Autori > Mark Twain
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 21
Soarele rasarise, dar noi ne-am urmat drumul fara sa ne oprim. Regele şi ducele se aratara în cele din urma. Pareau frînti de oboseala, dar, dupa ce s-au scaldat în rîu, s-au mai înviorat.
Dupa prînzisor regele se aşeza într-un colţ al plutei, îşi scoase ghetele, îşi sumese nadragii şi-şi vîrî picioarele in apa, ca sa-i fie mai placut. Apoi îşi aprinse luleaua şi se apuca sa-ţi înveţe pe dinafara rolul din Romeo şi Julieta.
Cînd socoti ca-i intrase bine-n capaţîna, începu sa repete împreuna cu ducele. Ducele trebui sa-l înveţe de zeci de oricum sa rosteasca fiece tirada, cum sa suspine şi cum sa-şi duca mîna la inima. Dupa un timp, se arata mulţumit, dar ţinu sa adauge:
— Nu trebuie sa ragi ca un bivol cînd spui Romeo! Trebuie sa-l rosteşti cu blîndeţe, duios şi cu sfîrseala în glas, uite-asa: Roo-meo! Pricepi? Nu uita ca Julieta e o copilita dulce si scumpa ... nu poate sa zbiere aşa, ca un magar.
Scoasera apoi doua sabii lungi, pe care ducele le meşterise dintr-o scîndura de stejar, şi începura sa repete scena duelului. Ducele zicea ca el e Richard al III-lea. Era o placere sa-i vezi ţopaind şi învîrtindu-se pe pluta. Numai ca nu trecu mult şi regele se poticni şi cazu în apa. Dupa aia se aşezara sa se odihneasca şi-si povestira o sumedenie de paţanii care li se întîmplasera odinioara, pe fluviu.
Dupa prînz, ducele spuse:
— Asculta, Capeţinule, trebuie sa facem din numarul nostru un spectacol clasa una. De-aia cred c-ar fi bine sa mai pregatim ceva. In tot cazuL, ne trebuie ceva pentru bisuri.
— Ce-s alea bisuri, Bridgewater?
Ducele îl lamuri.
— Am gasit — spuse el apoi. Am sa le dansez învîrtita scoţiana, sau rumba marinarilor. Iar mataluţa, hm ... stai niţel ... a, am gasit, ai sa reciţi monologul lui Hamlet.
— Ce, cum?
— Monologul lui Hamlet, cum nu-l ştii? Chestia a mai celebra din Shakespeare! E sublim, pe onoarea mea ca-i sublim. Ridica sala în picioare. Nu-l am în carte, n-am la mine decît un volum, dar cred ca pot sa mi-l reamintesc. Am sa ma plimb niţel ca sa vad daca pot sa-l rechem din beciurile amintirii.
Şi începu sa umble de colo pîna colo, cu o mutra îngîndurata, încreţindu-si din cînd în cînd fruntea, ceva de speriat. Apoi înalţa din sprîncene, îşi duse mîna la frunte si se clatina gemînd. Nu trecu mult şi începu sa suspine, ba chiar varsa o lacrima. Facea sa-l vezi, zau aşa!
In cele din urma îşi aduse aminte si ne ruga sa fim atenţi.
Luîndu-si aerul cel mai nobil cu putinţa, întinse un picior, îşi desfacu larg braţele si privi spre cer, cu capul dat pe spate.
Incepu apoi sa scrîsneasca din dinţi, sa se scalîmbaie şi sa aiureze, în tot timpul monologului nu înceta o clipa sa zbiere, umflîndu-si pieptul şi fîţîindu-se mai abitir ca toţi actorii pe care i-am vazut vreodata.
Iata monologul, pe care l-am învaţat destul de lesne, în timp ce-l repeta cu regele:
A fi sau a nu fi, asta-i pumnalul
Ce schimba lunga viaţa-ntr-o napasta;
Caci cine-ar duce greul, pin ce de
Dunsinane s-o apropia padurea,
Cînd teama de ceva-ul ce vine dupa moarte
Ucide somnul fara de prihana,
A doua cale-a Firii minunate,
Facîndu-ne mai bine sa azvîrlim
sageata prea cruntei noastre soarte,
Decît sa cautam alta pe care n-o cunoaştem.
Sa ne oprim o clipa la asta meditaţie:
O, de-ai putea pe Duncan sa-l trezeşti, lovindu-l!
Caci cine-ar vrea sa-ndure al Timpului dispreţ si-a sale vice,
Dupa prînzisor regele se aşeza într-un colţ al plutei, îşi scoase ghetele, îşi sumese nadragii şi-şi vîrî picioarele in apa, ca sa-i fie mai placut. Apoi îşi aprinse luleaua şi se apuca sa-ţi înveţe pe dinafara rolul din Romeo şi Julieta.
Cînd socoti ca-i intrase bine-n capaţîna, începu sa repete împreuna cu ducele. Ducele trebui sa-l înveţe de zeci de oricum sa rosteasca fiece tirada, cum sa suspine şi cum sa-şi duca mîna la inima. Dupa un timp, se arata mulţumit, dar ţinu sa adauge:
— Nu trebuie sa ragi ca un bivol cînd spui Romeo! Trebuie sa-l rosteşti cu blîndeţe, duios şi cu sfîrseala în glas, uite-asa: Roo-meo! Pricepi? Nu uita ca Julieta e o copilita dulce si scumpa ... nu poate sa zbiere aşa, ca un magar.
Scoasera apoi doua sabii lungi, pe care ducele le meşterise dintr-o scîndura de stejar, şi începura sa repete scena duelului. Ducele zicea ca el e Richard al III-lea. Era o placere sa-i vezi ţopaind şi învîrtindu-se pe pluta. Numai ca nu trecu mult şi regele se poticni şi cazu în apa. Dupa aia se aşezara sa se odihneasca şi-si povestira o sumedenie de paţanii care li se întîmplasera odinioara, pe fluviu.
