Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 18
Colonelul Grangerford era, vedeţi dumneavoastra, un gentleman din cap pîna în picioare, ca şi ceilalţi de altfel. Era, cum s-ar zice, de neam bun, şi asta-i mare lucru la oameni, ca şi la cai, dupa cum spunea vaduva Douglas, despre care nu ştiu sa fi tagaduit cineva ca facea parte din boierimea targului nostru. Şi babacu tot aşa zicea, macar ca el, unul, nu era mai de neam decît un cotoi janghinos.
Colonelul Grangerford era foarte înalt si zvelt şi avea o faţa smeada, niţelus oacheşa, fara pic de roşeaţa. Se barbierea cu grija în fiece dimineaţa. Sub un nas semeţ avea nişte nari şi nişte buze subţiri de tot. Iar sub sprîncenele-i groase scaparau doi ochi negri ca taciunele, aşa de înfundaţi în gavane, ca parca te privea din doua vagauni. Avea o frunte înalta, iar parul lui sur si ţepos îi atîrna pîna pe umeri. Mîinile îi erau lungi şi subţiri. Nu era zi de la Dumnezeu în care sa nu-si puna o camaşa curata si un costum de pînza alba, de-ţi lua ochii. Duminicile purta o redingota albastra cu nasturi de alama. Umbla cu un baston de mahon, cu maciulie de argint. N-avea nimic fistichiu sau ţipator în îmbracaminte. Şi era bun ca pîinea lui Dumnezeu — simţeai asta si de-aia aveai încredere în el. Cateodata zîmbea şi atunci era o placere sa te uiţi la el. Dar cînd se înalţa ca o prajina şi de sub sprîncene începeau sa-i scapere fulgere, îţi venea sa te catari într-un copac si sa afli mai tîrziu ce-i caşunase.
N-avea nevoie sa-şi dea osteneala sa aminteasca oamenilor cum se cuvine sa se poarte, fiindca fiecare ştia sa fie cuviincios de faţa cu el. Şi tuturor le placea sa-l aiba în preajma. Mai totdeauna era ca o raza de soare; unde era el, parca se însenina. Dar cînd se ascundea dupa nori se facea întuneric bezna cîteva clipe — şi era de ajuns, fiindca dupa aia o saptamîna puteai fi sigur ca lucrurile au sa mearga iaraşi struna.
Cînd cobora dimineaţa, împreuna cu batrîna, toata familia se scula în picioare şi le spunea "buna ziua" si nimeni nu se aşeza la loc decît dupa ce se aşezau ei. Apoi Tom şi Bob se duceau la un dulapior cu şipuri, amestecau nişte bauturi într-un pahar şi i-l întindeau, iar el îl ţinea în mîna si aştepta pîna ce Tom si Bob îşi umpleau şi ei paharelele si faceau o plecaciune spunand: "Respectele noastre, domnule si doamna". Atunci domnul şi doamna le raspundeau abia înclinîndu-se: "Mulţumim", şi tustrei barbaţii se apucau sa bea. Bob si Tom turnau apoi o lingura de apa peste,zaharul şi picul de rachiu sau de cidru ramas pe fundul paharelor lor şi ni le dadeau mie şi lui Buck, ca sa bem, cica, şi noi în sanatatea batrînilor.
Bob era mai mare ca Tom. Amindoi erau nişte vlajgani chipeşi, spatosi, cu feţele arse de soare, cu o claie de par ca pana corbului, si cu ochii negri ca pana corbului. Ca si tatal lor, erau îmbracaţi în pînza alba din cap pîna în picioare şi-purtau panamale cu boruri largi.
Duduia Charlotte avea douazeci şi cinci de ani, era înalta, semeaţa şi cilibie, dar buna ca pîinea calda, nu-i sarea ţandara. Cînd se mînia însa avea nişte priviri care te-ngheţau, leit cu-ale lui tat-su, si era frumoasa foc. Duduia Sofia, sora-sa, era şi ea frumoasa, dar altfel decît ea. Era blinda si suava ca o porumbiţa. Abia împlinise douazeci de ani.
Fiecare membru al familiei avea cate un servitor negru, chiar si Buck. Mi se daduse şi mie un negru, care o ducea împarateşte, fiindca eu, unul, nu prea eram învaţat sa ma las slugarit; în schimb, negrul lui Buck aproape ca n-avea vreme sa-si traga sufletul.
