Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 20
Ne pusera o sumedenie de întrebari. Voiau neaparat sa ştie de ce acopeream pluta cu crengi si de ce ziua stateam, în loc sa ne vedem de drum. Nu cumva Jim e un negru fugar?
Eu, de colo:
— Doamne fereşte! Aţi mai vazut vreun negru sa fuga spre miazazi?
— Nu prea — încuviinţara ei.
In tot cazul, trebuia sa lamuresc lucrurile într-un fel.
— Ai mei — începui eu — locuiau în judeţul Pike din Missouri, acolo m-am nascut si eu. Au murit toţi afara de mine, de taica-meu şi de frate-meu Ike. Babacu si-a pus atunci în gînd sa desfaca gospodaria şi sa se duca sa stea pe capul lui unchi-meu Ben, care are un petic de moşie pe malul fluviului, cu vreo patruzeci şi patru de mile mai jos de New Orleans. Babacu era sarac lipit pamîntului şi pe deasupra mai era şi înglodat în datorii. Dupa ce le-a platit, n-au mai ramas decît vreo şaisprezece dolari, başca negrul nostru Jim. Cu averea asta n-am fi putut merge nici pe jos, daramite sa facem cu vaporul drumul asta de peste o mie patru sute de mile. Ei, si-asa, într-o buna zi, cam pe vremea cînd crescusera, apele, babacu avu norocul sa gaseasca pluta asta. Ce ne-am zis noi? Hai sa mergem cu ea pîna la New Orleans. Numai ca norocul tatii n-a ţinut mult. Intr-o noapte, un vapor a trecut peste botul plutei noasitre. Am sarit cu toţii în apa, sub roata vaporului. Eu şi cu Jim am ieşit teferi, dar babacu, care era cam afumat, şi Ike, care n-avea decît patru anişori, n-au mai ieşit. O zi-doua dupa aceea, am avut mult de furca cu oamenii care veneau cu barcile ca sa mi-l ia pe Jim, socotindu-l un negru fugar. De-aia nu mai plutim ziua. Noaptea nu se leaga nimeni de noi.
— Las pe mine — spuse ducele. Aranjez eu ceva ca sa putem pluti si ziua daca vrem. Am sa ma gîndesc si-am sa gasesc eu un clenci. Dar azi o sa fie la fel ca-nainte; nu de alta, dar n-avem nici un interes sa trecem ziua-n amiaza mare prin faţa oraşelului de colo. N-ar fi deloc sanatos.
Spre seara vremea se posomori. Mirosea a ploaie. Fulgerele sfîşiau poalele cerului, iar frunzişul începuse sa freamate. Ce mai, se vestea o vreme tare urîta.
Ducele şi regele se apucara sa ne cerceteze wigwa-mu, ca sa vada ce fel de culcuşuri avem. Al meu era un mindir de paie, dar era aur pe lînga patul lui Jim, care era facut din coceni de porumb. Cînd te culci pe-un pat ca asta, nu se poate sa nu-ţi intre-n coaste vreun cocean, iar cînd dai sa te întorci pe-o parte, panusele uscate încep sa fîşîie de parca te-ai rostogoli pe-un maldar de frunze veştede, şi-atunci te trezeşti. Ducele hotarî sa se culce în patul meu, dar regele se împotrivi.
— Credeam ca deosebirea de rang o sa te faca sa-ţi dai seama ca nu se cuvine ca eu sa dorm pe un pat de coceni. Fa bine, alteţa, şi culca-te mataluţa în el.
Pe mine si pe Jim ne trecura naduşelile, de teama ca cei doi au sa se ciorovaiasea din nou. Dar peste cîteva clipe, ne veni inima la loc, auzindu-l pe duce:
— Soarta destinului meu e sa fiu veşnic strivit în noroi sub calcîiul de fier al tiraniei. Nenorocul mi-a zdrobit sufletul, atît de semeţ odinioara. Poftim, ma supun. Asta mi-e ursita. Sint singur pe lume, nu-mi ramine decît suferinţa. Voi şti s-o îndur.
Cînd se întuneca de-a binelea, am dat drumul plutei. Regele ne porunci sa n-o abatem din sforul apei si sa nu aprindem nici o lumina, pîna ce n-om lasa mult în urma oraşelul.
Curînd am zarit un şirag de lumini — era oraşelul — şi-am lasat pluta s-alunece aşa vreo jumatate de mila. Cînd am ajuns cu vreo trei sferturi de mila mai jos, am agaţat felinarul, la vedere.
Pe la zece seara se porni ploaia, cu nişte vîntoase – si nişte trasnete nemaipomenite. Regele ne porunci la amîndoi sa stam de veghe pîna s-o mai îndrepta vremea. Dup-aceea, se furişa împreuna cu ducele în wig-wam, ca sa doarma. Cartul meu începea abia la miezul nopţii, dar n-as fi intrat înauntru chiar de-as fi avut pe ce sa dorm; nu de alta, da n-ai în toate zilele prilejul sa vezi o furtuna ca asta. Ţii, cum mai urla vîntul! în fiecare clipa ţîşnea cîte un fulger, care lumina crestele valurilor, vreo jumate mila jur-împrejur, şi-ţi dezvaluia ostroavele fumurii prin sita ploii şi copacii care se frîngeau sub smueiturile vîntului. Deodata auzeai: bum! si tunetul se rostogolea bolborosind prin vazduh, p-orma scapara iar un fulger si iar tevatura. Uneori venea cîte un val, mai-mai sa ma mature de pe pluta, dar nu-mi pasa, tot n-aveam nici o ţoala pe mine.
Cu stîncile nu prea aveam bataie de cap, fiindca la lumina fulgerelor care nu mai conteneau le puteam zari la timp ca sa le ocolim, strecurîndu-ne pe lînga ele.
