• Biografie
• Opera
• Poze
• Filme

Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 19

Trecura vreo doua-trei zile. Mai bine zis se scursera — atît de liniştite, senine şi frumoase au fost. Iata cum ne-am petrecut vremea. Prin parţile acelea, fluviu era grozav de mare, sa tot fi avut o mila şi jumatate largime. Noaptea pluteam, iar ziua stateam ascunşi. Cum mijea de ziua, ne opream şi priponeam pluta — de obicei în apa liniştita de lînga un ostrov. Gaseam acolo rachite şi salcii, taiam niscaiva crengi şi acopeream pluta. Apoi puneam undiţele, intram în apa si înotam, ca sa ne mai racorim. Dupa aia, ne aşezam pe fundul nisipos — în locurile unde apa ne venea pîna la genunchi — şi aşteptam rasaritul. Nu se auzea nici un zgomot, totul era tacut, de parca ar fi dormit întreaga lume. Cînd si cînd se auzea doar oracaitul broaştelor. Primul lucru pe care-l zareai cînd îţi aruncai ochii peste întinderea apelor era fîşia întunecata a padurilor de pe celalalt mal. Altceva nu puteai desluşi. Apoi pe bolta cerului se ivea un zbenghi-alb, care creştea din ce în ce. în departate fluviul ser limpezea, iar apa nu mai era neagra, ci cenuşie, începeai sa -zareşti nişte pete fumurii, care pluteau pe apa. Erau tot felul de vaporaşe. Mai vedeai şi nişte dungi negre — plutele. Uneori auzeai scîrţîitul unei lopeţi sau, larma de glasuri învalmaşite; era atît a linişte, ca sunetele se auzeau de hat de departe.
Nu trecea mult si zareai pe apa o dîra, si, dupa cum arata, îţi dadeai seama ca acolo-i o stanca de care se-spargeau valurile de lasau dîra aia. Vedeai pe urma cum ceaţa se ridica de pe apa în valatuci, dezvaluind privirilor fluviul şi zarea de foc a rasaritului. Pe malul celalalt, la marginea padurilor, se desluşea atunci o cabana, de buna seama un depozit cte cherestea, din care nişte hoţomani furasera cît putusera, stivuind restul lemnelor în aşa fel, încît prin deschizaturile dintre ele ar fi încaput şi un cîine. Apoi se stîrnea dintr-acolo o boare placuta care te-nviora şi-ţi umplaa narile cu miresmele dulci ale copacilor si florilor. E drept ca uneori aducea şi cîte o* duhoare grea de peşte putred, de-ţi venea sa-ţi iei lu-mea-n cap. Da p-orma se facea ziua de-a binelea, toate-cele rîdeau în soare şi pasarelele ciripeau de zor. Nu se mai zarea nici o dîra de fum. Ne duceam şi scotc-am niscaiva peşti din cei prinşi în undiţe, şi ne încropeam; prmzisorul. Dupa aceea ne uitam la apa pustie şi leneveam aşa pîna ne fura somnul. Ne trezeam apoi fara sa ştim de ce, şi ne uitam sa vedem. Uneori zaream un vapor care venea la deal, huruind pe lînga celalalt mal, dar aşa de departe, ca nu puteai spune despre el decît ca are roata la spate sau într-o latura. Vreme de-o ora dupa aceea n-auzeai şi nu vedeai nimic — o pustietate fara margini, în sfîrşit, se zarea hat-departe o pluta pe care vreun coblizan spargea lemne, dupa obiceiul plutaşilor; vedeai cum luceşte toporul care izbea, dar n-auzeai nimic; apoi vedeai cum se ridica iar şi abia cînd se afla din nou deasupra capului, auzeai izbitura — poc! Zgomotul zabovise niţeluş deasupra apei pîna s-ajunga la noi! Şi uite-asa ne petreceam ziua, lenevind şi ascul-tînd liniştea.
Odata se lasa o ceaţa deasa şi pe toate plutele si barcile oamenii începura sa bata toba în tinichele, ca sa nu dea peste ei vreun vapor. O mahuna sau o pluta trecu atunci atît de aproape de noi, ca am putut desluşi vorbele, sudalmile si rîsetele oamenilor, fara sa-i vedem deloc. Ţi se facea parul maciuca, zau aşa! Parca treceau naluci prin vazduh. Jim zicea chiar ca-s strigoi.
— Vezi-ţi de treaba — i-am spus. Un strigoi n-ar zi ce "Mama ei de ceaţa!"
