Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 17
Nu trecu nici un minut şi, de la o fereastra, cineva spuse fara sa-si scoata capul:
— Ajunge, baieţi! Care-i acolo?
— Eu.
— Care eu?
— George Jackson, domle.
— Ce pofteşti?
— Nimic, domle, nu vreau decît sa-mi vad de drum, dar nu ma lasa cîinii.
— De ce dai tîrcoale casei, noaptea, la ora asta, ai?
— Nu dadeam tîrcoale, domle, am cazut de pe puntea vaporului.
— Nu zau, ai cazut? Ia faceţi puţina lumina, sa-l vad la faţa! Cum ziceai ca te cheama?
— George Jackson. Sînt un baieţaş, nu vedeţi?
— Asculta, daca spui adevarul, n-are, de ce sa-ţi fie teama, n-o sa-ţi faca nimeni rau. Dar nu încerca sa te mişti, stai acolo unde eşti. Hei, ia sculaţi-i pe Bob şi pe Tom si aduceţi flintele! George Jackson, nu mai e nimeni
cu tine?
— Nu, domle, nu-i nimeni.
Am auzit forfota prin casa si-am zarit o lumina. Omul pe la fereastra racni:
— Betsy, neroada batrîna ce eşti, cara-te cu lumînarea aia! Ai capiat? Pune-o pe podea, în dosul uşii. Bob şi Tom, daca sînteţi gata, luaţi-va locurile.
— Sîntem gata.
— Ia zi, George Jackson, îi cunoşti pe Shepherdsoni?
— Nu, domle, în viaţa mea n-am auzit de ei.
— Poate ca-i aşa cum spui, dar s-ar putea sa si minţi. Sînteţi gata? Ia fa-te-ncoa, George Jackson! Baga de seama, nu alerga, vino încet de tot! Daca e careva cu tine, sa stea unde e, daca se-arata, îl curaţam. Hai, vino! Nu te grabi, împinge, uşa puţin, atît cît sa te strecori în
antru, asculţi?
N-am alergat. Sa fi vrut si n-as fi fost în stare. Faceam cîte un pas si ma opream. Nu auzeam nici un zgomot, numai ticaitul inimii mele. Cîinii taceau ca şi oamenii, dar se ţineau scai de mine. Cînd am ajuns la cele trei trepte de lemn ale pragului, am auzit cum cineva deschide uşa cu cheia, apoi trage zavorul şi drugul de fier. Am pus mîna pe uşa şi am împins-o încetişor, încetişor, pîna cînd cineva îmi spuse:
— Ajunge, vîra-ţi capul înauntru.
L-am ascultat, cu toate ca ma temeam ca mi-l taie.
Pe podea era o luminare. Vreun sfert de minut m-am uitat la ei si ei la mine: erau trei galigani, cu flintele îndreptate asupra-mi, de mi se taiase rasuflarea. Cel mai în vîrsta dintre ei, unul cu parul carunt, sa tot fi avut vreo şaizeci de ani, ailalţi doi pareau de vreo treizeci de ani, ba chiar mai mult. Toţi trei erau chipeşi şi bine legaţi. Mai era acolo si o femeie frumoasa, cu parul carunt şi, în spatele ei, doua fete, dar pe astea nu le vedeam prea bine.
— Bine, e-n regula. Intra! îmi porunci batrînul.
Cum am intrat, batrînul încuie uşa, trase zavorul si drugul, apoi le spuse alor doi tineri sa se apropie cu flintele. Toţi trei trecura într-o sala mare, cu duşumeaua .acoperita cu o scoarţa noua, si se adunara într-un colţ, departe de ferestrele din faţa. (Pe de laturi nu erau ferestre.) Ridicara luminarea şi, dupa ce ma cercetara cu luare-aminte, strigara într-un glas:
— Nu-i din neamul Shepherdsonilor, n-are nimic din Shepherdsoni în el.
Apoi batrînul îmi zise ca nadajduieşte ca n-am sa ma supar dac-o sa ma caute de arme; nu voia sa-mi faca nici un rau, voia doar sa se încredinţeze. Nu-mi scotoci buzunarele, le pipai doar pe dinafara si-mi spuse ca e-n regula. Dupa aia, ma pofti sa ma simt ca la mine acasa
-şi sa-i povestesc tot ce mi se întîmplase.