Dupa prînz, ducele spuse:
— Asculta, Capeţinule, trebuie sa facem din numarul nostru un spectacol clasa una. De-aia cred c-ar fi bine sa mai pregatim ceva. In tot cazuL, ne trebuie ceva pentru bisuri.
— Ce-s alea bisuri, Bridgewater?
Ducele îl lamuri.
— Am gasit — spuse el apoi. Am sa le dansez învîrtita scoţiana, sau rumba marinarilor. Iar mataluţa, hm ... stai niţel ... a, am gasit, ai sa reciţi monologul lui Hamlet.
— Ce, cum?
— Monologul lui Hamlet, cum nu-l ştii? Chestia a mai celebra din Shakespeare! E sublim, pe onoarea mea ca-i sublim. Ridica sala în picioare. Nu-l am în carte, n-am la mine decît un volum, dar cred ca pot sa mi-l reamintesc. Am sa ma plimb niţel ca sa vad daca pot sa-l rechem din beciurile amintirii.
Şi începu sa umble de colo pîna colo, cu o mutra îngîndurata, încreţindu-si din cînd în cînd fruntea, ceva de speriat. Apoi înalţa din sprîncene, îşi duse mîna la frunte si se clatina gemînd. Nu trecu mult şi începu sa suspine, ba chiar varsa o lacrima. Facea sa-l vezi, zau aşa!
In cele din urma îşi aduse aminte si ne ruga sa fim atenţi.
Luîndu-si aerul cel mai nobil cu putinţa, întinse un picior, îşi desfacu larg braţele si privi spre cer, cu capul dat pe spate.
Incepu apoi sa scrîsneasca din dinţi, sa se scalîmbaie şi sa aiureze, în tot timpul monologului nu înceta o clipa sa zbiere, umflîndu-si pieptul şi fîţîindu-se mai abitir ca toţi actorii pe care i-am vazut vreodata.
Iata monologul, pe care l-am învaţat destul de lesne, în timp ce-l repeta cu regele:
A fi sau a nu fi, asta-i pumnalul
Ce schimba lunga viaţa-ntr-o napasta;
Caci cine-ar duce greul, pin ce de
Dunsinane s-o apropia padurea,
Cînd teama de ceva-ul ce vine dupa moarte
Ucide somnul fara de prihana,
A doua cale-a Firii minunate,
Facîndu-ne mai bine sa azvîrlim
sageata prea cruntei noastre soarte,
Decît sa cautam alta pe care n-o cunoaştem.
Sa ne oprim o clipa la asta meditaţie:
O, de-ai putea pe Duncan sa-l trezeşti, lovindu-l!
Caci cine-ar vrea sa-ndure al Timpului dispreţ si-a sale vice,
Faradelegea tiranului, ocarile trufaşului,
A legilor zabava si liniştea ce poate durerea sa aline,
Intr-un pustiu de moarte si-n miezul nopţii,
cînd în straiele-i funebre, tot casca cimitirul?
Dar nedescoperitul ţinut de unde calatorul
în veci nu se întoarce, în lume-si raspîndeşte miasma
Şi de-aceea, culoarea hotarîrii, ca mîţa din zicala
Vegheata e cu grija. Iar norii ce scoboara
pe-a noastre coperişuri
Se zapacesc si pleaca de-a-ndoaselea, pierzînd
Chiar numele de fapta.
Deznodamîntul asta e de dorit fierbinte.
Dar stai niţel. Ofelia, frumoaso,
Nu, nu deschide-a tale masive falci de marmur.
Te du la manastire, fetiţo, hai, te cara!
Batrînului îi placu mult tirada asta şi-o învaţa repede pe de rost. Ai fi zis ca se nascuse anume pentru ea. Era o placere sa-l vezi cum se zbuciuma si se foieşte, înfierbîntat la culme; cînd ajungea la ultimele cuvinte, se tavalea pe jos, nu alta. La prima ocazie, ducele tipari nişte afişe. Doua-trei zile dupa aia, pluta a fost pentru noi un adevarat teatru. Tot timpul aveam dueluri si repetiţii — cum spunea ducele, într-o dimineaţa, cu mult dupa ce intrasem în statul Arkansas, am ajuns în apropierea unui tîrgusor într-un colt mare al rîului. Ne-am oprit cu vreo trei sferturi de mila mai sus de tîrgusor, la varsarea unui rîuleţ acoperit de chiparoşi. Ne-am suit în barca, toţi afara de Jim, şi ne-am dus sa vedem daca-i rost sa dam spectacolul în tîrgul acela.
Nimerisem tocmai bine. In dupa-amiaza aia, urma sa soseasca acolo o trupa de circ şi începusera sa vina de prin împrejurimi oameni calari sau în tot felul de caruţe hodorogite.
Circul urma sa plece mai departe, în aceeaşi seara, aşa ca spectacolul nostru pica la tanc. Dupa ce ducele închirie sala judecatoriei, ne-am dus(cu toţii prin tîrg sa lipim afişele, pe care se putea citi:
Amestecatura de versuri din diferite piese ale lui Shakespeare, citate fara nici o noima.
FESTIVAL SHAKESPEARE !!!
Atracţie unica! O singura seara!
Tragedienii cu renume mondial. David Garrick-junior de la Teatrul Drury Lane din Londra şi Edmund Keanl-senior de la teatrul regal din Haymarket si de la teatrele din Whitechapel, Pudding Lane, Piccadilly (Londra) si de la Teatrele Regale de pe Continent.
In sublimul lor spectacol Shakepearian.
Scena balconului din ROMEO ŞI JULIETA !!!