De cum se-ntuneca, o porneam. Cînd ajungeam în mijlocul rîului, lasam pluta sa lunece în voie, apoi ma aprindeam lulelele si ne balaceam picioarele în apa, vorbind despre cîte-n luna şi-n stele. Stateam despuiaţi zi şi noapte bineinţeles, cînd ne dadeau pace ţînţarii, fiindca straiele noi pe care mi le dadusera ai din neamul lui Buck erau prea frumoase ca sa ma simt bine în ele, şi-apoi nu prea-mi placea mie sa umblu înţolit. Uneori se întîmpla ca tot rîul sa fie al nostru ceasuri întregi, în departare se zareau malurile si ostroavele. Cînd si cînd licarea cîte o lumina: cine ştie, poate era vreo luminare ce pîlpîia în ferestruica vreunei cabane. Alteori vedeai pe întinsul apei o lumina aprinsa pe-o pluta sau într-o mahuna, si venea dintr-acolp zvon de scripca sau de cîntec ... Sa tot traieşti pe-o pluta! Deasupra noastra se întindea cerul spuzit de stele; stateam tolaniţi pe spate şi le priveam, întrebîndu-ne daca le facuse cineva dinadins sau erau acolo dintotdeauna. Jim zicea ca le facuse cineva, dia eu socoteam ca erau de cînd lumea acolo — prea erau multe ca sa fi avut cineva vreme sa le faca. Jim îşi dadu cu parerea ca le-o fi ouat luna. Ei, aşa mai mergea, aşa ca n-am mai zis nimic. La urma urmelor, tot ce se poate. Ce, nu vazusem eu mai demult o broasca, lepadînd aproape tot atîtea oua?
Ne uitam şi la stelele care cadeau, urmarindu-le dîra de lumina. Jim zicea ca stelele cazatoare se stricasera şi d-aia erau azvîrlite din cuib.
O data sau de doua ori pe noapte zaream cîte un vapor lunecînd prin bezna şi slobozind din cînd în cînd pe coşuri o ploaie de stele care cadeau în apa. Era o minunaţie! Apoi vaporul pierea dupa un cot al fluviului, luminile nu i se mai zareau si huruitul contenea. Peste ape se aşternea din nou liniştea. Şi iata ca multa vreme dupa ce vaporul pierise, valurile stîrnite de el ajungeau pîn la
Şalupa mica cu pînze noi, hurducînd un pic pluta, si dupa aceea nu mai auzeam nici un zgomot, afara doar de oracaitul broastelor.
Dupa miezul nopţii, cei de pe uscat se duceau la culcare şi atunci, vreme de doua-trei ceasuri, malurile ramîneau negre, nu se mai zarea nici o lumina în ferestrele caselor. Luminile alea erau ceasornicul nostru: cînd se ivea cea dinţii, însemna ca dimineaţa-i aproape, aşa ca ne cautam un cotlon, în care sa ne putem ascunde cu pluta.
Intr-o dimineaţa, pe la cîntatori, am gasit o barca si m-am dus cu ea la mal. Nu era departe, doar vreo doua sute as metri, dar trebuia sa treci printr-o bulboana.
Ajuns la mal, am luat-o în sus cale de vreo mila, pe o gîrla strajuita de o padure de chiparoşi; voiam sa vad de nu-s pe-acolo niscaiva fragi. Tocmai cînd treceam prin-tr-un fel de vad, am zarit doi oameni care coborau în goana mare poteca. "S-a zis cu mine!" m-am gîndit, fiindca ori de cîte ori vedeam pe cineva alergînd, îmi închipuiam ca alearga dupa mine sau dupa Jim. Ma pregateam sa-mi iau talpaşiţa, dar aia erau prea aproape acum şi se rugau de mine sa le vin în ajutor. Ziceau ca sînt urmariţi, deşi nu facusera nimanui nici un rau; dupa ei gonea, cica, o ceata de oameni cu cîini. Ţineau morţiş sa sara în barca, da nu i-am lasat.
— Staţi, nu sariţi! Nu se-aud înca nici cîinii, nici caii oamenilor. Mai aveţi vreme sa mergeţi prin desiş, ca sa ieşiţi la gîrla ceva mai încolo; p-orma veniţi încoace prin apa şi va suiţi în barca. In felul asta cîinii au sa va piarda urma.
Mi-au ascultat povaţa. De îndata ce s-au suit în barca, am pornit cu ei spre insuliţa noastra. Dupa vreo cinci-zece minute se auzira de departe latraturi şi strigate. Urmaritorii se apropiau de gîrla, dar nu-i puteam vedea. Parea ca se oprisera cîteva clipe ca sa cerceteze -de jur-împrejur. Departîndu-ne, abia mai auzeam larma. Cînd am intrat în matca fluviului, lasînd în urma atîta padure, n-am mai auzit nimic — peste tot era linişte. Am vîslit spre insuliţa şi ne-am ascuns în desişul de rachite. Primejdia trecuse.