— Dar vai, Saul — îi taie vorba batrîna — bietul baiat e ud leoarca! Te pomeneşti ca i-o fi si foame?
— Ai dreptate, Rachel, uitasem.
Batrîna chema atunci o negresa:
— Betsy, du-te si adu-i repede ceva de mîncare, sarmanul de el! Hei, fetelor, una din voi sa se duca sa-l trezeasca pe Buck sa-i spuna ... a! uite-l ca vine. Buck, ia-l pe baieţaşul asta strain, ajuta-l sa-şi scoata hainele ude şi da-i nişte haine de-ale tale, uscate.
Buck parea cam de vîrsta mea, vreo treisprezece-paisprezece ani, macar ca era ceva mai voinic ca mine. N-avea pe el decît o camaşa şi parul îi era tare ciufulit.
Intra cascînd şi frecîndu-se la ochi cu o mina; cu cealalta tragea dupa el o flinta.
— Nu-i nici un Shepherdson pe-aici? întreba el.
Ii raspunsera ca se speriasera degeaba.
— De-ar fi venit niscaiva, puneam eu mîna pe unul!
Toţi începura sa rîda.
— Da încet te mai mişti, Buck! spuse Bob. Ar fi avut timp sa ne scalpeze pe toţi pîn-acuma!
— Pai daca n-a venit nimeni sa-mi spuna! Asta nu se face. Totdeauna sînt lasat deoparte şi n-apuc sa vad nimic!
— Nu-i nimic, fiule — spuse batrînul. Ai sa vezi destule la vremea ta, fii pe pace! Acum du-te si fa aşa cum ţi-a spus maica-ta!
Cînd am ajuns sus în camera lui, mi-a dat o camaşa scorţoasa, o jiletca şî nişte nadragi de-ai lui. In vreme ce ma îmbracam, m-a întrebat cum ma cheama, dar n-am apucat sa-i raspund, ca a si început sa-mi povesteasca despre o gaiţa si un iepuraş, pe care-i prinsese în padure cu doua zile în urma. M-a întrebat apoi daca ştiu unde se afla Moise cînd s-a stins luminarea. I-am raspuns ca nu ştiu. N-auzisem despre aşa ceva pîn-atunci.
— Dar ghici! starui el.
— Cum o sa ghicesc daca n-am mai auzit niciodata despre asta?
— Da ce, nu poţi sa ghiceşti? E uşor, ma!
— Care luminare?
— Orice luminare.
— Nu ştiu unde era Moise. Zi tu!
— Ei, unde sa fie? Era an întuneric. Asta-i tot!
— Daca ştiai, atunci de ce m-ai întrebat?
— Ce dracu! Nu vezi ca-i o ghicitoare? Ia zi, cît ai sa stai aici? Sa ramîi la noi, auzi? Sa vezi ce-o sa petrecem! Şcoala-i închisa acum. Ai vreun cîine? Eu am unul care sare în apa şi-ţi aduce surcelele pe care le arunci. Tie-ţi place sa te piepteni cu carare la mijloc duminica şi sa te dichiseşti? Mie, nu, dar ma sileşte maica-mea. La naiba cu nadragii aştia vechi. Ar trebui sa-i îmbrac, da e aşa de cald, ca nu prea am chef. Eşti gata? în regula. Haide, musiu!
Jos îmi pregatisera nişte turte de malai, carne rece, unt şi smîntîna — în viaţa mea n-am mîncat ceva mai bun. Buck, maica-sa şi toţi ceilalţi — afara de negresa care plecase, şi de cele doua fete — fumau nişte pipe de papuşoi. Fumau si ma descoseau, iar eu înfulecam şi le raspundeam. Fetele erau înfaşurate în tartane, iar.cosiţele le cadeau pîna mai jos de umeri. Vazînd eu ca nu-mi dau pace cu întrebarile lor, le-am spus urmatoarea poveste: Eu, taica-meu si toata familia traiam la o mica ferma în fundul Arkansasului. Intr-o buna zi, sora-mea Mary-Ann fugi ca sa se marite cu unul şi nu se mai auzi nimic despre ea. Bill porni s-o caute şi nu se mai auzi nimic nici despre el, iar Tom si Mort murira şi ramasei doar eu si cu taica-meu, care ajunsese ca o umbra din pricina atîtor necazuri. Cînd muri si el, am luat puţinul care mai ramasese — fiindca ferma nu era a noastra — si-am plecat cu vaporul în sus pe fluviu. Pe drum am cazut peste bord şi aşa am ajuns aici.