Cam asta era toata familia acum, dar cîndva numarase mai mulţi oameni, si anume înca trei feciori, care fusesera omorîţi, si Emmeline, care raposase.
Batrînul stapînea nu ştiu cite ferme si peste o suta de negri. Cînd şi cînd poposeau acolo cîte un pîlc de oameni calari sosiţi de la zece-cincisprezece mile departare, si vreme de cinci-sase zile o duceau într-o petrecere, prin împrejurimi si pe fluviu. Ziua, benchetuiau şi danţuiau jprin padure, iar seara dadeau baluri acasa. Mai toţi erau rubedenii de-ale familiei. Barbaţii veneau totdeauna cu arme. Lume buna, ce sa mai vorbim!
Pe aproape mai haladuia un neam de nobili, vreo cinci-sase familii, care mai toate purtau numele de Shepherdson. Erau tot atît de cilibii, bogaţi si semeţi ca si neamul Grangerforzilor, Shepherdsonii şi Grangerforzii se foloseau de acelaşi debarcader, care se afla cu vreo doua mile mai sus de casa noastra. Cînd ma duceam uneori acolo cu oameni de-ai noştri, vedeam o sumedenie de Shepherdsoni calari pe caii lor frumoşi.
Intr-o buna zi, cînd eram cu Buck în padure, la vinatoare, am auzit tropotul unui cal. Tocmai treceam drumul.
— Repede! îmi zise Buck. Ascunde-te în tufiş!
Dupa ce ne-am ascuns, am privit prin frunziş în padure. Nu trecu mult si un tînar chipeş, cam militaros, se apropie cu calul în buiestru, îşi ţinea flinta la oblînc. Il mai zarisem cu si înainte. Era tînarul Harney Shepherdson. Deodata, îmi vîjîi pe lînga ureche un glonte pornit din ţeava flintei lui Buck, şi palaria lui Harney cazu la pamînt. Acesta puse mîna pe flinta şi veni calare drept spre locul unde ne-ascunsesem. Dar noi n-am zabovit nici o clipa. Am luat-o la goana prin padure. Nu era o padure deasa; de doua ori, întorcîndu-ma ca sa ma feresc de gloanţe, l-am vazut pe Harney ochindu-l pe Buck. Apoi l-am vazut cum se întoarce pe aceeaşi poteca, de buna seama ca sa-şi ia palaria. Nu ne-am oprit din fuga pîna acasa. Cînd ne vazu, ochii batrînului scaparara o clipa — cred ca de placere — apoi se însenina puţin şi spuse, oarecum cu blîndeţe în glas:
— Nu-mi place sa tragi dinauntrul unui tufiş. De ce n-ai ieşit pe poteca, baiete?
— Shepherdsonii n-au obiceiul asta, tata. Ei nu scapa niciodata asemenea prilejuri.
In timp ce Buck povestea ce se-ntîmplase, duduia Charlotte îşi ţinea capul sus ca o regina, narile i se umflau, iar ochii îi scînteiau. Ceilalţi doi fraţi pareau catraniţi si nu scoteau o vorba. Duduia Sofia palise, dar cînd afla ca omul nu fusese ranit, se îmbujora iar la faţa.
De îndata ce l-am putut trage deoparte pe Buck (sub copaci, lînga nişte patule de porumb), l-am întrebat:
- Voiai sa-l omori, Buck?
— Ba bine ca nu!
— Da ce ţi-a facut?
— Cine, el? Nu mi-a facut nimic!
— Atunci de ce voiai sa-l omori?
— Pai uite-asa, din pricina dihoniei.
— Ce-i aia dihonie?
— Ma, da din ce fund de lume ai ieşit ca nu ştii ce-i aia o dihonie?
— N-am mai auzit pîn-acu! Spune-mi tu!
— Ei bine — începu Buck — o dihonie e cam aşa: un om are o socoteala c-un altul si-l omoara. Atunci fratele aluia îl omoara pe el. Apoi ceilalţi fraţi, de o parte şi de alta, se bat între ei. P-orma îşi vîra nasul şi verii lor şi încetul cu încetul fiecare din ei e omorît şi atunci dihonia s-a terminat. Dar ţine mult de tot si merge al dra-eului de încet.
— Dar dihonia asta a voastra ţine de mult, Buck?