Unul din fugari avea vreo şaptezeci de ani, poate şi mai mult. Era chelbos şi avea favorite carunte. Purta o palarie ponosita, o camaşa albastra de lîna, slinoasa, şi nişte nadragi albaştri de dril, jerpeliţi, vîriţi de-a dreptul în bocanci. Mai avea şi o pereche de ghetre împletite — ba nu, n-avea decît una. Pe braţ îi atîrna un gheroc jerpelit, tot de dril, cu nasturi lustruiţi, de alama. Amîn-doi duceau cîte o traista mare, pîntecoasa şi mîncata de molii.
Celalalt avea vreo treizeci de ani şi era îmbracat la fel de fistichiu.
Dupa ce am îmbucat ceva, ne-am aşezat la vorba şi mi-am dat seama numaidecît ca ai doi nu se cunoşteau.
— Ce paţişi? îl întreaba chelul pe celalalt.
— Vindeam un articol care scoate piatra de pe dinţi. .. şi înca cum o mai scoate, cu smalţ cu tot, zau! S-a întîmplat însa sa zabovesc o noapte mai mult decît se cuvenea. Tocmai ma pregateam sa dispar, cînd te-am întîlnit în partea ailalta a tîrgului. Mi-ai zis ca eşti urmarit si m-ai rugat sa te ajut sa scapi din încurcatura. Ţi-am raspuns atunci ca şi eu sînt la strîmtoare si ţi-am propus s-,o ştergem împreuna. Asta-i toata povestea. Dar mataluţa ce-ai paţit?
— Pai, sa vezi. De vreo saptamîna eram acolo într-o misie de propaganda contra alcoolului. Muierile, si alea tinere şi alea batrîne, nu mai puteau dupa mine, fiindca-i muştruluiam grozav pe beţivani, zau aşa, şi nu le luam mai mult de cinci-sase dolari pe seara, zece cenţi de caciula, iar copiii si negrii pe daiboj. Afacerea a mers struna tot timpul, pîna aseara, cînd nu ştiu cine-a raspîndit zvonul ca trag la masea pe ascuns, ca sa-mi treaca vremea. Azi-dimineaţa m-a trezit un negru şi mi-a zis ca oamenii se strîng pe tacute, cu cîini si cu cai, si ca într-o jumatate de ceas au sa fie gata şi-au sa porneasca dupa mine ca sa ma-nhaţe. Si de-au sa puna mîna pe mine, au sa ma tavaleasca-n catran şi în fulgi şi au sa ma plimbe prin tîrg, calare pe-o prajina. N-am mai stat sa-mi beau cafeluţa, îmi trecuse foamea.
— Asculta, batrîne! spuse celalalt. Ce-ai zice sa ne asociem? Ne-am potrivi de minune.
— Nu zic ba. In ce branşa lucrezi ... de obicei?
— De meserie sînt tipograf. Ma ocup niţel si cu hapurile. P-orma sînt şi actor de teatru, mai ales tragedian. La o adica, sînt hipnotist şi frenolog. Dau lecţii de canto si geografie, aşa din cînd în cînd, pentru variaţie, mai ţin si conferinţe uneori, ehei! fac o sumedenie de lucruri, ori-ce-mi pica la îndemîna, numai munca sa nu fie. Dar matale cu ce te ocupi?
— Pe vremuri, am fost doftor. Am lucrat mult în branşa asta. Al mai bine ma pricep sa pun mîinile pe cap alora loviţi de dambla, de cancer sau de alte boleşniţe. Ma pricep şi la ghicit, cînd am pe cineva care sa afle dinainte cîte ceva din viaţa clientului. La nevoie, sînt şi predicator, ştiu sa pun pe roate o întrunire religioasa, şi o fac şi pe misionarul.
O vreme tacura amîndoi. Apoi al mai tînar începu sa ofteze:
— Vai, ce-am ajuns!
— Ce te vaieţi! întreba chelbosul.
— Cînd ma gîndesc ce viaţa-am dus, ca acum sa ma înjosesc cu o asemenea tovaraşie!
Şi începu sa-şi ştearga colţul ochiului cu o cîrpa.
— Bata-te Dumnezeu! Ce, nu ţi-e destul de buna tovaraşia mea? se sumeţi chelul, cu arţag.