Dupa ce mi-au ascultat povestea, mi-au spus ca pot ramîne la ei cît poftesc, începuse sa se lumineze de ziua, aşa ca toata lumea se duse la culcare. Eu şi Buck am dormit în acelaşi pat. Cînd ne-am trezit dimineaţa, hop! îmi uitasem numele. M-am canonit vreun ceas sa-mi aduc aminte, si cînd s-a trezit Buck, l-am întrebat:
— Tu ştii carte, Buck?
— Da — raspunse el.
— Pun ramaşag ca nu ştii cum se scrie numele meu.
— Pun ramaşag pe ce vrei ca ştiu.
— Bine, sa te vedem.
— G-e-o-r-g-e ff-a-x-o-n, poftim!
— Bine, ai cîştigat, dar zau nu te-aş fi crezut în stare! Nu-i un nume uşor, sa-l spui buche cu buche, aşa, dintr-o data, fara sa-l înveţi.
Am scris numele pe o hîrtiuţa, în taina. Ma gîndeam ca s-ar putea ca data viitoare sa ma puna careva sa i-l spun şi voiam sa-l pot rosti pe nerasuflate, ca si cum aş fi fost învaţat cu el.
Era o familie tare simpatica şi aveau şi o casa pe cinste. Nu mai vazusem niciodata la ţara o casa ca asta, atît de aratoasa si cu atîta "stil" în ea. Uşa de la intrare nu avea ivar de fier sau unul de lemn cu cureluşa de piele, ci o clampa de arama care se rasucea, cum au casele de la oraş. în salonaş nu era nici pomeneala de pat — si-n cîte salonaşe de la oraş nu gaseşti paturi! Intr-un ungher se afla un camin mare, cu un prag de caramizi roşii, grozav de curate: le spalau cu apa si le frecau tot cu o caramida. Cîteodata le spoiau cu o vopsea roşie de-i zicea negru de Spania, taman aşa cum se obişnuieşte şi la oraş.
Caminul avea nişte gratare uriaşe, care puteau sa ţina un buştean întreg. Pe consola, la mijloc, se afla o pendula, pe sticla careia era zugravit, în partea de jos, un oraş. Iar în mijloc avea un cerculeţ în chip de soare, si vedeai cum llîn spatele lui se balabaneşte limba pendulei. Era o placere psa-i asculţi bataile. Cîteodata, dupa ce vreun ceasornicar ambulant venea s-o cureţe si s-o dichiseasca, era în stare sa sune de o suta cincizeci de ori în şir, fara sa oboseasca. Gazdele n-ar fi vîndut-o pentru nimic în lume. De o parte si de alta a pendulei statea cîte un papagal mare, facut parca din tibisir si colorat de-ţi lua ochii. Lînga unul din papagali era o pisica de faianţa, iar lînga celalalt — un caţel, tot de faianţa. Cînd îi apasai, scoteau un ţipat, dar fara sa deschida botul si fara sa-şi schimbe înfaţişarea. Ţipetele ieşeau de undeva de dedesubt, în spatele lor atîr-nau doua evantaie facute din pene de cocoş salbatic. Pe o masa, în mijlocul încaperii, se vedea un paner frumos, de faianţa, încarcat cu mere, portocale, piersici şi struguri, mult mai roşii, mai galbene şi mai aratoase ca alea adevarate. Nu erau adevarate, fiindca ici-colo, pe unde se scorojisera, se vedea creta alba din care erau facute. Masa era aşternuta cu o muşama de toata frumuseţea, colorata – pe margini, în mijlocul careia un vultur îşi desfaşura aripile roş-albastre. Ziceau ca o primisera tocmai din Philadelphia. Mai erau si nişte carţi, rînduite frumos în fiece colt al mesei. Una din ele era o biblie mare, de familie, plina cu poze. Alta era Calea pelerinului, o carte despre unul care-si parasise familia, naiba ştie de ce. Din cînd în cînd, citeam şi eu puţin din cartea asta. Era interesanta, dar
cam greoaie.