Romeo ---------------- Dl. Garrick
Julieta -------------- Dl. Kean
asistaţi de toata trupa!
Costume noi, decoruri noi, aranjamente noi!
Ca supliment:
Pasionantul, senzaţionalul, zguduitorul DUEL din RICHARD al III-lea !!!
Richard al III-lea -------------- Dl. Gatrick
Richmond ------------------------ Dl. Kean
Al doilea supliment (la cererea generala)
Nemuritorul monolog al lui Hamlet ... Interpretat de ilustrul Kean!
300 de reprezentaţii consecutive la Paris!
O singura reprezentaţie asta-seara, din cauza unor urgente angajamente în Europa!
Intrarea
25 cenţi - Copiii şi
10 centi - Servitorii
Dupa aia am dat o raita prin tîrgusor. Mai toate dughenele si casele erau nişte darapanaturi, cu pereţii putrezi, de lemn, care nu cunoscusera niciodata zugraveala. Se-nalţau la trei-patru picioare deasupra pamîntului, pe un fel de catalige, ca sa nu intre la apa cînd se revarsa fluviul. Pe lînga fiecare casa era cîte o gradiniţa, în care nu vedeai însa decît balarii, floarea-soarelui, mormane de cenuşa, ghete scîlciate, sticle sparte, zdrenţe şi fel de fel da tinichele. Ulucile erau înjghebate din razlogi de toate marimile, batuţi alandala şi aplecaţi în toate parţile. Porţile atîrnau într-o singura balama — de piele. Unele din uluci fusesera varuite cîndva, dar ducele zicea ca asta trebuie sa fi fost pe vremea lui Columb. Prin gradini vedeai porci si oameni care-i fugareau.
Toate dughenele erau înşirate pe o singura uliţa, în faţa fiecareia era cîte o aparatoare de panza alba, de stîlpul careia ţaranii îşi priponeau caii. Sub aceste aparatori se vedeau lazi goale pe care-şi faceau veacul o mulţime de derbedei. Scrijeleau lazile cu briceagul, mestecau tutun, cascau si se întindeau întruna — ce mai, o gaşca de puşlamale! Mai toţi purtau palarii galbene, de pai, mari cît o umbrela, da n-aveau pe ei nici haine, nici pieptare, îşi ziceau unul altuia Bill, Buck, Hank, Joe sau Andy şi vorbeau cu glas taraganat şi leneş, înjurînd de mama focului. De fiece stîlp al aparatoarelor era rezemat cîte un golan din aştia, care nu-şi scoteau mîinile din buzunare decît ca sa-şi vîre-n gura un dumicat de tutun sau ca sa se scarpine.
Trecînd pe lînga ei, n-auzeai decît yorbe de-acestea:
— Arde-mi un chiştoc, Hank.
— Canei. N-am decît unul. Cere-i lui Bill.
Bill ori îi dadea, ori îl minţea, zicîndu-i ca nu mai are. Multe din haimanalele astea n-au o para chioara şi nici macar o foaie de tutun. Duhanesc pe veresie, îl auzeai pe cîte unul zicînd:
— Jack, fa-te-ncoa c-o foaie; adineauri i-am dat lui Ben Thomson a din urma care-o aveam.
Minciuni d-astea nu se prind decît la un strain, dar cum Jack nu era strain, îi zicea:
— Ii daduşi o foaie, ai? Asta sa i-o spui lui mutu! Fa bine şi da-mi înapoi tutunul care ţi l-am dat, Lafe Buckner, şi-o sa-ţi împrumut p-orma o tona-doua, fara dobînda.
— Ba mai deunazi ţi-am dat ceva înapoi.
— Da, mi-ai dat vreo şase foi. Te ştiu eu! Iei împrumut tutun de pravalie şi dai înapoi mahorca!
Tutunul de pravalie se vinde în patrate negre, presate, dar haimanalele astea mesteca mai mult foi creţe, d-alea care cresc pe cîmp. Cînd împrumuta o foaie, nu stau s-o taie c-un cuţit, ci si-o vîra între dinţi şi trag de ea cu amîndoua mîinile, pîna se rupe-n doua. Al care a dat tutunul se uita cu jale la ce i-a mai ramas si spune taios:
— Asculta, da-mi mie mestecusul si opreste-ţi tu restul.
Toate uliţele tîrgului erau pline de glod, un glod negru ca smoala, în care piciorul se scufunda uneori pîna la ţurioaie. Peste tot umblau razna porcii, grohaind. Cîte-o scroafa gloduroasa se ivea în capul uliţei, însoţita de o droaie de godaci, si trecea drept prin mijloc, iar oamenii trebuiau sa-i faca loc; se lungea acolo si dadea sa suga godacilor, închizand ochii de placere si mişcand din urechi, cu o mutra fericita de parca ar fi primit leafa pentru treaba asta.
Unul din derbedei striga atunci:
— So pe ea, n-o lasa, Leule! Şi-atunci, scroafa o lua la goana, guiţînd amarnic, încolţita de un dulau sau doi, cu o haita întreaga de jigodii pe urmele lor. Toţi derbedeii se ridicau în picioare ca sa priveasca si faceau mare haz, încantaţi de harmalaie. Se întorceau apoi la locurile lor si aşteptau sa se încaiere cainii. Nimic nu-i înviora şi nu-i fericea mai mult. Poate doar cînd ungeau cu gaz un cîine de pripas si-i dadeau foc, sau cînd îi atîrnau de coada o tinichea şi-l fugarau pîna-i ieşea sufletul, sa se mai fi bucurat aşa.