— Hm! Cred şi eu. A început acum treizeci de ani sau cam aşa ceva. Nu ştiu ce neînţelegere a fost la mijloc, p-orma s-a lasat cu proces. Ăl care-a pierdut procesul-a împuşcat pe al care l-a cîstigat. Oricare-ar fi facut la fel sa fi fost în locul lui.
— Dar ce neînţelegere a fost, Buck? Pe chestia vreunei moşii?
— Tot ce se poate, nu sînt sigur.
— Şi cine-a tras mai întîi? Un Grangerford sau un Shepherdson?
— De unde vrei sa ştiu? E tare mult de-atunci!
— Nu ştie nimeni?
— Ba da, taticu cred ca ştie, ca şi ceilalţi batrîni din familie, dar nici ei n-au habar pe ce chestie s-a pornit, cearta.
— Dar ia zi, Buck, au fost omorîţi mulţi?
— Da. Au fost ceva înmormîntari. Dar nu totdeauna se lasa cu omor. Taticu are citeva gloanţe în el, dar nu-i pasa, ca tot n-are el cine ştie ce greutate. Cît despre Bob, l-au cam scrijelit c-un jungher, iar Tom a fost ranit o data sau de doua ori.
— Anul asta a fost omorît careva, Buck?
— Da. Unul de-al nostru şi unul de-al lor. Acum vreo trei luni, varul meu Bud, care avea paişpe ani, trecea calare prin padure, pe malul celalalt. Nu era înarmat, tîmpitul! Intr-un loc pustiu, aude el tropot de cai în spatele lui şi deodata îl vede pe moş Baldy Shepherdson care-l urmarea cu flinta în mîna si cu chica-i alba fluturînd în vînt. Şi-n loc sa sara de pe cal si sa se-ascunda într-un tufiş, Bud si-a zis ca ala n-o sa-l ajunga din urma. Dar babalîcu l-a fugarit aşa vreo cinci-sase mile, si se tot apropia de el. Pîna la urma, vazînd Bud ca totul e-n zadar s-a oprit şi s-a întors, ca sa nu fie împuşcat pe la spate, ma-nţelegi, iar moşul a tras în el şi l-a curaţat. Numai ca nu s-a bucurat el prea mult de norocul asta, fiindca n-a trecut nici o saptamîna şi ai noştri i-au facut de petrecanie.
— Ce las si moşul ala, Buck!
— N-aş crede ca era las. Dar de unde! Printre Shepherdsoni n-ai sa gaseşti nici un las. Si nici printre Grangerforzi. Odata, batrînul ala a fost atacat de trei Grangerforzi, dar le-a ţinut piept jumate ceas şi i-a batut pîn la urma, macar ca "ei erau calari. Mosu a descalecat, s-a ascuns dupa o stiva de lemne şi si-a pus calul în faţa, ca sa-l fereasca de gloanţe. Grangerforzii, care ramasesera calari, s-au învîrtit în jurul batrînului, tragînd întruna în el. Dar nici el nu s-a lasat mai prejos. Batrînul si calul lui au ajuns acasa ciuruiţi si schilodiţi ca vai de capul lor, dar pe Grangerforzi au trebuit sa-i duca alţii, pe sus. Unul daduse ortul popii, iar altul a crapat a doua zi. Nu, fraţioare, afla de la mine ca-şi pierde vremea de pomana al de cauta laşi printre Shepherdsoni. Nu se naşte aşa scula în neamul lor.
Duminica urmatoare ne-am dus cu toţii la biserica, pe cai, fiindca era cam departe, la vreo trei mile de casa. Barbaţii, pîna si Buck, au luat cu ei flintele, iar în biserica le-au ţinut între genunchi sau rezemate de perete, ca sa le aiba la îndemîna. Shepherdsonii tot aşa.