O alta carte era Ofranda prieteniei cu multe lucruri frumoase şi poezele. Poezelele însa nu le citeam. Mai erau acolo şi Discursurile lui Henry Clay şi Medicina de familie de doctorul Gunn, o carte în care puteai afla tot ce trebuie sa faci la caz de boala sau moarte. De asemenea, o carte de rugaciuni — şi multe altele, în jurul mesei erau înşirate jilţuri falnice şi trainice, nu din alea cu fundul lasat sau spart, care seamana cu nişte coşuri vechi.
Pe pereţi atîrnau tablouri, mai ales poze de-ale lui Washington şi La Fayette şi de-ale reginei scoţiene Mary, scene de batalii, şi unul care se numea Semnarea Declaraţiei de Independenţa. Erau şi unele de le ziceau "schiţe", pe-care le facuse cu mîna ei, pe cînd avea doar cincisprezece ani, una din fete, care murise. Se deosebeau de toate tablourile pe care le vazusem vreodata: erau mult mai negre ca alea obişnuite. Una înfaţişa o femeie zvelta, îmbracata într-o rochie neagra, cu talia strînsa la subsuori si cu mînecile înfoiate ca nişte verze. Purta o palarie mare ca o lopata de carbuni si un val cernit; gleznele subţiri si albe i-erau înfaşurate în panglicuţe negre, iar picioruşele i-erau încalţate în pantofiori de aceeaşi culoare, micuţi ca nişte jucarii. Statea gînditoare, cu cotul drept rezemat pe un mormînt, sub o salcie plîngatoare, iar în mîna ailalta, care-i atarna de-a lungul trupului, ţinea o batista alba si o gentuţa. Dedesubtul picturii statea scris: "Vai, n-am sa te mai vad niciodata?"
Alta poza înfaţişa o fata tînara, cu parul pieptanat în sus si strîns într-un coc c-un pieptene înalt cît un spatar de scaun. Plîngea într-o naframa şi în cealalta mîna ţinea o pasarica moarta, eare zacea pe spate, cu gheruţele-n aer. Dedesubt scria: "Vai, n-am sa mai aud niciodata dulcele-ţi ciripit!"
Mai era o poza, în care o domnişoara cu obrajii şiroind de lacrimi statea la fereastra, cu ochii la luna. Intr-o mîna ţinea o scrisoare desfacuta, pecetluita într-un colţ cu ceara neagra, îşi apasa pe buze un medalion legat de un lanţişor. Dedesubt scria: "Şi te-ai dus? Da, vai, te-ai dus!" Pozele erau, cred, frumoase - dar eu nu prea ma dadeam în vînt dupa ele — ma apucau pandaliile cînd le priveam mai ales cînd nu eram în apele mele. Toata lumea era mîhnita ca fata murise, fiindca începuse si alte schiţe de-astea si se putea vedea —"din cîte facuse — ce geniu pierdusera. Dar judecind dupa gusturile ei, socot ca se simţea mai bine în cimitir.
Cînd cazuse la pat, fata tocmai lucra la cel mai mareţ tablou al ei — aşa ziceau rudele; cica în rugaciunile ei cerea zi si noapte sa-i fie dat sa traiasca pîna ce-o sa-l termine. Dar n-a avut noroc. Tabloul înfaţişa o fata tînara, îmbracata într-o rochie lunga şi alba, rezemîndu-se de parmaclîul unui podeţ, gata-gata sa sara jos, cu parul despletit pe umeri, cu lacrimi pe obraji si cu ochii la luna. Doua braţe i se încrucişau pe piept, doua braţe erau întinse şi alte doua se înalţau spre luna: voise, pasamite, sa vada care pereche de braţe se potriveşte mai bine, şi-apoi sa le ştearga pe celelalte, dar, cum spuneam, murise înainte de a se hotarî şi acum tabloul atîrna deasupra patului ei aşa cum era, si, la fiece onomastica a fetei, familia îl împodobea cu flori. De obicei însa, era ascuns dupa o perdeluţa. Duduia din tablou avea un chip destul de placut, numai ca, dupa parerea mea, din pricina atîtor braţe, prea semana c-un paianjen.
Fata asta avusese şi-un album pe cînd era în viaţa; lipea în albumul ei ferpare si anunţuri despre accidente si cazuri de boala lunga, luate din "Ochiul bisericii". Pe marginea lor obişnuia apoi sa scrie poezele, din capul ei. Poezelele erau grozave. Iata ce scria, de pilda, despre un baiat, pe nume Ştefan Pana Streche, care cazuse într-un puţ şi se înecase:
Oda lui Ştefan Pana Streche, raposat întru Domnul
Murit-a Ştefan dupa boala,
Incet de tot, în suferinţa?
