, iar el nu te uita cat o trai!
Dupa aia am vorbit despre banii pe care-i capatasem. Era o suma frumuşica — un pol de caciula. Jim era de parere ca acum puteam lua vaporul şi ca banii au sa ne ajunga pîna o sa sosim undeva în statele libere, înca douazeci de mile — zicea el — e o nimica toata pentru pluta noastra, dar tare-aş fi vrut sa fi ajuns odata la liman!
în zori am facut popas. Jim ascunse cu mare grija pluta, apoi îşi petrecu ziua facînd bagajele şi pregatind toate cele, pentru a parasi plutaritul.
In noaptea aceea, pe la vreo zece, am zarit luminile unui tîrg, în fundul unui cot al fluviului, pe partea Sitînga. M-am dus cu barca sa vad ce era. Ceva mai încolo am dat de o luntre în care şedea un pescar. M-am apropiat si i-am zis:
— Nene, oraşul ala e Cairo?
— Cairo? Da de unde! Ai capiat?
— Da ce oraş e, nene?
— Daca vrei sa ştii, du-te şi afla! Daca mai stai aici si-mi baţi capul, îţi trag una de-ai sa ma pomeneşti toata viaţa.
M-am întors la pluta. Jim se arata grozav de dezamagit, dar l-am îmbarbatat, spunîndu-i ca tîrgul urmator o sa fie negreşit Cairo.
Pîna a doua zi în zori am mai trecut prin faţa unui oraşel si ma pregateam sa ma duc iar sa vad ce e, dar Jim m-a oprit aratîndu-mi ca era pe un deal şi amintindu-mi ca la Cairo e şes. Uitasem ...
Peste zi am ramas pe un grind, nu departe de malul stîng. Incepusem sa intru la banuieli, şi Jim tot aşa.
— Te pomeneşti — îi zic — ca-n noaptea aia cu ceaţa am trecut de Cairo!
— Sa nu mai vorbim despre asta, Huck! Bieţii negri n-au niciodata noroc. Ştiam eu ca pielea aia de şarpe are sa ne mai aduca ghinion!
— As vrea sa nu fi vazut niciodata pielea aia, Jim. Ce bine era daca nu-mi cadeau ochii pe ea!
— Tu n-ai nici o vina, Huck, fiindca nu ştiai. Aşa ca nu-ţi mai face sînge rau!
Cînd s-a luminat bine de ziua, ne-am dat seama ca ne aflam in apa limjpede a fiului Ohio şi ca de partea ailalta curgeau apele tulburi ale batrînului Mississipi! Aşadar adio Cairo!
Ne-am aşezat sa ne sfatuim. N-avea nici un rost sa ne ducem la mal. Şi sa pornim cu pluta înapoi, se-nţelege ca n-aveam cum. Nu ne ramînea decît o cale: sa aşteptam pîna seara si sa ne încercam norocul, întorcîndu-ne cu barca. Am dormit toata ziua într-un desiş, ca sa mai prindem puteri. Dar seara, cînd ne-am întors la pluta, ce sa vezi? Barca ia-o de unde nu-i!
Multa vreme n-am scos o vorba. Ce era sa fi zis? Ştiam amîndoi prea bine ca tot pielea şarpelui ne facuse bucata si de data asta. La ce bun sa mai vorbim? Ar fi insemnat s-aruncam vina asupra altcuiva şi asta ne-ar fi adus iar ghinion — şi nu s-ar mai fi ispravit cu ghinioanele. Mai bine taceam.
Cînd ne-a mai venit inima la loc, ne-am sfatuit ce-ar fi mai bine sa facem şi ne-am dat seama ca nu era decît o ieşire: sa purcedem cu pluta la vale pîna ni s-o ivi prilejul sa cumparam o barca şi s-o pornim înapoi cu ea, în susul apei. N-aveam de gînd sa împrumutam vreuna, aşa cum ar fi facut babacu, fiindca ne temeam sa nu se ia careva dupa noi.