Predica n-a fost cine ştie ce, ia acolo nişte povesti despre iubirea aproapelui si alte asemenea parascovenii nesarate. Toata lumea a zis însa ca a fost o predica faina şi în drum spre casa nu s-a vorbit decît despre asta. La toţi le turuia gura despre credinţa, despre fapte bune, despre harul dumnezeiesc, despre antepredestinare si mai ştiu eu ce, încît ma gîndeam cu jale: mai rar o duminica plicticoasa ca asta. Cam la vreo ora dupa prînz, aţipisera cu toţii, unii în jilţurile lor, alţii prin odai. Incepusem sa ma cam plictisesc. Buck dormea tolanit pe iarba, lînqa un dulau. M-am dus în odaia noastra, cu gîndul sa trag şi eu un pui de somn. Dragalaşa domnişoara Sofia statea în uşa odaii ei, care era alaturi de-a noastra. Cum m-a vazu, ma trase înauntru, închise uşa încetişor şi ma întreba daca ţin la ea. I-am raspuns ca da. Apoi ma întreba daca vreau sa-i fac un bine, dar fara sa spun nimanui. I-am zis ca vreau, îmi spuse atunci ca si-a uitat biblia în biserica, între alte doua carţi, şi ma roaga sa ma duc într-ascuns acolo si sa i-o aduc înapoi, fara sa suflu nimanui o vorba. Am primit. M-am strecurat afara şi am pornit Spre biserica. Acolo nu mai era nimeni, în afara de vreo doi-trei porci, care patrunsesera înauntru, gasind uşa descuiata. Vara, porcii se dau în vînt dupa pardoselile de lemn, fiindca ţin racoare. Aţi bagat de seama ca mai toţi oamenii se duc la biserica doar de nevoie, în vreme ce porcii se duc de placere?
"O fi ceva la mijloc — îmi ziceam. Nu-i firesc ca o fata sa tremure atîta pentru o biblie!" Am scuturat cartea si, ce sa vezi, din ea cazu un bileţel pe care cineva scrisese c-un plaivaz: "Doua si jumatate." Am mai cercetat eu, dar n-am mai gasit nimic. Nu pricepeam ce-i cu bileţelul, aşa ca l-am pus la loc în carte şi m-am întors acasa. Domnişoara Sofia, care ma aştepta în pragul odaii ei, ma trase înauntru si închise uşa. Apoi frunzari cartea pîna gasi bileţelul. Cum îl citi, se lumina la faţa şi, pîna sa ma dumeresc, ma lua în braţe şi ma strînse tare, zicîndu-mi ca-s cel mai bun baiat din lume şi sa nu spun nimanui unde am fost. Se aprinsese la faţa şi ochii îi straluceau, ce mai, era grozav de frumoasa. Am ramas uluit. Cînd mi-am venit în fire am întrebat-o ce-i cu bileţelul ala. "L-ai citit?" m-a lua ea la rost. I-am raspuns ca nu. Atunci ma întreba daca ştiu sa citesc. I-am raspuns ca ştiu doar buchiile mari. Rasufla uşurata şi, lamurindu-ma ca bileţelul nu-i decît un semn de carte, îmi spuse ca acum pot sa ma duc la joaca.
Am luat-o încetişor spre rîu, gîndindu-ma la cele în-tîmplate. Curînd, am bagat de seama ca negrul meu ma urmareşte. Cînd casa nu se mai zari, îşi roti o clipa privirile, apoi veni în fuga si-mi spuse:
— Domnu Jorj, vino în balta, sa-ţi arat un cuib mare de şerpi.
"Curios lucru — mi-am zis. Mi-a mai spus-o şi ieri. S-ar cuveni sa ştie ca nimanui nu-i plac şerpii în aşa hal, încît sa umble dupa ei. Dar ce-o fi urmarind?"
— Bine, ia-o nainte! i-am spus.
M-am ţinut dupa el vreo jumatate de mila; apoi a luat-o prin balta si-a mai mers înca vreo jumatate de mila, cu picioarele-n apa pîna la glezne. Am ajuns la un mic grind uscat si plin de copaci, tufişuri şi liane. Negrul îmi spuse:
— Mai mergi cîţiva paşi, domnu Jorj. Acolo este. Eu i-am vazut şi nu mai vreau sa-i vad.
Şi merse mai departe, pîna ce pieri dupa nişte copaci.
Tot umblînd, am dat de o poieniţa mare cît un iatac si împresurata de liane, în mijlocul ei dormea un om — Dumnezeule! era bunul meu Jim!
L-am trezit, fiind sigur ca n-o sa-si creada ochilor cînd m-o vedea iaraşi, dar nici vorba de aşa ceva. Aproape ca i-au dat lacrimile de bucurie, însa mirat nu era. Mi-a povestit ca în noaptea aia a înotat dupa mine; îmi auzise strigatele, dar nu cutezase sa raspunda, de teama sa nu fie prins şi dus din nou în robie.