Pe malul fluviului erau nişte magherniţe lasate într-o rîna, gata-gata sa se pravale. Oamenii se mutasera din ele. Malul fusese mîncat de ape şi pe sub temeliile: altor case, care acum atîrnau în gol. Mai locuia totuşi cîte cineva în ele, dar era primejdie. Uneori se întîmpla sa se surpe o bucata de pamînt cît o casa. Alteori, vara, se naruia în apa cîte o limba de pamînt, lunga de un sfert de mila. Un tîrgusor ca asta trebuie sa se traga mereu, îndarat, fiindca apa-l macina fara încetare.
Mai ramasese puţin pîna la amiaza si uliţele, gemeau de caruţe si cai, care nu mai conteneau sa soseasca. Familii întregi se ospatau în caruţe, cu merindea adusa de acasa, de la ţara. Mulţi trageau la masea. Am fost de faţa la vreo trei încaierari. Deodata am auzit pe cineva strigand:
— Uite-l si pe moş Boggs! Vine de la ţara sa-si ia porţia de bautura, ca-n fiecare luna. Ia priviţi-l, baieţi!
Derbedeii pareau încîntaţi, pesemne ca erau obişnuiţi sa faca haz pe socoteala lui Boggs.
— Tare-aş vrea sa ştiu pe cine-o sa omoare de data asta — spuse unul din ei. De i-ar fi omorît pe toţi aia de-i ameninţa de douazeci de ani încoace, acu i-ar merge vestea în toata ţara.
Altul spuse:
— Tare-aş vrea ca moş Boggs sa m-ameninţe şi pe mine; as şti atuncea ca n-am sa mor nici peste-o mie de ani!
Boggs se ivi în treapadul calului, racnind si chiuind ca o piele roşie.
— Faceţi loc, ba, ca-s cu capsa pusa si-am auzit ca sicriele or sa se scumpeasca!
Era beat şi se balabanea în sa. Parea trecut de cincizeci de ani si-avea o faţa roşie ca focul. Toţi îl luau în raspar şi se strîmbau la el, iar Boggs le raspunde ca le-arata el lor, ca nimeni n-o sa scape, dar ca acum n-are vreme, fiindca a venit în tîrg anume ca sa-i zboare creierii colonelului Sherburn.
"Intîi carnea p-orma ciorba, asta mi-e deviza!" spunea el.
Vazîndu-ma, se apropie de mine şi-mi zise:
— De unde vii, baiete? Te saturaşi de viaţa, ai?
Şi porni mai departe. Mi se facuse inima cît un purice, dar unul ma linişti:
— Nu te teme! Aşa-i el cînd se-mbata. E-un prostanac batrîn, dar nu gaseşti în tot Arkansasul suflet mai bun ca al lui. Beat sau treaz, n-ar omorî nici o musca.
Boggs seopri înaintea celei mai mari pravalii din tîrg si, dupa ce se apleca sa priveasca pe sub poalele aparatoarei, începu sa strige:
— Fa-te-ncoa, Sherburn! Te-asteapta omul pe care l-ai jecmanit. Pe tine te caut, cîine, şi-am sa-ţi vin eu de hac!
In vreme ce-i dadea înainte cu gura ocarîndu-l pe Sherburn în fel si chip, uliţa se umpluse de oameni, îl ascultau si se prapadeau de rîs.
In curînd ieşi din dugheana un barbat de vreo cincizeci si cinci de ani, ţanţoş şi sclivisit ca nimeni altul din tîrg. Mulţimea se dadu înapoi ca sa-i faca loc, iar el merse liniştit cîţiva paşi şi spuse:
— Sînt satul de toate astea, dar am sa rabd pîna la ora unu. Baga de seama, pîna la unu, nici o clipa mai mult. Daca dupa aia mai cîrteşti ceva împotriva-mi, sa ştii ca pun mîna pe tine chiar de te-ai duce la capatul pamîntului.
Şi zicînd acestea se întoarse în dugheana. Mulţimea încremenise. Nu mai rîdea nimeni acum. Boggs dadu pinteni calului si porni, înjurîndu-l pe Sherburn cît îl ţinea gura. Ajuns în capatul uliţei, se întoarse si se opri iar în faţa dughenei, înjurînd întruna. Cîţiva se îmbulzira în jurul lui şi încercara sa-l potoleasca, dar degeaba, îi aratara ca pîna la ora unu mai erau doar vreo cincisprezece minute şi-i spusera ca trebuie sa plece acasa de îndata. Dar îşi raceau gura de pomana. Boggs îi dadu înainte cu înjuraturile. Apoi trînti palaria în glod şi trecu peste ea calare; dupa cîteva clipe se napusti iar în lungul uliţei, cu pletele-i carunte fluturînd în vînt. Cîţiva încercara sa se apropie de el si sa-l dea jos de pe cal, ca sa-l poata închide undeva, pîna si-o veni în fire. Dar nu izbutira.
Ajuns la capatul uliţei, Boggs se întoarse în goana calului şi începu iar sa-l faca albie de porci pe Sherburn.
— Cautaţi-o pe fiica-sa! striga cineva. Repede, aduceţi-o! Pe ea o mai asculta din cînd în cînd. Numai ea e-n stare sa-l înduplece.
Un om dadu fuga s-o caute. Cît despre mine, am mai mers cîţiva paşi în josul uliţei si m-am oprit. Dupa vreo cinci-zece minute Boggs se ivi iar, dar fara cal. Venea taman spre mine, clatinîmdu-se pe picioare si cu capul gol, adus de doi prieteni care-l ţineau fiecare de cîte un braţ. Nu scotea o vorba, dar parea tulburat. Acum nu se mai lasa tîrît, parca se grabea şi el.
— Boggs! se auzi un glas.
M-am întors sa vad cine-l strigase: era colonelul Sherburn. Statea liniştit în mijlocul uliţei, ţinînd în mîna dreapta un pistol cu ţeava îndreptata spre cer. In aceeaşi clipa am zarit o fata care se apropia în fuga, însoţita de doi inşi. Boggs şi cei doi prieteni ai sai se întoarsera sa vada cine strigase; cînd vazura pistolul, cei doi se ferira în laturi, în timp ce ţeava pistolului cobora încet si sigur spre ţinta.