Pe la miezul nopţii, cînd îmi veni rîndul sa stau de veghe, eram aşa de adormit, încît Jim îmi spuse ca sta el în locul meu, prima jumatate. Bunul meu Jim! Totdeauna se purta aşa.
M-am furişat aşadar în wigwam, dar vazînd ca n-am loc de picioarele regelui şi-ale ducelui, m-am culcat afara. Nu-mi pasa de ploaie, fiindca era cald si valurile se mai potolisera. Pe la vreo doua, însa, începura iaraşi sa creasca. Jim dadu sa ma cheme, dar se razgîndi, vazînd ca nu-s chiar aşa de mari ca sa faca vrea stricaciune. Numai ca se cam înşelase în privinţa asta, fiindca nu trecu mult şi un val uriaş ma arunca peste bord. Jim, sa se prapadeasca de rîs, nu alta. N-am mai pomenit negru sa rada aşa uşor ca el.
L-am schimbat în cart, iar Jim se culca si începu numaidecit sa traga la aghioase.
Curînd, furtuna se potoli de-a binelea. Cum am zarit cea dintîi lumina pe mal, l-am trezit şi ne-am apucat amîndoi sa vîrîm pluta într-o ascunzatoare.
Dupa gustarea de dimineaţa, regele scoase din buzunar nişte carţi de joc soioase si începu sa joace tabinet cu ducele, pe cinci parale partida. Cînd se plictisira, se hotarîra sa întocmeasca "un plan de bataie". Ducele scotoci prin tagirţa lui şi scoase din ea un teanc
de afişe mici, tiparite, pe care începu sa le citeasca cu glas tare.
Unul din afişe spunea ca "Vestitul doctor Armand de Montalban, de la Paris", va ţine "o conferinţa despre ştiinţa frenologiei", în locul cutare, în ziua şi luna cutare, intrarea zece cenţi şi ca "va întocmi fişe de caracter, la preţul de douazeci si cinci de cenţi bucata".
Ducele ne lamuri ca el era doctorul de Montalban. Pe-un alt afiş, el era "Celebrul tragedian Shakespear Garrick junior, de la teatrul Drury Lane din Londra". In altele aparea sub nume diferite şi savîrsea fel de fel de minuni: gasea apa şi aur cu o "bagheta magica", alunga "duhurile rele" si aşa mai departe.
— Dar — zise ei — amorul meu cel dintîi şi de pe urma e muza teatrului. Asculta, maria ta, te-ai suit vreodata pe-o scena?
— Nu, raspunse regele.
— Atunci, afla de la mine, rege detronat, ca pîn-ai a fii mai batrin cu trei zile, ai sa te sui în cel dintîi tîrg mai de doamne-ajuta care ne-o ieşi în cale, închiriem o sala si jucam scena duelului din "Richard al III-lea", şi scena balconului din "Romeo si Julieta". Ce zici de asta?
— Ce sa zic? Fac orice, numai parale sa iasa, Bridgewater. Dar îţi spun drept, nu ma pricep deloc la actorlîc şi n-am prea umblat pe la teatru. Eram prea mic cand taica-meu aducea actori la palat. Crezi c-ai putea sa ma-nveţi?
— E simplu ca buna ziua!
— Atunci, s-a facut. Tot aveam eu pofta de ceva mou. Hai sa-ncepem chiar acum.
Ducele îl lamuri cine era Romeo şi cine Julieta şi-i spuse ca de obicei el îl juca pe Romeo, aşa ca regele putea fi Julieta.
— Dar, duce, daca zici ca Julieta-i o fetişcana, nu crezi ca favoriţii mei carunţi si chelia asta au sa para cam nelalocul lor?
— Da de unde! Sa n-ai nici o grija. Mocîrţanii aia nici n-au sa bage de seama. Unde mai pui c-ai sa fii costumat, ceea ce schimba totul. Julieta sta la balcon şi se uita la luna, înainte de-a merge la culcare. E în camaşa de noapte si poarta pe cap o boneţica plisata. Uite costumele pentru roluri.
Scoase doua-trei costume din pînza de perdele — aistea cica erau armurile midivale pentru Rîchard al III-lea şi celalalt tip — apoi o camaşa lunga de noapte din pînza alba, si o boneta plisata. Vazînd ca regele-i mulţumit, ducele îşi scoase cartea şi citi rolurile cu un
glas mareţ, umflîndu-se în pene si schimonosindu-se ca s-arate cum trebuie jucat. Apoi îi dadu regelui cartea, spunîndu-i sa-şi înveţe rolul pe dinafara.
Cu vreo trei mile mai la vale era un tîrgusor priza. Dupa prînz, ducele ne înştiinţa ca nascocise ceva ca sa putem pluti şi ziua, fara nici o primejdie pentru Jim. Urma sa se duca în tîrgusor ca sa pregateasca totul.
Regele se hotarî sa-l însoţeasca, nu de alta, dar voia sa vada daca-i rost de vreo pricopseala pe acolo. Şi fiindca ni se ispravise cafeaua, Jim îmi zise c-ar fi bine sa merg si eu cu ei, ca sa fac rost de nişte cafea.
Cînd am ajuns în tîrgusor, nu se zarea nici ţipenie de om. Uliţele erau pustii şi tacute, ca-n zi de duminica. Un negru bolnav, care se prajea la soare într-o curte dosnica, ne spuse ca toata lumea, afara de ai prea tineri, prea bolnavi sau prea batrîni, era dusa la o întrunire religioasa, undeva în padure, la vreo doua mile de-acolo.
Regele îl întreba cam pe unde vine şi se hotarî sa se duca la întrunire ca sa vada daca-i rost de vreo învîrteala. Puteam veni şi eu daca voiam.