— M-am julit si n-am putut înota repede, de-aia am ramas mult în urma ta. Cînd tu ai ieşit din apa, mi-am zis c-o sa te ajung poate pe mal, fara sa te strig, dar cînd am vazut casa aia, am mers mai încet. Eram prea departe ca s-aud vorbele alora, si mi-era frica de cîini. Cînd s-a facut iar linişte, am ştiut ca tu eşti în casa, aşa ca am intrat în padure, ca s-aştept pîn-a doua zi. In sori, am vazut nişte negri, care se duceau la cîmp. Ei m-au adus in locul asta, unde cîinii nu ma pot mirosi, din pricina apei. Noaptea, negrii mi-aduc de mîncare şi-mi spun ce maî face Huck.
— De ce nu i-ai zis lui Jack al meu sa m-aduca aici mai curînd, Jim?
— N-avea rost sa te chem înainte de-a putea face ceva. Dar acum, totu-i bine! Cum a putut, Jim a cumparat oale, si cratiţi, şi mîncare, şi-a dres pluta noaptea, cînd ...
— Care pluta, Jim?
— Pluta noastra a veche.
— Nu cumva vrei sa spui ca pluta noastra n-a fost facuta ţandari?
— Nu, n-a fost. A fost ea rau paradita, mai ales la un capat, dar paguba nu-i mare, decît ca ni s-au pierdut mai toate lucrurile. Daca nu ne dadeam aşa la fund şi nu înotam sub apa, si daca n-ar fi fost aşa întuneric, iar noi n-am fi fost aşa speriaţi, si-asa natafleţi, am fi putut scapa si pluta. Da şi-aşa e bine, fiindca acum pluta-i ca noua-nouţa, şi-avem şi-o gramada de lucruri noi în locul alora
pierdute.
— Dar, Jim, cum de-ai pus iar mina pe pluta? Ai prins-o?
— Cum sa prinzi o pluta în padure? Nişte negri au gasit-o pe o stînca, în cotul rîului, si-au ascuns-o într-o gîrla, sub salcii. Pe urma, s-au ciondanit atîta pentru ea, ca am prins de veste curînd şi atunci i-am împacat pe toţi, zicîndu-le ca pluta nu-i a lor, ci a lui Jim şi Huck. "Ce, vreţi sa mîncaţi papara pentru c-aţi jefuit un tînar gentleman alb?" P-orma le-am dat zece cenţi de caciula si-au fost foarte mulţumiţi. Ziceau ca n-ar fi rau sa dibuie cît mai multe plute, ca sa fie si mai bogaţi. Negrii aştia-s tare buni cu mine şi nu trebuie sa le cer de doua ori ceva, ca-mi dau numaidecît. Jack asta e un negru cumsecade şi mare pişicher.
— Da, aşa-i. Nici nu mi-a spus ca eşti aici. Mi-a zis sa vin sa-mi arate o gramada de şerpi de balta. Daca se-ntîmpla ceva, el nu-i amestecat cu nimic. Poate sa spuna ca nu ne-a vazut niciodata împreuna, si chiar aşa e.
Nu vreau sa vorbesc mult despre cele întîmplate în ziua urmatoare. Am sa fiu foarte scurt; M-am trezit în zori şi ma pregateam sa ma-ntorc pe partea ailalta si sa-mi vad de somn, dar am bagat de seama ca în jur era o tacere neobişnuita. Nu se simţea nici o mişcare. Pe urma am vazut ca Buck nu era acolo. Mirat din cale-afara, m-am sculat din pat si am coborît. Nu se vedea ţipenie de om, nicaieri. Era o linişte de mormînt. La fel si afara. "Ce sa fie?" ma întrebam.
Lînga stiva de lemne, am dat peste Jack al meu.
— Ce se-ntîmpla pe-aici? zic eu. El, de colo:
— Nu ştiţi, dom Jorj?
— Nu, nu ştiu.
— Miss Sofia a fugit! Zau aşa! A fugit noaptea, nimeni nu ştie cînd. A fugit sa se marite cu tînarul ala Harney Shepherdson, aşa se spune. Familia a bagat de seama abia acum jumate ceas şi de-atunci n-a pierdut vremea, zau. N-am pomenit oameni sa se înarmeze şi sa-ncalece mai iute. Cucoanele s-au dus sa dea de veste la rude, iar Saul, batrînu şi baieţii au pornit calari, cu flintele, pe mai în sus, ca sa-l prinza pe tînafu ala şi sa-l omoare înainte ca el sa treaca rîul cu duduia Sofia. O sa fie tambalau mare, zau!