— Ba da, e destul de buna pentru unu ca mine. Asa-mi trebuie. Fiindca de ce-am decazut aşa, cînd eram aşa de sus? Din cauza mea. Dumneavoastra n-aveţi nici o vina, domnii mei, nu, departe de mine asemenea gînduri. Nu dau vina pe nimeni. Aşa-mi trebuie. Faca-se voia lumii asteia pacatoase. Dar ştiu un lucru: undeva s-o mai gasi o groapa şi pentru mine. Da-i nainte, lume, nu te lasa, ia-mi totul, totul, pe ai dragi, avutul, ia-mi totul, dar mormîntul ţiu, pe asta nu mi-l poci lua. Intr-o buna zi, am sa ma lungesc în groapa si-am sa uit de toate, iar biata-mi inima zdrobita o sa se odihneasca şi ea în sfîrsit!
Şi zicînd acestea, îşi sterse iar ochii.
— La naiba cu inima ta zdrobita! rosti chelul. Ce tot îi dai zor cu ea? Noi nu ti-am facut nimic.
— Ştiu ca nu mi-aţi facut nimic. Nu dau vina pe voi, domnilor. Mi-am facut-o cu mina mea, da, cu mîna mea! De-aia e bine ca sufar, e foarte bine şi nici nu ma plîng!
— Da ce-ţi facuşi, nene? Ce-ai fost de nu mai eşti?
— Vai, n-o sa ma credeţi. Aşa e lumea, nu crede niciodata. Dar ce conteaza? Nu-mi pasa! Taina naşterii mele.
— Taina naşterii tale? Vrei sa spui ca ...
— Domnii mei — zise celalalt, foarte serios — am sa v-o dezvalui, caci simt ca pot avea încredere în dumneavoastra. Ei bine, aflaţi ca sînt duce!
La auzul acestor cuvinte, lui Jim i se bulbucara ochii ca si mie tot aşa.
— Nu, e cu neputinţa! izbucni chelul.
— Ba da! Strabunicul meu, feciorul al mare al ducelui de Bridgewater, a emigrat în ţara asta cam pe la sfîrşitul veacului trecut, ca sa respire aerul curat al libertaţii. S-a casatorit aici si, la moartea sa, a lasat un fiu. Parintele lui a murit cam în aceeaşi vreme. Al doilea fecior al raposatului duce a pus mîna pe titlurile de nobleţe şi pe moşiile lui, nesocotind pe adevaratul duce, pe-atunei un prunc. Eu ma trag de-a dreptul din pruncul ala. Sînt adevaratul duce de Bridgewater. Şi iata-ma acum parasit, jefuit de întinsele mele moşii, prigonit de oameni, dispreţuit de lumea hapsîna, umblînd în zdrenţe, trudit, cu inima zdrobita si înjosindu-ma în tovaraşia unor raufacatori pe o pluta!
Lui Jim i se facu mila de el. Şi mie la fel. Am încercat noi sa-l ogoim, dar ne-a zis ca e-n zadar, ca-i în veci nemîngîiat. Daca i-am recunoaşte titlul, asta ar fi pentru el cea mai mare mîngîiere. I-am raspuns ca o sa i-l recunoaştem, numai sa ne spuie în ce fel. Ne-a aratat ca trebuie sa-i facem temenele cînd îi vorbim si sa-l luam cu "alteţa", "stapîne" sau "excelenţa". Nu se supara chiar daca-i spuneam "Bridgewater", fiindca, orisicit, asta-i un titlu, nu un nume oarescare. Ne-a mai zis ca unul din noi trebuie sa-l serveasca la masa şi sa-i faca toate hatîrurile.
Toate astea nu erau mare lucru, aşa ca i-am facut pe plac. La prînz, Jim statu în preajma lui şi-l servi, vorbindu-i cam aşa: "Alteţa voa-stra doreşte din felul asta sau din felul ala?" Se vedea limpede ca Jim era încîntat de treaba asta.
Batrînul însa era cam mahmur si nu scotea o vorba; se vedea ca-l sîcîie rasfaţul de care se bucura ducele nostru. Şi parca punea ceva la cale. Deodata, dupa prînz, spuse: .
— Asculta, Bilgewater, îmi pare rau de tot pentru dumneata, da sa nu crezi ca numai mataluţa ai avut necazuri de-astea.
— Nu zau?
— Ba chiar aşa. Nu eşti singuru care te-au lucrat alţii ca sa-ţi ia locu!
— Nu ma-nnebuni!
— Nu numai naşterea matale e învaluita în taina. Si zicînd acestea, Dumnezeule! începu sa bîzîie.