Ducele cauta o tipografie, în cele din urma am gasit una: era o chichineaţa deasupra unui atelier de tîmplarie. Tamplarii si tipografii plecasera la întrunire şî lasasera uşile deschise, în încaperea murdara era un talmes-balmeş nemaipomenit. Pe pereţi se vedeau pete de cerneala şi afişe înfaţişînd cai si negri fugari. Ducele îşi scoase haina si ne spuse ca acum are tot ce-i trebuie, aşa ca am pornit cu regele spre întrunirea religioasa.
Am ajuns într-o jumatate de ceas, leoarca de sudoare, fiindca era o zapuşeala grozava. Am gasit în padure vreo mie de oameni din tîrgusor şi din împrejurimi. Unii dintre ei strabatusera vreo douazeci de mile ca s-ajunga acolo.
Padurea gemea de caruţe şi de cai care mozoleau fin din chilnele caruţelor batînd din copite ca s-alunge muştele. Oamenii înjghebasera nişte dughene din bulumaci acoperiţi cu crengi, în dughenele astea vindeau limonada, turta dulce, pepeni, porumb tînar şi alte bunataţi.
Pentru predici pregatisera tot nişte hardughii de-astea, numai ca erau ceva mai mari si înauntru o gramada de oameni. Bancile erau facute din nişte lobde proptite pe cîte patru ţaruşi înfipţi în gauri anume taiate. Spatare n-aveau. Ai care predicau stateau pe nişte podini înalte, în fundul dughenelor. Femeile purtau palarii de soare, rochii de pînza ieftina sau de bumbac; doar vreo cîteva dintre alea mai tinere aveau rochii de stamba.
Unii flacai erau desculţi, iar caţiva copii n-aveau pe ei decit o camaşuica de pînza. Mai toate batrînele împleteau, iar flacaii faceau ochi dulci fetelor.
In prima dugheana în care am intrat, predicatorul tocmai începea o cîntare.
Cînta mai întîi doua antifoane, pe care toata lumea le îngîna cu evlavie. Ţi-era mai mare dragul sa-i auzi! Urlau mulţi si cîntau cu atîta osîrdie!
Dupa ce ispravira, predicatorul mai cînta doua irmoase, iar ei le îngînara si pe astea — şi uite-aşa mereu. Oamenii erau din ce în ce mai însufleţiţi si cîntau tot mai tare, dar pina la urma unii începura sa mormaie, iar alţii sa zbiere.
Atunci predicatorul îşi începu predica, da cu foc, nu aşa. Trecea de la un capat la celalalt al podinei, apoi se apleca spre mulţime, balabanindu-si braţele şi racnind cît îl ţinea gura. Cînd şi cînd, îşi ridica deasupra capului biblia, o deschidea si zbiera învîrtind-o în dreap-ia şi-n stinga:
— Iata şarpele viclean din pustie! Priviţi-l si temeţi-va pentru viaţa voastra!
La care oamenii raspundeau:
— Slava ţie, Doamne! A-a-m-i-n!
Iar dînsul îi dadea înainte, în vreme ce oamenii se tînguiau, gemeau, si ziceau amin.
— Veniţi, veniţi, la strana pocaiţilor! Veniţi, voi, pacatoşilor (amin!), voi, cei bolnavi şi suferinzi! (amin!) Veniţi, ologilor, schilozilor şi orbilor! (amin!). Veniţi, sarmanilor şi oropsiţilor care în hula traiţi (a-amin!) Veniţi toţi cei ce sînteţi osteniţi, pîngariţi si îndureraţi! Veniţi cu sufletul pocait si inima smer-ita! Veniţi cu zdrenţele, cu pacatele şi cu murdaria voastra! Apa curaţitoare e fara bani, iar vamile vazduhului sînt deschise, intraţi şi hodiniţi-va! (a-amin! Slava ţie, Doamne, aleluia!)
Şi da-i si da-i, tot aşa. Numai ca din pricina gemetelor si strigatelor nu se mai putea înţelege nimic din predica.
Din toate parţile se ridicau oameni care-şi faceau loc cu coatele şi cu pumnii prin mulţime, ca s-ajunga ia strana pocaiţilor. Şi cînd toţi pocaiţii, cu obrajii şiroind de lacrimi, se strînsera buluc în faţa podinei, începura sa cînte, sa urle si sa se tavaleasca pe jos ca nişte apucaţi.
Intr-acestea, regele se si pusese pe treaba; zbierînd mai tare ca toţi, îşi croi drum spre podina, iar predicatorul îl ruga sa vorbeasca mulţimii. Nu se lasa mult rugat si începu sa le spuna ca-i de meserie pirat şi ca facuse slujba asta vreme de treizeci de ani; în Oceanul Indian.
— Echipajul meu — urma el — a fost casapit primavara trecuta, într-o batalie grozava. De-aia m-am întors acasa, ca sa caut alţi oameni, dar, mulţumita Domnului, aseara am fost jefuit şi dat jos de pe corabie, far-o laţcaie. Acum sînt fericit. In viaţa mea n-am fost mai bucuros, fiindca ma simt alt om si fiindca abia acum ştiu ce-i fericirea. Aşa sarac cum sînt, am sa pornesc de îndata înapoi spre Oceanul Indian: am de gînd sa-mi petrec restul zilelor încercînd sa-i aduc pe piraţi pe calea cea buna. Nimeni nu-i mai nimerit pentru o treaba ca asta, caci cunosc toate bandele de piraţi din Oceanul Indian si, cu toate ca, neavînd un sfanţ, o sa-mi trebuiasca multa vreme pîn s-ajung acolo, tot am s-ajung, si de cîte ori am sa convertesc vreun pirat, am sa zic: "Sa nu-mi mulţumeşti mie, caci n-am nici un raeliit; mulţumeste-Le iubiţilor tai semeni din Pokeviile, fraţilor si binefacatorilor neamului, precum şi scumpului predicator de-acolo, al mai bun prieten al piraţilor!"
Şi zicand acestea, izbucni în plîns o data cu toţi ceilalţi.
Deodata cineva striga:
— Sa facem o cheta! O cheta, fraţilor!