— Hm! Buck a plecat fara sa ma trezeasca.
— Nu-i de mirare. N-au vrut sa te amestece şi pe matale. Dom Buck şi-a încarcat flinta şi-a zis ca ori pune mîna pe un Shepherdson, ori se curaţa. Acolo-s atîţia Shepherdsoni, ca pune şi el mîna pe unu, dac-are noroc. Am luaţ-o la fuga pe cararea de pe mal. Deodata am auzit împuşcaturi, undeva, departe. Cînd am ajuns în apropierea cabanei şi a stivei de lemne de lînga debarcader, m-am furişat printre copaci şi tufişuri pîna mi-am gasit un loc bun si m-am caţarat într-o rachita, de unde puteam privi fara sa fiu vazut. Nu departe de ascunzatoarea mea era o stiva înalta de lemne, întîi m-am gîndit sa m-ascund în spatele ei, dar poate ca-i mai bine ca n-am facut-o.
In faţa cabanei se-nvîrteau vreo patru-cinci oameni calari, zbierînd şi înjurînd de mama focului si-ncercînd zadarnic sa se apropie de doi baieţi ascunşi îndaratul stivei de lemne de lînga debarcader. De cîte ori vreunul din ei încerca sa se apropie de stiva, venind dinspre mal, cei doi baieţi trageau asupra lui, dindaratul stivei, unde se ghemuisera spate-n spate ca sa se apere si dintr-o parte şi din cealalta.
In curand calaretiipornira spre cabana. Atunci unul dîn baieţi se ridica şi ochi bine pe deasupra gramezii de lemne: unul din calareţi se pravali din şa. Ăilalţi descalecara, îl apucara pe ranit şi se îndreptara cu el $pre cabana, în aceeaşi clipa însa, baieţii o luara la goana/şi pîna sa bage de seama calareţii, ei şi facusera jumatate din drumul ce-i desparţea de copacul în care ma cocoţasem. Vazîndu-i, ailalţi sarira pe cal şi ţuşti! dupa ei.
Se apropiau repede, dar ai doi aveau un avans prea mare ca sa mai poata fi ajunşi din urma. Baieţii erau acum lînga stiva de lemne din faţa copacului meu. Se ascunsera îndaratul ei, aşa ca acum iar stateau mai bine ca urmaritorii lor. Unul din baieţi era Buck, iar alaialt un flacau subţirel, de vreo nouasprezece ani.
Calareţii se-invartira ce se-nvîrtira, apoi îşi vazura de drum. De îndata ce nu s-au mai zarit, l-am strigat pe Buck. Auzindu-mi glasul, Buck nu ştia ce sa creada. Parea mirat din cale-afara. In cele din urma îmi spuse sa fiu cu ochii-n patru si sa-i dau de veste cînd calareţii se vor ivi din nou. De buna seama ca puneau ceva la cale şi ca n-aveau sa zaboveasca mult. As fi dat orice sa nu mai fiu în rachita aia, dar nu îndrazneam sa cobor. Buck începu sa zbiere şi sa înjure, zicînd ca el si varu'su Joe (asta era celalalt baiat) nu încheiasera înca socotelile pe ziua aceea. Mi-a mai zis ca taica-su şi cei doi fraţi fusesera omorîţi, la fel şi vreo doi-trei din tabara duşmana. Cica Shepherdsonii le întinsesera o cursa. Buck spunea ca taica-sau si ai doi fraţi ar fi trebuit sa aştepte sosirea rudelor, fiindca aşa Shepherdsonii erau prea tari. L-am întrebat ce se întamplase cu tanarul Harney şi cu domnişoara Sofia; mi-a raspuns ca trecusera pe malul celalalt si scapasera. Mi-a parut tare bine. Dar sa-l fi vazut pe Buck cum spumega de ciuda ca nu izbutise sa-l omoare pe Harney în ziua în care trasese în el! Era ceva nemaipomenit!
Deodata se auzi poc! poc! poc! Calareţii se furişasera prin padure si veneau acum pe la spatele lor, fara cai. Baieţii, raniţi amîndoi, o luara la goana spre fluviu şi se aruncara în apa. In timp ce înotau la vale, ailalţi alergau pe mal tragînd dupa ei şi uriînd:
— Moarte lor! Nu-i lasaţi!