— Asculta, ce vrei sa spui?
— Bridgewater, pot avea încredere-n dumneata? întreba batrînul, suspinînd.
— Pîna la moarte! raspunse celalalt, apucînd mina batrînului şi strîngindu-i-o cu putere. Spune-mi care ti-e taina, vorbeşte!
— Bridgewater, eu sînt raposatul Delfin!
Va închipuiţi ce ochi am facut eu şi Jim.
— Ce-ai zis ca eşti? bîigui ducele.
— Da, amice, din pacate aşa e. Ai în faţa matale pe bietul Delfin disparut, pe Ludovic al şapspelea, feciorul lui Ludovic al saişpelea şi al Mariei Antoaneta.
— Dumneata? La vîrsta dumiiale? Vezi-ţi de treaba! Vrei sa spui ca eşti împaratul Carol cel Mare, raposatul. Trebuie ca ai pe puţin sase-şapte sute de ani!
— Din pricina necazurilor, Bridgewater, numai necazurile-s de vina, ele mi-au albit parul şi m-au facut sa chelesc aşa de timpuriu. Da, domnilor, în faţa ochilor dumneavoastra se afla în pantaloni albaştri de dril si în mare mizerie pribeagul, surghiunitul si greu încercatul rege al Franţei!
Şi începu sa boceasca aşa de tare, ca eu şi Jim nu mai ştiam ce sa facem; ne era mila, dar totodata ne parea bine si eram mîndri ca-l aveam printre noi.
Am încercat sa-l ogoim si pe el, la fel cum ogoisem si pe duce, ceva mai nainte.
— Degeaba va osteniţi — zise el — numai moartea ma mai poate ogoi, ca sa se ispraveasca odata cu toate necazurile. Totuşi, daca stau sa ma gîndesc, ma simt ceva mai uşurat cînd oamenii ma trateaza potrivit rangului meu, îngenunchind în faţa mea, spunîndu-mi "maiestate" servindu-ma al dintîi la masa si aşezîndu-se pe scaun numai cu îngaduinţa mea.
Jim şi cu mine am început sa-i spunem "maiestate" şi sa-i facem tot felul de hatîruri: la masa ramîneam în picioare pîna ce ne spunea ca putem sa ne-aşezam. Toate astea îi priira nespus de mult, astfel încît se înveseli si paru mai mulţumit. Dar ducele îl privea cam chiorîs: nu parea deloc bucuros de ceea ce se întîmpla, cu toate ca regele era prietenos cu el şi zicea ca strabunicul ducelui şi toţi ceilalţi doici de Bridgewater fusesera foarte stimaţi de taica-sau, care-i primea adeseori în palat. Ducele ramase însa multa vreme posac. La un moment dat, regele îi spuse:
— In tot cazul, sa ştii Bridgewater, ca o sa mai stam multa vreme împreuna pe pluta asta. Ce rost are sa fii bosumflat? Ne-am otravit viaţa. Ce-s eu de vina ca nu rn-am nascut duce şi ce eşti mataluţa de vina ca nu te-ai nascut rege? De ce sa-ţi mai faci sînge rau? Deviza mea e: ia lucrurile aşa cum sînt şi trage cît mai multe foloase de pe urma lor. Şi-apoi, nu-i chiar aşa de rau aici;
haleala-i berechet si viaţa-i uşoara. Hai, fa-te-ncoa, bate laba, duce, sa fim prieteni!
Ducele primi, spre bucuria mea şi a lui Jim. Ni s-a luat o piatra de pe inima, fiindca altfel, cu o duşmanie ca asta ar fi fost o nenorocire. Pe-o pluta, mai presus de orice, trebuie ca tot omul sa fie mulţumit si sa se poarte bine cu ailalţi.
Nu mi-a trebuit mult ca sa-mi dau seama ca mincinoşii aştia nu erau nici regi, nici duci, ci nişte potlogari de rînd. Dar n-am spus nimic si nici n-am lasat sa se vada ca ştiu. Am pastrat taina pentru mine — e al mai bun mijloc ca sa scapi de tambalau şi de bucluc. N-aveau decît sa ne ceara sa le spunem regi şi duci daca de asta atîrna liniştea familiei. Am socotit ca n-are rost sa-i spun nici lui Jim, mai bine sa nu ştie. Atîta lucru am învaţat şi eu de la taiea-meu, ca al mai bun mijloc ca s-o scoţi la capat cu asemenea oameni e sa-i laşi în voia lor.




Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 19


Aceasta pagina a fost accesata de 596 ori.