Vreo sase inşi se repezira, gata-gata sa înceapa cheta, dar altcineva spuse:
— Mai bine sa treaca el pe la toţi cu palaria!
— Sa treaca, sa treaca! zisera toţi ceilalţi, în cap cu predicatorul.
Regele porni cu pantahuza prin mulţime, ştergîndu-şi lacrimile, binecuvîntînd în dreapta şi-n stînga şi mulţumind tuturora pentru bunatatea ce-o aratau sarmanilor piraţi din Oceanul Indian. Cîte o fetişcana nurlie venea la el cu lacrimi în ochi şi-l ruga sa-i dea voie sa-l pupe, ca sa nu-l uite niciodata. Puşlamaua nu zicea nu, ba pe cîte unele le saruta şi le îmbraţişa de cinci-sase ori. Il rugara sa mai stea o saptamîna în tîrguşor: toţi voiau sa-î gazduiasca — ar fi fost, cica, o mare cinste pentru ei.
Dar el le zise ca, din pacate, nu le poate îndeplini dorinţa, fiindca întrunirea avea sa ia sfîrşit chiar în ziua aceea si, pe deasupra, ardea de nerabdare s-ajunga în Oceanul Indian ca sa-si împlineasca datoria faţa de piraţi.
De îndata ce ne-am întors la pluta, regele începu sa numere banişorii. Strînsese la un loc optzeci şi şapte de dolari si şaptezeci şi cinci de cenţi, başca o vadra de rachiu, pe care o gasise sub o caruţa, cînd se întorcea prin padure.
— Una peste alta — spuse el — de cînd sînt eu misionar, n-am avut o zi mai buna ca asta. Orice s-ar zice, piraţii-s mai dihai decît paginii, cînd e vorba sa îmbrobodeşti cu ei o întrunire religioasa.
Cît despre duce, pîna la întoarcerea regelui, se ţinuse tare fudul cu ispravile lui, dar acum începu s-o lase mai moale. Nu-i vorba, nu statuse nici el cu mîinile-n sîn. Se aşezase în tipografia aia si primise o comanda de la doi ţarani care-i dadusera patru dolari ca sa le tipareasca nişte afişe pentru caii lor furaţi. Primise şi o comanda de zece dolari pentru anunţuri la ziar, dar fiindca oamenii plateau dinainte, le facuse rabat si-ncasase patru dolari.
Un abonament pe un an la ziar costa doi dolari, dar ducele nu se sfiise sa primeasca trei abonamente la jumatate dolar bucata, cu condiţia sa i se plateasca pe loc. Oamenii ar fi vrut sa-i plateasca abonamentele în lemne şi ceapa, dupa obiceiul pamîntului, dar el le închisese gura spunîndu-le ca abia cumparase firma şi ca ieftinise cît putuse preţul, cu gîndul sa lucreze numai contra bani peşin.
In sfîrşit, scrisese cu mîna lui o poezioara de trei stihuri, duioasa si melancolica, intitulata: "O, lume cruda, sfarma-mi zdrobita inimioara" şi o lasase, gata culeasa, spre a fi tiparita în ziar, fara nici o taxa.
Una peste alta, agonisise noua dolari si jumatate si spunea ca pentru o singura zi de lucru nu era deloc rau. Ne arata apoi un alt afiş, pe care-l tiparise pe gratis, fiindca era pentru noi. Avea pe el poza unui negru fugar, care purta pe umar o boccea prinsa de un baţ, iar dedesubt scria: "200 dolari recompensa".
Era vorba de Jim si-i dadea chiar toate semnalmentele, aratînd ca fugise iarna trecuta de pe plantaţia St. Jacques, aflata cu vreo patruzeci de mile mai jos de New Orleans, si ca pornise, de buna seama, spre miazanoapte. Mai zicea ca oricine-l va prinde şi-l va trimite înapoi va putea încasa recompensa şi cheltuielile de drum.
— Incepînd de mîine — spuse ducele — putem pluti si ziua, daca vrem. Cum vedem ca se apropie careva, îl legam pe Jim de mîini si de picioare, îl bagam în wig-wam si le aratam afişul asta, zicînd ca l-am prins undeva pe rîu şi, neavînd bani de vapor, am împrumutat pluta asta de la nişte prieteni si acum ne ducem în Sud, ca sa-ncasam recompensa. Fireşte ca lui Jim i-ar sta şi mai bine în lanţuri şi catuşe, da nu s-ar potrivi cu povestea ca sîntem saraci. Prea ar semana lanţurile cu nişte giuvaericale. Cel mai nimerit lucru e frînghia, trebuie sa respectam regula celor trei unitaţi, cum zicem noi în teatru.
Am fost cu toţii de parere ca ducele-i tare deştept şi ca de aci-nainte puteam pluti si ziua fara nici o teama. Ne gîndeam c-ar fi bine ca în noaptea aia sa ne departam cît mai mult de tîrguşor, ca sa scapam de taraboiul pe care aveau sa-l stîrneasca ispravile facute de duce în tipografia de acolo. Dupa aia, puteam pluti liniştiţi la vale.
Pîna la zece seara am stat ascunşi, fara sa scoatem o vorba. Apoi am dat drumul plutei, departîndu-ne de tîrguşor. Abia cînd acesta nu se mai zari, am aprins felinarul.
La patru dimineaţa, cînd veni sa ma scoale ca sa-l înlocuiesc în cart, Jim îmi spuse:
— Huck, tu crezi c-o sa mai întîlnim şi alţi regi pe drum?
— Cred ca nu, îi raspunsei.
— Atunci e bine. Unu-doi mai merge, da nu mai mulţi. Regele asta-i beat turta, şi ducele nu-i mai breaz.
Am aflat ca Jim îl rugase pe rege sa vorbeasca franţuzeşte, ca s-auda si el cum suna, dar regele-i spusese ca, fiind de atîta amar de vreme în ţara asta si trecînd prin atîtea necazuri, uitase limba.