— Dumnezeule! Nu trage! se milogi Boggs, ridicîndu-şi mîinile deasupra capului.
Dar în aceeaşi clipa se auzi o detunatura. Era primul glonte; Boggs se clatina, batînd aerul cu braţele. Poc! pornise al doilea glonte. Boggs se prabuşi pe spate, greoi şi ţeapan, cu braţele întinse.
Fata scoase un ţipat. Se repezi spre tatal ei şi i se arunca la picioare, plîngînd:
— Valeu, l-a omorît, l-a omorît!
Oamenii se îmbulzeau în jurul lor, îmbrîncindu-se si întinzîndu-si gîturile ca sa vada ce se întîmpla, în vreme ce ai din mijloc încercau sa-i dea îndarat, strigîndu-le:
— Inapoi, înapoi! Are nevoie de aer!
Colonelul Sherburn azvîrli cît colo pistolul şi, rasucindu-se pe calcîie, pleca.
Oamenii îl dusera pe Boggs într-o dugheana mica — spiţeria. Mulţimea se înghesuia la fel ca-nainte — parea ca tot tîrgusorul ieşise pe uliţa. Cu chiu cu vai mi-am gasit şi eu un locşor în faţa galantarului, de unde puteam vedea bine. Il întinsera pe podea şi-i pusera sub cap o Biblie cît toate zilele, apoi îi asternura pe piept o alta biblie, larg deschisa. Prin camaşa rupta se vedea gaura unui glonte. Boggs horeai de vreo douasprezece ori; de cîte ori tragea aer în piept, biblia salta, si cobora la loc cînd rasufla. Pe urma ramase nemişcat: murise. Oamenii o trasera de lînga mort pe fata, care plîngea si se caina. Sa tot fi avut şaisprezece ani, sarmana; era tare dragalaşa, dar groaznic de palida si speriata.
In curînd se strînse acolo tot oraşelul. Oamenii se împingeau, se-nghionteau si se-mbrînceau, dornici sa ajunga la vitrina ca sa priveasca, dar cei care ocupasera locuri în faţa nu voiau sa jrenunţe la ele. Cei din spatele lor le tot strigau:
— Ajunge cît aţi privit, fraţilor! Nu-i frumos şi nu-i drept sa staţi numai voi acolo! Mai lasaţi şi pe alţii, toata lumea are dreptul sa priveasca, nu numai voi!
Era o harmalaie nemaipomenita, aşa ca am sters-o, de teama sa nu se lase cu bataie. Uliţele erau pline de oameni, care mai de care mai înfierbantaţi. Cei ce fusesera de faţa la omor povesteau cum se întîmplase; în jurul fiecaruia dintre ei se sitrînsese roata sumedenie de oameni care ascultau, lungindu-si gîturile. Un lungan costeliv, cu chica si cu-o caciula alba ţuguiata data pe ceafa, însemna pe pamînt, c-un toiag cu manerul îndoit, locurile unde statusera Boggs şi Sherburn. Oamenii se ţineau dupa el, urmarindu-i mişcarile şi dînd din cap în semn ca pricep. Apoi se aplecau, cu mîinile în şold, ca sa vada semnele facut de ala cu toiagul.
Cînd ajunse în locul unde statuse Sherburn, lunganul îşi îndrepta spinarea, îmbaţosîndu-se, se încrunta şi-şi trase caciula pe ochi. "Boggs!" striga el, coborînd încet toiagul. Apoi, cu un "poc!" se clatina si dupa înca un "poc!" se prabuşi pe spate. Cei care vazusera taraşenia ziceau ca taman aşa se-ntîmplase. Drept rasplata, cîţiva scoasera nişte clondire din buzunar si-l cinstira.
Dupa cîteva timp, cineva spuse ca Sherburn ar trebui sa fie linşat. In cîteva clipe toata lumea fu de aceeaşi parere. Atîta le-a fost. Urlînd ca nişte smintiţi, o zbughira însfacînd în drum toate frînghiile de rufe pe care le gasira, ca sa aiba cu ce sa-l spînzure pe Sherburn.
A legilor zabava si liniştea ce poate durerea sa aline,
Intr-un pustiu de moarte si-n miezul nopţii,
cînd în straiele-i funebre, tot casca cimitirul?
Dar nedescoperitul ţinut de unde calatorul
în veci nu se întoarce, în lume-si raspîndeşte miasma
Şi de-aceea, culoarea hotarîrii, ca mîţa din zicala
Vegheata e cu grija. Iar norii ce scoboara
pe-a noastre coperişuri
Se zapacesc si pleaca de-a-ndoaselea, pierzînd
Chiar numele de fapta.
Deznodamîntul asta e de dorit fierbinte.
Dar stai niţel. Ofelia, frumoaso,
Nu, nu deschide-a tale masive falci de marmur.
Te du la manastire, fetiţo, hai, te cara!
Batrînului îi placu mult tirada asta şi-o învaţa repede pe de rost. Ai fi zis ca se nascuse anume pentru ea. Era o placere sa-l vezi cum se zbuciuma si se foieşte, înfierbîntat la culme; cînd ajungea la ultimele cuvinte, se tavalea pe jos, nu alta. La prima ocazie, ducele tipari nişte afişe. Doua-trei zile dupa aia, pluta a fost pentru noi un adevarat teatru. Tot timpul aveam dueluri si repetiţii — cum spunea ducele, într-o dimineaţa, cu mult dupa ce intrasem în statul Arkansas, am ajuns în apropierea unui tîrgusor într-un colt mare al rîului. Ne-am oprit cu vreo trei sferturi de mila mai sus de tîrgusor, la varsarea unui rîuleţ acoperit de chiparoşi. Ne-am suit în barca, toţi afara de Jim, şi ne-am dus sa vedem daca-i rost sa dam spectacolul în tîrgul acela.