Cînd s-a întunecat, am pornit cu pluta. Cei care înca nu s-au încredinţat ca-i nebunie curata sa pui mîna pe-o piele de şarpe, dupa tot ce ne-a caşunat noua pielea aia de şarpe, au sa se încredinţeze acuma, vazînd ce ne-a mai facut.
Ştiam ca locul unde se cumpara barci se afla undeva dincolo de schela de plute de linga mal. Dar în trei ore şi ceva n-am vazut nici un fel de schela.
Se întunecase de-a binelea: era o bezna s-o tai cu cuţitul — tot ce poate fi mai rau, afara de ceaţa. Pe-o noapte ca asta, nu vezi la doi paşi si nu poţi desluşi nimic pe apa fluviului. Era tîrziu si linişte. Deodata am zarit un vapor care venea la deal. Am aprins felinarul, crezînd ca aia au sa bage de seama. De obicei, vapoarele care mergeau la deal nu treceau pe lînga noi, ci cautau apa lina de sub malurile stîncoase; dar în nopţi ca astea, ele se luau de piept cu fluviul, trecînd chiar prin mijlocul lui.
Ii auzeam cum calca apa, dar nu l-am vazut decît cînd a fost aproape de tot. Venea întins spre noi. Vapoarele au obiceiul asta: încearca sa vada pîna unde pot sa se apropie fara sa te atinga. Cîteodata, roata îţi sfarma o vîslaj si atunci pilotul scoate capul afara şi rîde crezîndu-se mare pişicher. Aşadar, venea drept spre noi, iar noi ne în-f chipuiam ca o sa treaca razant, dar ala parca n-avea deloc de gînd sa vireze. Era o namila de vapor şi mergea iute ele tot, ca un nor negru înconjurat de roiuri de licurici. Deodata rasari din bezna, matahalos si înfricoşator, c-o mulţime de guri de cazane, deschise şi roşii c:i nişte limbi de foc, si cu-o etrava cît toate zilele, atîrnînd drept deasupra Capetelor noastre. Cineva racni la noi, apoi rasunara clopotele de alarma pentru oprirea maşinilor, înjuraturile se amestecara cu şuierul aburului si, în vreme ce Jim sarea într-o parte şi eu în cealalta, vaporul izbi din plin pluta, trecînd peste ea.
M-am scufundat în apa cu gîndul sa ajung la fund, caci o roata de vreo zece metri era gata-gata sa treaca peste mine şi-mi ziceam ca ar fi mai bine sa-i fac loc, sa nu se-ncurce. De obicei sînt în stare sa ramîn sub apa un minut şi jumatate. Apoi m-am saltat repede la faţa apei simţeam ca ma-nabuş. Am ieşit pîna la subsuori şi mi-am suflat apa din nari, ca sa pot trage aer în piept. Era un curent naprasnic — vaporul îşi pusese din nou în mişcare maşinile, la zece secunde dupa ce le oprise. Ce le pasa vaporenilor de plutaşi?! Din pricina întunericului, nu-l mai vedeam, îl auzeam doar cum brazdeaza apa fluviului.
Am strigat "Jim" de vreo zece ori, dar n-a raspuns nimeni. Am apucat atunci o scîndura, de care ma lovisem pe cînd "calcam apa", şi am pornit spre mal împingînd-o înaintea mea. Curentul tragea însa catre malul stîng: nimerisem, adica, într-un soi de vad lung şi pieziş — sa tot îi avut vreo doua mile.
A trecut multa vreme pîna sa-l strabat, dar am ajuns cu bine şi m-am caţarat pe mal. Nu vedeam mai nimic; m-am tîrît orbeşte pe un pamînt pietros, cale de vreun sfert de mila. Deodata m-am pomenit în faţa unei case batrîneşti, întocmita din cîte doua rînduri de bîrne.
Ma gîndeam s-o şterg iute de acolo, dar o haita de cîini se napusti spre mine, mîrîind si latrînd; am stat locului, n-avea rost sa ma mişc.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 16
Aceasta pagina a fost accesata de 634 ori.