Eu, de colo:
— Doamne fereşte! Aţi mai vazut vreun negru sa fuga spre miazazi?
— Nu prea — încuviinţara ei.
In tot cazul, trebuia sa lamuresc lucrurile într-un fel.
— Ai mei — începui eu — locuiau în judeţul Pike din Missouri, acolo m-am nascut si eu. Au murit toţi afara de mine, de taica-meu şi de frate-meu Ike. Babacu si-a pus atunci în gînd sa desfaca gospodaria şi sa se duca sa stea pe capul lui unchi-meu Ben, care are un petic de moşie pe malul fluviului, cu vreo patruzeci şi patru de mile mai jos de New Orleans. Babacu era sarac lipit pamîntului şi pe deasupra mai era şi înglodat în datorii. Dupa ce le-a platit, n-au mai ramas decît vreo şaisprezece dolari, başca negrul nostru Jim. Cu averea asta n-am fi putut merge nici pe jos, daramite sa facem cu vaporul drumul asta de peste o mie patru sute de mile. Ei, si-asa, într-o buna zi, cam pe vremea cînd crescusera, apele, babacu avu norocul sa gaseasca pluta asta. Ce ne-am zis noi? Hai sa mergem cu ea pîna la New Orleans. Numai ca norocul tatii n-a ţinut mult. Intr-o noapte, un vapor a trecut peste botul plutei noasitre. Am sarit cu toţii în apa, sub roata vaporului. Eu şi cu Jim am ieşit teferi, dar babacu, care era cam afumat, şi Ike, care n-avea decît patru anişori, n-au mai ieşit. O zi-doua dupa aceea, am avut mult de furca cu oamenii care veneau cu barcile ca sa mi-l ia pe Jim, socotindu-l un negru fugar. De-aia nu mai plutim ziua. Noaptea nu se leaga nimeni de noi.
— Las pe mine — spuse ducele. Aranjez eu ceva ca sa putem pluti si ziua daca vrem. Am sa ma gîndesc si-am sa gasesc eu un clenci. Dar azi o sa fie la fel ca-nainte; nu de alta, dar n-avem nici un interes sa trecem ziua-n amiaza mare prin faţa oraşelului de colo. N-ar fi deloc sanatos.
Spre seara vremea se posomori. Mirosea a ploaie. Fulgerele sfîşiau poalele cerului, iar frunzişul începuse sa freamate. Ce mai, se vestea o vreme tare urîta.
Ducele şi regele se apucara sa ne cerceteze wigwa-mu, ca sa vada ce fel de culcuşuri avem. Al meu era un mindir de paie, dar era aur pe lînga patul lui Jim, care era facut din coceni de porumb. Cînd te culci pe-un pat ca asta, nu se poate sa nu-ţi intre-n coaste vreun cocean, iar cînd dai sa te întorci pe-o parte, panusele uscate încep sa fîşîie de parca te-ai rostogoli pe-un maldar de frunze veştede, şi-atunci te trezeşti. Ducele hotarî sa se culce în patul meu, dar regele se împotrivi.
— Credeam ca deosebirea de rang o sa te faca sa-ţi dai seama ca nu se cuvine ca eu sa dorm pe un pat de coceni. Fa bine, alteţa, şi culca-te mataluţa în el.
Pe mine si pe Jim ne trecura naduşelile, de teama ca cei doi au sa se ciorovaiasea din nou. Dar peste cîteva clipe, ne veni inima la loc, auzindu-l pe duce:
— Soarta destinului meu e sa fiu veşnic strivit în noroi sub calcîiul de fier al tiraniei. Nenorocul mi-a zdrobit sufletul, atît de semeţ odinioara. Poftim, ma supun. Asta mi-e ursita. Sint singur pe lume, nu-mi ramine decît suferinţa. Voi şti s-o îndur.
Cînd se întuneca de-a binelea, am dat drumul plutei. Regele ne porunci sa n-o abatem din sforul apei si sa nu aprindem nici o lumina, pîna ce n-om lasa mult în urma oraşelul.
Curînd am zarit un şirag de lumini — era oraşelul — şi-am lasat pluta s-alunece aşa vreo jumatate de mila. Cînd am ajuns cu vreo trei sferturi de mila mai jos, am agaţat felinarul, la vedere.
Pe la zece seara se porni ploaia, cu nişte vîntoase – si nişte trasnete nemaipomenite. Regele ne porunci la amîndoi sa stam de veghe pîna s-o mai îndrepta vremea. Dup-aceea, se furişa împreuna cu ducele în wig-wam, ca sa doarma. Cartul meu începea abia la miezul nopţii, dar n-as fi intrat înauntru chiar de-as fi avut pe ce sa dorm; nu de alta, da n-ai în toate zilele prilejul sa vezi o furtuna ca asta. Ţii, cum mai urla vîntul! în fiecare clipa ţîşnea cîte un fulger, care lumina crestele valurilor, vreo jumate mila jur-împrejur, şi-ţi dezvaluia ostroavele fumurii prin sita ploii şi copacii care se frîngeau sub smueiturile vîntului. Deodata auzeai: bum! si tunetul se rostogolea bolborosind prin vazduh, p-orma scapara iar un fulger si iar tevatura. Uneori venea cîte un val, mai-mai sa ma mature de pe pluta, dar nu-mi pasa, tot n-aveam nici o ţoala pe mine.
Cu stîncile nu prea aveam bataie de cap, fiindca la lumina fulgerelor care nu mai conteneau le puteam zari la timp ca sa le ocolim, strecurîndu-ne pe lînga ele.
Pe la miezul nopţii, cînd îmi veni rîndul sa stau de veghe, eram aşa de adormit, încît Jim îmi spuse ca sta el în locul meu, prima jumatate. Bunul meu Jim! Totdeauna se purta aşa.