Nimerisem tocmai bine. In dupa-amiaza aia, urma sa soseasca acolo o trupa de circ şi începusera sa vina de prin împrejurimi oameni calari sau în tot felul de caruţe hodorogite.
Circul urma sa plece mai departe, în aceeaşi seara, aşa ca spectacolul nostru pica la tanc. Dupa ce ducele închirie sala judecatoriei, ne-am dus(cu toţii prin tîrg sa lipim afişele, pe care se putea citi:
Amestecatura de versuri din diferite piese ale lui Shakespeare, citate fara nici o noima.
FESTIVAL SHAKESPEARE !!!
Atracţie unica! O singura seara!
Tragedienii cu renume mondial. David Garrick-junior de la Teatrul Drury Lane din Londra şi Edmund Keanl-senior de la teatrul regal din Haymarket si de la teatrele din Whitechapel, Pudding Lane, Piccadilly (Londra) si de la Teatrele Regale de pe Continent.
In sublimul lor spectacol Shakepearian.
Scena balconului din ROMEO ŞI JULIETA !!!
Romeo ---------------- Dl. Garrick
Julieta -------------- Dl. Kean
asistaţi de toata trupa!
Costume noi, decoruri noi, aranjamente noi!
Ca supliment:
Pasionantul, senzaţionalul, zguduitorul DUEL din RICHARD al III-lea !!!
Richard al III-lea -------------- Dl. Gatrick
Richmond ------------------------ Dl. Kean
Al doilea supliment (la cererea generala)
Nemuritorul monolog al lui Hamlet ... Interpretat de ilustrul Kean!
300 de reprezentaţii consecutive la Paris!
O singura reprezentaţie asta-seara, din cauza unor urgente angajamente în Europa!
Intrarea
25 cenţi - Copiii şi
10 centi - Servitorii
Dupa aia am dat o raita prin tîrgusor. Mai toate dughenele si casele erau nişte darapanaturi, cu pereţii putrezi, de lemn, care nu cunoscusera niciodata zugraveala. Se-nalţau la trei-patru picioare deasupra pamîntului, pe un fel de catalige, ca sa nu intre la apa cînd se revarsa fluviul. Pe lînga fiecare casa era cîte o gradiniţa, în care nu vedeai însa decît balarii, floarea-soarelui, mormane de cenuşa, ghete scîlciate, sticle sparte, zdrenţe şi fel de fel da tinichele. Ulucile erau înjghebate din razlogi de toate marimile, batuţi alandala şi aplecaţi în toate parţile. Porţile atîrnau într-o singura balama — de piele. Unele din uluci fusesera varuite cîndva, dar ducele zicea ca asta trebuie sa fi fost pe vremea lui Columb. Prin gradini vedeai porci si oameni care-i fugareau.
Toate dughenele erau înşirate pe o singura uliţa, în faţa fiecareia era cîte o aparatoare de panza alba, de stîlpul careia ţaranii îşi priponeau caii. Sub aceste aparatori se vedeau lazi goale pe care-şi faceau veacul o mulţime de derbedei. Scrijeleau lazile cu briceagul, mestecau tutun, cascau si se întindeau întruna — ce mai, o gaşca de puşlamale! Mai toţi purtau palarii galbene, de pai, mari cît o umbrela, da n-aveau pe ei nici haine, nici pieptare, îşi ziceau unul altuia Bill, Buck, Hank, Joe sau Andy şi vorbeau cu glas taraganat şi leneş, înjurînd de mama focului. De fiece stîlp al aparatoarelor era rezemat cîte un golan din aştia, care nu-şi scoteau mîinile din buzunare decît ca sa-şi vîre-n gura un dumicat de tutun sau ca sa se scarpine.
Trecînd pe lînga ei, n-auzeai decît yorbe de-acestea:
— Arde-mi un chiştoc, Hank.
— Canei. N-am decît unul. Cere-i lui Bill.
Bill ori îi dadea, ori îl minţea, zicîndu-i ca nu mai are. Multe din haimanalele astea n-au o para chioara şi nici macar o foaie de tutun. Duhanesc pe veresie, îl auzeai pe cîte unul zicînd:
— Jack, fa-te-ncoa c-o foaie; adineauri i-am dat lui Ben Thomson a din urma care-o aveam.
Minciuni d-astea nu se prind decît la un strain, dar cum Jack nu era strain, îi zicea:
— Ii daduşi o foaie, ai? Asta sa i-o spui lui mutu! Fa bine şi da-mi înapoi tutunul care ţi l-am dat, Lafe Buckner, şi-o sa-ţi împrumut p-orma o tona-doua, fara dobînda.
— Ba mai deunazi ţi-am dat ceva înapoi.
— Da, mi-ai dat vreo şase foi. Te ştiu eu! Iei împrumut tutun de pravalie şi dai înapoi mahorca!
Tutunul de pravalie se vinde în patrate negre, presate, dar haimanalele astea mesteca mai mult foi creţe, d-alea care cresc pe cîmp. Cînd împrumuta o foaie, nu stau s-o taie c-un cuţit, ci si-o vîra între dinţi şi trag de ea cu amîndoua mîinile, pîna se rupe-n doua. Al care a dat tutunul se uita cu jale la ce i-a mai ramas si spune taios:
— Asculta, da-mi mie mestecusul si opreste-ţi tu restul.