Simţeam ca mi se face rau si era cît pe ce sa cad jos. N-am de gînd sa povestesc tot ce s-a-întîmplat, de teama sa nu mi se faca iaraşi rau. Mai bine n-as mai fi ajuns la mal în noaptea aia de pomina, decît sa vad asemenea grozavii! N-am sa le pot uita niciodata. Ma urmaresc şi-n vis!
Am ramas în copac pîna a-nceput sa se-ntunece. Mi-era frica sa cobor. Din cînd în cînd auzeam împuşcaturi, departe în padure. De vreo doua ori am vazut mici cete de oameni înarmaţi pîna-n dinţi, trceînd în goana cailor, dincolo de cabana. "Va sa zica — ma gîndeam — batalia nu s-a ispravit înca." Eram tare abatut si-mi pusesem în gînd sa nu ma mai apropii niciodata de casa aia, nu de alta, dar ma simţeam niţelus vinovat si eu. Acum îmi dadeam seama ca în bileţelul ce-l adusesem scria ca duduia Sofia urma sa se întîlneasca cu Harney undeva, la ora doua şi jumatate, ca sa fuga cu el. Şi ma gîndeam c-ar fi trebuit sa-i povestesc tatalui Sofiei despre bileţel si despre purtarea ei ciudata; poate c-atunci ar fi încuiat-o în odaie-şi prapadul asta n-ar mai fi avut loc niciodata.
In cele din urma, am coborît din ascunzatoare si m-am tîrîit niţel pe malul apei, pîna ce am dat de cele doua trupuri care zaceau lînga mal. Le-am tras afara, le-am acoperit feţele şi am şters-o cît am putut mai iute. Mi-au dat lacrimile cînd a~n acoperit fata lui Buck, nu de alta dar se purtase frumos cu mine!
Intre timp se întunecase. Nu m-am apropiat de casa, ci am luat-o prin padure spre balta. Vazînd ca Jim nu era pe grind, am zbughit-o spre gîrla, croindu-mi drum printre salcii: ardeam de nerabdare sa ma sui pe pluta şi sa scap odata de locul ala blestemat. Dar pluta nu era acolo. Ţii, ce spaima am tras! A trecut aproape un minut pîna sa-mi vin în fire. Am început sa strig; un glas îmi raspunse, la vreo douazeci de paşi de mine:
– Dumnezeule! Tu eşti, Huck? Nu face zgomot!
Era glasul lui Jim şi ma bucuram din cale-afara sa-l aud. Am mai alergat puţin pe mal si-am sarit pe pluta. Jim ma lua în braţe şi ma strînse la piept, fericit ca ma vede.
— Domnul sa te binecuvînteze, baiete! Eram sigur ca tu iar ai murit. Jack a venit aici si mi-a spus c-ai fost împuşcat, fiinca nu te-ai mai întors acasa. Eram gata sa plec cu pluta pîn la capatul gîrlei ca s-o iau din loc îndata ce vine Jack si-mi spune ca tu chiar ai murit. Doamne, ce bine ca te-ai întors, Huck!
— Da — îi raspunsei — bine ca s-a ispravit. N-au sa ma gaseasca şi-au sa-şi închipuie ca am fost omorît si ca m-a dus apa la vale. Colo sus e ceva care-o sa-i faca sa creada asta. Nu mai sta, Jim, da-i drumul cît poţi mai repede!
M-am simţit la largul meu abia cînd pluta a ajuns cu vreo doua mile mai jos, pe Mississippi. Atunci am scos felinarul şi l-am agaţat, socotindu-ne din nou liberi şi la adapost. Cum nu mai pusesem nimic în gura de ieri, Jim îmi aduse nişte turte de malai cu smîntîna şi o costiţa de porc cu varza şi verdeţuri; nimic nu-i mai bun pe lumea asta cînd e bine gatit.
Am petrecut de minune, înfulecînd si sporovaind cu Jim. Eram fericit ca scapasem de dihoniile alea. Cît despre Jim, nu mai putea de bucurie ca scapase de balta. Amîndoi eram de parere ca nu-i pe lume casa mai buna ca pluta. In alte locuri oamenii traiesc înghesuiţi, claie peste gramada, dar pe o pluta e cu totul altfel ... Te simţi slobod şi la largul tau.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 18
Aceasta pagina a fost accesata de 603 ori.