M-am furişat aşadar în wigwam, dar vazînd ca n-am loc de picioarele regelui şi-ale ducelui, m-am culcat afara. Nu-mi pasa de ploaie, fiindca era cald si valurile se mai potolisera. Pe la vreo doua, însa, începura iaraşi sa creasca. Jim dadu sa ma cheme, dar se razgîndi, vazînd ca nu-s chiar aşa de mari ca sa faca vrea stricaciune. Numai ca se cam înşelase în privinţa asta, fiindca nu trecu mult şi un val uriaş ma arunca peste bord. Jim, sa se prapadeasca de rîs, nu alta. N-am mai pomenit negru sa rada aşa uşor ca el.
L-am schimbat în cart, iar Jim se culca si începu numaidecit sa traga la aghioase.
Curînd, furtuna se potoli de-a binelea. Cum am zarit cea dintîi lumina pe mal, l-am trezit şi ne-am apucat amîndoi sa vîrîm pluta într-o ascunzatoare.
Dupa gustarea de dimineaţa, regele scoase din buzunar nişte carţi de joc soioase si începu sa joace tabinet cu ducele, pe cinci parale partida. Cînd se plictisira, se hotarîra sa întocmeasca "un plan de bataie". Ducele scotoci prin tagirţa lui şi scoase din ea un teanc
de afişe mici, tiparite, pe care începu sa le citeasca cu glas tare.
Unul din afişe spunea ca "Vestitul doctor Armand de Montalban, de la Paris", va ţine "o conferinţa despre ştiinţa frenologiei", în locul cutare, în ziua şi luna cutare, intrarea zece cenţi şi ca "va întocmi fişe de caracter, la preţul de douazeci si cinci de cenţi bucata".
Ducele ne lamuri ca el era doctorul de Montalban. Pe-un alt afiş, el era "Celebrul tragedian Shakespear Garrick junior, de la teatrul Drury Lane din Londra". In altele aparea sub nume diferite şi savîrsea fel de fel de minuni: gasea apa şi aur cu o "bagheta magica", alunga "duhurile rele" si aşa mai departe.
— Dar — zise ei — amorul meu cel dintîi şi de pe urma e muza teatrului. Asculta, maria ta, te-ai suit vreodata pe-o scena?
— Nu, raspunse regele.
— Atunci, afla de la mine, rege detronat, ca pîn-ai a fii mai batrin cu trei zile, ai sa te sui în cel dintîi tîrg mai de doamne-ajuta care ne-o ieşi în cale, închiriem o sala si jucam scena duelului din "Richard al III-lea", şi scena balconului din "Romeo si Julieta". Ce zici de asta?
— Ce sa zic? Fac orice, numai parale sa iasa, Bridgewater. Dar îţi spun drept, nu ma pricep deloc la actorlîc şi n-am prea umblat pe la teatru. Eram prea mic cand taica-meu aducea actori la palat. Crezi c-ai putea sa ma-nveţi?
— E simplu ca buna ziua!
— Atunci, s-a facut. Tot aveam eu pofta de ceva mou. Hai sa-ncepem chiar acum.
Ducele îl lamuri cine era Romeo şi cine Julieta şi-i spuse ca de obicei el îl juca pe Romeo, aşa ca regele putea fi Julieta.
— Dar, duce, daca zici ca Julieta-i o fetişcana, nu crezi ca favoriţii mei carunţi si chelia asta au sa para cam nelalocul lor?
— Da de unde! Sa n-ai nici o grija. Mocîrţanii aia nici n-au sa bage de seama. Unde mai pui c-ai sa fii costumat, ceea ce schimba totul. Julieta sta la balcon şi se uita la luna, înainte de-a merge la culcare. E în camaşa de noapte si poarta pe cap o boneţica plisata. Uite costumele pentru roluri.
Scoase doua-trei costume din pînza de perdele — aistea cica erau armurile midivale pentru Rîchard al III-lea şi celalalt tip — apoi o camaşa lunga de noapte din pînza alba, si o boneta plisata. Vazînd ca regele-i mulţumit, ducele îşi scoase cartea şi citi rolurile cu un
glas mareţ, umflîndu-se în pene si schimonosindu-se ca s-arate cum trebuie jucat. Apoi îi dadu regelui cartea, spunîndu-i sa-şi înveţe rolul pe dinafara.
Cu vreo trei mile mai la vale era un tîrgusor priza. Dupa prînz, ducele ne înştiinţa ca nascocise ceva ca sa putem pluti şi ziua, fara nici o primejdie pentru Jim. Urma sa se duca în tîrgusor ca sa pregateasca totul.
Regele se hotarî sa-l însoţeasca, nu de alta, dar voia sa vada daca-i rost de vreo pricopseala pe acolo. Şi fiindca ni se ispravise cafeaua, Jim îmi zise c-ar fi bine sa merg si eu cu ei, ca sa fac rost de nişte cafea.
Cînd am ajuns în tîrgusor, nu se zarea nici ţipenie de om. Uliţele erau pustii şi tacute, ca-n zi de duminica. Un negru bolnav, care se prajea la soare într-o curte dosnica, ne spuse ca toata lumea, afara de ai prea tineri, prea bolnavi sau prea batrîni, era dusa la o întrunire religioasa, undeva în padure, la vreo doua mile de-acolo.
Regele îl întreba cam pe unde vine şi se hotarî sa se duca la întrunire ca sa vada daca-i rost de vreo învîrteala. Puteam veni şi eu daca voiam.
Ducele cauta o tipografie, în cele din urma am gasit una: era o chichineaţa deasupra unui atelier de tîmplarie. Tamplarii si tipografii plecasera la întrunire şî lasasera uşile deschise, în încaperea murdara era un talmes-balmeş nemaipomenit. Pe pereţi se vedeau pete de cerneala şi afişe înfaţişînd cai si negri fugari. Ducele îşi scoase haina si ne spuse ca acum are tot ce-i trebuie, aşa ca am pornit cu regele spre întrunirea religioasa.