Toate uliţele tîrgului erau pline de glod, un glod negru ca smoala, în care piciorul se scufunda uneori pîna la ţurioaie. Peste tot umblau razna porcii, grohaind. Cîte-o scroafa gloduroasa se ivea în capul uliţei, însoţita de o droaie de godaci, si trecea drept prin mijloc, iar oamenii trebuiau sa-i faca loc; se lungea acolo si dadea sa suga godacilor, închizand ochii de placere si mişcand din urechi, cu o mutra fericita de parca ar fi primit leafa pentru treaba asta.
Unul din derbedei striga atunci:
— So pe ea, n-o lasa, Leule! Şi-atunci, scroafa o lua la goana, guiţînd amarnic, încolţita de un dulau sau doi, cu o haita întreaga de jigodii pe urmele lor. Toţi derbedeii se ridicau în picioare ca sa priveasca si faceau mare haz, încantaţi de harmalaie. Se întorceau apoi la locurile lor si aşteptau sa se încaiere cainii. Nimic nu-i înviora şi nu-i fericea mai mult. Poate doar cînd ungeau cu gaz un cîine de pripas si-i dadeau foc, sau cînd îi atîrnau de coada o tinichea şi-l fugarau pîna-i ieşea sufletul, sa se mai fi bucurat aşa.
Pe malul fluviului erau nişte magherniţe lasate într-o rîna, gata-gata sa se pravale. Oamenii se mutasera din ele. Malul fusese mîncat de ape şi pe sub temeliile: altor case, care acum atîrnau în gol. Mai locuia totuşi cîte cineva în ele, dar era primejdie. Uneori se întîmpla sa se surpe o bucata de pamînt cît o casa. Alteori, vara, se naruia în apa cîte o limba de pamînt, lunga de un sfert de mila. Un tîrgusor ca asta trebuie sa se traga mereu, îndarat, fiindca apa-l macina fara încetare.
Mai ramasese puţin pîna la amiaza si uliţele, gemeau de caruţe si cai, care nu mai conteneau sa soseasca. Familii întregi se ospatau în caruţe, cu merindea adusa de acasa, de la ţara. Mulţi trageau la masea. Am fost de faţa la vreo trei încaierari. Deodata am auzit pe cineva strigand:
— Uite-l si pe moş Boggs! Vine de la ţara sa-si ia porţia de bautura, ca-n fiecare luna. Ia priviţi-l, baieţi!
Derbedeii pareau încîntaţi, pesemne ca erau obişnuiţi sa faca haz pe socoteala lui Boggs.
— Tare-aş vrea sa ştiu pe cine-o sa omoare de data asta — spuse unul din ei. De i-ar fi omorît pe toţi aia de-i ameninţa de douazeci de ani încoace, acu i-ar merge vestea în toata ţara.
Altul spuse:
— Tare-aş vrea ca moş Boggs sa m-ameninţe şi pe mine; as şti atuncea ca n-am sa mor nici peste-o mie de ani!
Boggs se ivi în treapadul calului, racnind si chiuind ca o piele roşie.
— Faceţi loc, ba, ca-s cu capsa pusa si-am auzit ca sicriele or sa se scumpeasca!
Era beat şi se balabanea în sa. Parea trecut de cincizeci de ani si-avea o faţa roşie ca focul. Toţi îl luau în raspar şi se strîmbau la el, iar Boggs le raspunde ca le-arata el lor, ca nimeni n-o sa scape, dar ca acum n-are vreme, fiindca a venit în tîrg anume ca sa-i zboare creierii colonelului Sherburn.
"Intîi carnea p-orma ciorba, asta mi-e deviza!" spunea el.
Vazîndu-ma, se apropie de mine şi-mi zise:
— De unde vii, baiete? Te saturaşi de viaţa, ai?
Şi porni mai departe. Mi se facuse inima cît un purice, dar unul ma linişti:
— Nu te teme! Aşa-i el cînd se-mbata. E-un prostanac batrîn, dar nu gaseşti în tot Arkansasul suflet mai bun ca al lui. Beat sau treaz, n-ar omorî nici o musca.
Boggs seopri înaintea celei mai mari pravalii din tîrg si, dupa ce se apleca sa priveasca pe sub poalele aparatoarei, începu sa strige:
— Fa-te-ncoa, Sherburn! Te-asteapta omul pe care l-ai jecmanit. Pe tine te caut, cîine, şi-am sa-ţi vin eu de hac!
In vreme ce-i dadea înainte cu gura ocarîndu-l pe Sherburn în fel si chip, uliţa se umpluse de oameni, îl ascultau si se prapadeau de rîs.
In curînd ieşi din dugheana un barbat de vreo cincizeci si cinci de ani, ţanţoş şi sclivisit ca nimeni altul din tîrg. Mulţimea se dadu înapoi ca sa-i faca loc, iar el merse liniştit cîţiva paşi şi spuse:
— Sînt satul de toate astea, dar am sa rabd pîna la ora unu. Baga de seama, pîna la unu, nici o clipa mai mult. Daca dupa aia mai cîrteşti ceva împotriva-mi, sa ştii ca pun mîna pe tine chiar de te-ai duce la capatul pamîntului.
Şi zicînd acestea se întoarse în dugheana. Mulţimea încremenise. Nu mai rîdea nimeni acum. Boggs dadu pinteni calului si porni, înjurîndu-l pe Sherburn cît îl ţinea gura. Ajuns în capatul uliţei, se întoarse si se opri iar în faţa dughenei, înjurînd întruna. Cîţiva se îmbulzira în jurul lui şi încercara sa-l potoleasca, dar degeaba, îi aratara ca pîna la ora unu mai erau doar vreo cincisprezece minute şi-i spusera ca trebuie sa plece acasa de îndata. Dar îşi raceau gura de pomana. Boggs îi dadu înainte cu înjuraturile. Apoi trînti palaria în glod şi trecu peste ea calare; dupa cîteva clipe se napusti iar în lungul uliţei, cu pletele-i carunte fluturînd în vînt. Cîţiva încercara sa se apropie de el si sa-l dea jos de pe cal, ca sa-l poata închide undeva, pîna si-o veni în fire. Dar nu izbutira.