Şi plinsu-i-au, cu-amara jale,
Prietenii, a sa fiinţa?
Nu! Ştefan Pana Streche-avu
O alta soarta, mai cumplita.
Deşi îl plînsera, el nu
Muri de moarte-obişnuita.
N-avea nici tuse magareasca,
Şi nici pojar, nici oreion,
N-au cutezat sa-i pîngareasca
Al frunţii sale sfînt amvon.
Nu, inima nu i-a fost frînta
De-un neîmpartaşit amor.
Nici crampele faptura sfînta
Nu-i doborîra, prin omor.
O, nu! Ci ascultaţi, plîngînd,
La ce va spun de trista-i soarta:
El tînar a murit, cazînd
Intr-o fintîna. Cruda soarta!
L-au scos afara, l-au deşertat,
Dar are prea tîrziu, o, vai!
Caci sufletu-i s-a înalţat
Spre îndelung rîvnitul rai.
Daca Emmeline Grangerford ticluia asemenea poezele înainte de a împlini paisprezece ani, ne putem închipui ce-ar fi ajuns ea sa scrie cu timpul. Buck zicea ca sora-sa era în stare sa-ţi trînteasca o poezie cît ai bate din palme. Nici nu statea sa se gîndeasca. Scria un stih, si, daca mi-i putea gasi rima, îl ştergea şi punea la repezeala altul în loc, apoi îi da-nainte. N-avea subiecte preferate. Putea scrie despre orice-i cereai, numai trist sa fie. De. cîte ori murea vreun barbat, vreo femeie sau vreun copilaş, ea şi venea cu "omagiul" ei, înainte de a li se fi racit trupul. Aşa le botezase ea, "omagii". Vecinii aveau o vorba: cica întîi venea doctorul, dupa aia Emmeline si la urma dricarul, care nu se arata niciodata înaintea ei. O singura data s-a întîmplat sa vina dricarul înaintea ei, într-o zi cînd Emmeline zabovise prea mult cautînd o rima la humele raposatului, un anume Whistler. Dupa aceasta întîmplare, Emmeline n-a mai fost aceeaşi. Nu s-a plîns niciodata, dar a lovit-o lingoarea şi mult n-a mai trait.
Saracuţa de ea! De cîte ori nu m-am urcat în odaiţa ei, ca sa citesc din albumul al vechi, cînd pozele ei ma scoteau din sarite şi mi-era necaz pe ea.
Mi-era drag de toata familia — de morţi şi de vii deopotriva — si n-aş fi vrut sa ne desparta nimic. Biata Emmeline, cît fusese în viaţa, scrisese poezii despre toţi morţii si nu mi se parea drept ca acum, cînd murise, sa nu se gaseasca nimeni sa-i faca şi ei o poezea. Am încercat sa storc din mine un vers-doua, dar din pacate n-a ieşit nimic.
Odaia Emmelinei era pastrata într-o curaţenie desavîrşita, cu toate lucrurile rînduite aşa cum îi placea ei sa le aiba cînd traia. Nu dormea nimeni ccolo, Batrîria se îngrijea ea însaşi de odaie, deşi avea o mulţime de servitori negri. Se ducea deseori acolo, de obicei ca sa coasa si sa citeasca din Biblie.
Jos, în salonaş, ferestrele erau acoperite cu nişte perfidele grozave: albe, cu picturi pe ele, înfaţisind castele îmbracate în iedera de sus pîna jos, precum si cirezi de vite duse la adapat. Mai era acolo şi un mic pian de pe vremuri, în care cred ca vîrîsera nişte tingiri. Ce putea fi mai frumos decît sa le auzi pe cele doua fete cîntînd la pianul ala "S-a rupt ultimul lanţ" sau "Batalia de la Praga"?! Pereţii tuturor încaperilor erau tencuiţi. Mai în fiece odaie se aflau covoare, iar casa era varuita frumos pe dinafara.
Era o cladire cu doua aripi, desparţite printr-o curte mare, pardosita şi acoperita. Uneori, la prînz, se punea masa acolo — era un loc racoros şi placut. Nici ca se putea mai bine. Şi mîncarea era straşnica. Unde mai pui ca se serveau nişte porţii!
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 17
Aceasta pagina a fost accesata de 570 ori.