Am ajuns într-o jumatate de ceas, leoarca de sudoare, fiindca era o zapuşeala grozava. Am gasit în padure vreo mie de oameni din tîrgusor şi din împrejurimi. Unii dintre ei strabatusera vreo douazeci de mile ca s-ajunga acolo.
Padurea gemea de caruţe şi de cai care mozoleau fin din chilnele caruţelor batînd din copite ca s-alunge muştele. Oamenii înjghebasera nişte dughene din bulumaci acoperiţi cu crengi, în dughenele astea vindeau limonada, turta dulce, pepeni, porumb tînar şi alte bunataţi.
Pentru predici pregatisera tot nişte hardughii de-astea, numai ca erau ceva mai mari si înauntru o gramada de oameni. Bancile erau facute din nişte lobde proptite pe cîte patru ţaruşi înfipţi în gauri anume taiate. Spatare n-aveau. Ai care predicau stateau pe nişte podini înalte, în fundul dughenelor. Femeile purtau palarii de soare, rochii de pînza ieftina sau de bumbac; doar vreo cîteva dintre alea mai tinere aveau rochii de stamba.
Unii flacai erau desculţi, iar caţiva copii n-aveau pe ei decit o camaşuica de pînza. Mai toate batrînele împleteau, iar flacaii faceau ochi dulci fetelor.
In prima dugheana în care am intrat, predicatorul tocmai începea o cîntare.
Cînta mai întîi doua antifoane, pe care toata lumea le îngîna cu evlavie. Ţi-era mai mare dragul sa-i auzi! Urlau mulţi si cîntau cu atîta osîrdie!
Dupa ce ispravira, predicatorul mai cînta doua irmoase, iar ei le îngînara si pe astea — şi uite-aşa mereu. Oamenii erau din ce în ce mai însufleţiţi si cîntau tot mai tare, dar pina la urma unii începura sa mormaie, iar alţii sa zbiere.
Atunci predicatorul îşi începu predica, da cu foc, nu aşa. Trecea de la un capat la celalalt al podinei, apoi se apleca spre mulţime, balabanindu-si braţele şi racnind cît îl ţinea gura. Cînd şi cînd, îşi ridica deasupra capului biblia, o deschidea si zbiera învîrtind-o în dreap-ia şi-n stinga:
— Iata şarpele viclean din pustie! Priviţi-l si temeţi-va pentru viaţa voastra!
La care oamenii raspundeau:
— Slava ţie, Doamne! A-a-m-i-n!
Iar dînsul îi dadea înainte, în vreme ce oamenii se tînguiau, gemeau, si ziceau amin.
— Veniţi, veniţi, la strana pocaiţilor! Veniţi, voi, pacatoşilor (amin!), voi, cei bolnavi şi suferinzi! (amin!) Veniţi, ologilor, schilozilor şi orbilor! (amin!). Veniţi, sarmanilor şi oropsiţilor care în hula traiţi (a-amin!) Veniţi toţi cei ce sînteţi osteniţi, pîngariţi si îndureraţi! Veniţi cu sufletul pocait si inima smer-ita! Veniţi cu zdrenţele, cu pacatele şi cu murdaria voastra! Apa curaţitoare e fara bani, iar vamile vazduhului sînt deschise, intraţi şi hodiniţi-va! (a-amin! Slava ţie, Doamne, aleluia!)
Şi da-i si da-i, tot aşa. Numai ca din pricina gemetelor si strigatelor nu se mai putea înţelege nimic din predica.
Din toate parţile se ridicau oameni care-şi faceau loc cu coatele şi cu pumnii prin mulţime, ca s-ajunga ia strana pocaiţilor. Şi cînd toţi pocaiţii, cu obrajii şiroind de lacrimi, se strînsera buluc în faţa podinei, începura sa cînte, sa urle si sa se tavaleasca pe jos ca nişte apucaţi.
Intr-acestea, regele se si pusese pe treaba; zbierînd mai tare ca toţi, îşi croi drum spre podina, iar predicatorul îl ruga sa vorbeasca mulţimii. Nu se lasa mult rugat si începu sa le spuna ca-i de meserie pirat şi ca facuse slujba asta vreme de treizeci de ani; în Oceanul Indian.
— Echipajul meu — urma el — a fost casapit primavara trecuta, într-o batalie grozava. De-aia m-am întors acasa, ca sa caut alţi oameni, dar, mulţumita Domnului, aseara am fost jefuit şi dat jos de pe corabie, far-o laţcaie. Acum sînt fericit. In viaţa mea n-am fost mai bucuros, fiindca ma simt alt om si fiindca abia acum ştiu ce-i fericirea. Aşa sarac cum sînt, am sa pornesc de îndata înapoi spre Oceanul Indian: am de gînd sa-mi petrec restul zilelor încercînd sa-i aduc pe piraţi pe calea cea buna. Nimeni nu-i mai nimerit pentru o treaba ca asta, caci cunosc toate bandele de piraţi din Oceanul Indian si, cu toate ca, neavînd un sfanţ, o sa-mi trebuiasca multa vreme pîn s-ajung acolo, tot am s-ajung, si de cîte ori am sa convertesc vreun pirat, am sa zic: "Sa nu-mi mulţumeşti mie, caci n-am nici un raeliit; mulţumeste-Le iubiţilor tai semeni din Pokeviile, fraţilor si binefacatorilor neamului, precum şi scumpului predicator de-acolo, al mai bun prieten al piraţilor!"
Şi zicand acestea, izbucni în plîns o data cu toţi ceilalţi.
Deodata cineva striga:
— Sa facem o cheta! O cheta, fraţilor!
Vreo sase inşi se repezira, gata-gata sa înceapa cheta, dar altcineva spuse:
— Mai bine sa treaca el pe la toţi cu palaria!