Ajuns la capatul uliţei, Boggs se întoarse în goana calului şi începu iar sa-l faca albie de porci pe Sherburn.
— Cautaţi-o pe fiica-sa! striga cineva. Repede, aduceţi-o! Pe ea o mai asculta din cînd în cînd. Numai ea e-n stare sa-l înduplece.
Un om dadu fuga s-o caute. Cît despre mine, am mai mers cîţiva paşi în josul uliţei si m-am oprit. Dupa vreo cinci-zece minute Boggs se ivi iar, dar fara cal. Venea taman spre mine, clatinîmdu-se pe picioare si cu capul gol, adus de doi prieteni care-l ţineau fiecare de cîte un braţ. Nu scotea o vorba, dar parea tulburat. Acum nu se mai lasa tîrît, parca se grabea şi el.
— Boggs! se auzi un glas.
M-am întors sa vad cine-l strigase: era colonelul Sherburn. Statea liniştit în mijlocul uliţei, ţinînd în mîna dreapta un pistol cu ţeava îndreptata spre cer. In aceeaşi clipa am zarit o fata care se apropia în fuga, însoţita de doi inşi. Boggs şi cei doi prieteni ai sai se întoarsera sa vada cine strigase; cînd vazura pistolul, cei doi se ferira în laturi, în timp ce ţeava pistolului cobora încet si sigur spre ţinta.
— Dumnezeule! Nu trage! se milogi Boggs, ridicîndu-şi mîinile deasupra capului.
Dar în aceeaşi clipa se auzi o detunatura. Era primul glonte; Boggs se clatina, batînd aerul cu braţele. Poc! pornise al doilea glonte. Boggs se prabuşi pe spate, greoi şi ţeapan, cu braţele întinse.
Fata scoase un ţipat. Se repezi spre tatal ei şi i se arunca la picioare, plîngînd:
— Valeu, l-a omorît, l-a omorît!
Oamenii se îmbulzeau în jurul lor, îmbrîncindu-se si întinzîndu-si gîturile ca sa vada ce se întîmpla, în vreme ce ai din mijloc încercau sa-i dea îndarat, strigîndu-le:
— Inapoi, înapoi! Are nevoie de aer!
Colonelul Sherburn azvîrli cît colo pistolul şi, rasucindu-se pe calcîie, pleca.
Oamenii îl dusera pe Boggs într-o dugheana mica — spiţeria. Mulţimea se înghesuia la fel ca-nainte — parea ca tot tîrgusorul ieşise pe uliţa. Cu chiu cu vai mi-am gasit şi eu un locşor în faţa galantarului, de unde puteam vedea bine. Il întinsera pe podea şi-i pusera sub cap o Biblie cît toate zilele, apoi îi asternura pe piept o alta biblie, larg deschisa. Prin camaşa rupta se vedea gaura unui glonte. Boggs horeai de vreo douasprezece ori; de cîte ori tragea aer în piept, biblia salta, si cobora la loc cînd rasufla. Pe urma ramase nemişcat: murise. Oamenii o trasera de lînga mort pe fata, care plîngea si se caina. Sa tot fi avut şaisprezece ani, sarmana; era tare dragalaşa, dar groaznic de palida si speriata.
In curînd se strînse acolo tot oraşelul. Oamenii se împingeau, se-nghionteau si se-mbrînceau, dornici sa ajunga la vitrina ca sa priveasca, dar cei care ocupasera locuri în faţa nu voiau sa jrenunţe la ele. Cei din spatele lor le tot strigau:
— Ajunge cît aţi privit, fraţilor! Nu-i frumos şi nu-i drept sa staţi numai voi acolo! Mai lasaţi şi pe alţii, toata lumea are dreptul sa priveasca, nu numai voi!
Era o harmalaie nemaipomenita, aşa ca am sters-o, de teama sa nu se lase cu bataie. Uliţele erau pline de oameni, care mai de care mai înfierbantaţi. Cei ce fusesera de faţa la omor povesteau cum se întîmplase; în jurul fiecaruia dintre ei se sitrînsese roata sumedenie de oameni care ascultau, lungindu-si gîturile. Un lungan costeliv, cu chica si cu-o caciula alba ţuguiata data pe ceafa, însemna pe pamînt, c-un toiag cu manerul îndoit, locurile unde statusera Boggs şi Sherburn. Oamenii se ţineau dupa el, urmarindu-i mişcarile şi dînd din cap în semn ca pricep. Apoi se aplecau, cu mîinile în şold, ca sa vada semnele facut de ala cu toiagul.
Cînd ajunse în locul unde statuse Sherburn, lunganul îşi îndrepta spinarea, îmbaţosîndu-se, se încrunta şi-şi trase caciula pe ochi. "Boggs!" striga el, coborînd încet toiagul. Apoi, cu un "poc!" se clatina si dupa înca un "poc!" se prabuşi pe spate. Cei care vazusera taraşenia ziceau ca taman aşa se-ntîmplase. Drept rasplata, cîţiva scoasera nişte clondire din buzunar si-l cinstira.
Dupa cîteva timp, cineva spuse ca Sherburn ar trebui sa fie linşat. In cîteva clipe toata lumea fu de aceeaşi parere. Atîta le-a fost. Urlînd ca nişte smintiţi, o zbughira însfacînd în drum toate frînghiile de rufe pe care le gasira, ca sa aiba cu ce sa-l spînzure pe Sherburn.
Aventurile lui Huckleberry Finn - Capitolul 21
Aceasta pagina a fost accesata de 585 ori.