— Sa treaca, sa treaca! zisera toţi ceilalţi, în cap cu predicatorul.
Regele porni cu pantahuza prin mulţime, ştergîndu-şi lacrimile, binecuvîntînd în dreapta şi-n stînga şi mulţumind tuturora pentru bunatatea ce-o aratau sarmanilor piraţi din Oceanul Indian. Cîte o fetişcana nurlie venea la el cu lacrimi în ochi şi-l ruga sa-i dea voie sa-l pupe, ca sa nu-l uite niciodata. Puşlamaua nu zicea nu, ba pe cîte unele le saruta şi le îmbraţişa de cinci-sase ori. Il rugara sa mai stea o saptamîna în tîrguşor: toţi voiau sa-î gazduiasca — ar fi fost, cica, o mare cinste pentru ei.
Dar el le zise ca, din pacate, nu le poate îndeplini dorinţa, fiindca întrunirea avea sa ia sfîrşit chiar în ziua aceea si, pe deasupra, ardea de nerabdare s-ajunga în Oceanul Indian ca sa-si împlineasca datoria faţa de piraţi.
De îndata ce ne-am întors la pluta, regele începu sa numere banişorii. Strînsese la un loc optzeci şi şapte de dolari si şaptezeci şi cinci de cenţi, başca o vadra de rachiu, pe care o gasise sub o caruţa, cînd se întorcea prin padure.
— Una peste alta — spuse el — de cînd sînt eu misionar, n-am avut o zi mai buna ca asta. Orice s-ar zice, piraţii-s mai dihai decît paginii, cînd e vorba sa îmbrobodeşti cu ei o întrunire religioasa.
Cît despre duce, pîna la întoarcerea regelui, se ţinuse tare fudul cu ispravile lui, dar acum începu s-o lase mai moale. Nu-i vorba, nu statuse nici el cu mîinile-n sîn. Se aşezase în tipografia aia si primise o comanda de la doi ţarani care-i dadusera patru dolari ca sa le tipareasca nişte afişe pentru caii lor furaţi. Primise şi o comanda de zece dolari pentru anunţuri la ziar, dar fiindca oamenii plateau dinainte, le facuse rabat si-ncasase patru dolari.
Un abonament pe un an la ziar costa doi dolari, dar ducele nu se sfiise sa primeasca trei abonamente la jumatate dolar bucata, cu condiţia sa i se plateasca pe loc. Oamenii ar fi vrut sa-i plateasca abonamentele în lemne şi ceapa, dupa obiceiul pamîntului, dar el le închisese gura spunîndu-le ca abia cumparase firma şi ca ieftinise cît putuse preţul, cu gîndul sa lucreze numai contra bani peşin.
In sfîrşit, scrisese cu mîna lui o poezioara de trei stihuri, duioasa si melancolica, intitulata: "O, lume cruda, sfarma-mi zdrobita inimioara" şi o lasase, gata culeasa, spre a fi tiparita în ziar, fara nici o taxa.
Una peste alta, agonisise noua dolari si jumatate si spunea ca pentru o singura zi de lucru nu era deloc rau. Ne arata apoi un alt afiş, pe care-l tiparise pe gratis, fiindca era pentru noi. Avea pe el poza unui negru fugar, care purta pe umar o boccea prinsa de un baţ, iar dedesubt scria: "200 dolari recompensa".
Era vorba de Jim si-i dadea chiar toate semnalmentele, aratînd ca fugise iarna trecuta de pe plantaţia St. Jacques, aflata cu vreo patruzeci de mile mai jos de New Orleans, si ca pornise, de buna seama, spre miazanoapte. Mai zicea ca oricine-l va prinde şi-l va trimite înapoi va putea încasa recompensa şi cheltuielile de drum.
— Incepînd de mîine — spuse ducele — putem pluti si ziua, daca vrem. Cum vedem ca se apropie careva, îl legam pe Jim de mîini si de picioare, îl bagam în wig-wam si le aratam afişul asta, zicînd ca l-am prins undeva pe rîu şi, neavînd bani de vapor, am împrumutat pluta asta de la nişte prieteni si acum ne ducem în Sud, ca sa-ncasam recompensa. Fireşte ca lui Jim i-ar sta şi mai bine în lanţuri şi catuşe, da nu s-ar potrivi cu povestea ca sîntem saraci. Prea ar semana lanţurile cu nişte giuvaericale. Cel mai nimerit lucru e frînghia, trebuie sa respectam regula celor trei unitaţi, cum zicem noi în teatru.
Am fost cu toţii de parere ca ducele-i tare deştept şi ca de aci-nainte puteam pluti si ziua fara nici o teama. Ne gîndeam c-ar fi bine ca în noaptea aia sa ne departam cît mai mult de tîrguşor, ca sa scapam de taraboiul pe care aveau sa-l stîrneasca ispravile facute de duce în tipografia de acolo. Dupa aia, puteam pluti liniştiţi la vale.
Pîna la zece seara am stat ascunşi, fara sa scoatem o vorba. Apoi am dat drumul plutei, departîndu-ne de tîrguşor. Abia cînd acesta nu se mai zari, am aprins felinarul.
La patru dimineaţa, cînd veni sa ma scoale ca sa-l înlocuiesc în cart, Jim îmi spuse:
— Huck, tu crezi c-o sa mai întîlnim şi alţi regi pe drum?
— Cred ca nu, îi raspunsei.
— Atunci e bine. Unu-doi mai merge, da nu mai mulţi. Regele asta-i beat turta, şi ducele nu-i mai breaz.
Am aflat ca Jim îl rugase pe rege sa vorbeasca franţuzeşte, ca s-auda si el cum suna, dar regele-i spusese ca, fiind de atîta amar de vreme în ţara asta si trecînd prin atîtea necazuri, uitase limba.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 20
Aceasta pagina a fost accesata de 618 ori.